LOADING

Type to search

Un sârb în inima Moldovei: Parintele Cleopa de la Iaşi (I)

Un sârb în inima Moldovei: Parintele Cleopa de la Iaşi (I)

Share

Dincolo de faptul că trăim în ţări diferite şi ne rugăm Domnului în mai multe limbi, apartenenţa noastră la „una sfântă sobornicească şi apostolească biserică” ar trebui să ne unească. Părintele Cleopa Stefanovic Srdjan e conştient de acest lucru şi, mai mult decât atât, dă mărturie vie despre dragostea şi unitatea care ar trebui să existe între ortodocşi. Deşi este sârb el vorbeşte limba română, îi iubeşte pe marii duhovnici români şi slujeşte în prezent la Catedrala Arhiepiscopală din Iaşi, veghind la moaştele Sfintei Parascheva. Experienţa sa este cu atât mai valoroasă cu cât relaţia dintre Patriarhia Română şi cea a Serbiei s‑a deteriorat în ultimii ani din pricina hirotonirii unui preot român pentru vlahii din Valea Timocului.

 

Eu m‑am născut în Belgrad, capitala Serbiei, în anul 1984, pe 11 septembrie. După ce am terminat seminarul teologic la Karlowitz şi Facultatea de Teologie din Belgrad, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Vasile, episcopul de Srem, care a studiat în  România, la Bucureşti, am venit aici, la Iaşi, să continui studiile – în primul rând masterat şi apoi doctorat. Sunt foarte, foarte bucuros că am ajuns tocmai aici, în România.

Locul unde aţi trăit în Serbia se aseamănă cu zona aceasta a Moldovei?

Da, seamănă şi cu Iaşul, dar mănăstirea unde m‑am călugărit seamănă cu zona Neamţului, care este foarte apropiată sufletului meu.

Vă cheamă Cleopa, ca pe părintele nostru Cleopa Ilie. Cum de aţi dobândit acest nume?

Ierarhul meu, Prea Sfinţitul Vasile, are evlavie foarte mare la părintele Cleopa. Fiind student la Bucureşti, venea la mănăstirea Sihăstria şi de multe ori s‑a spovedit acolo. Când am intrat eu în mănăstire, el a dorit să‑mi dea nume după părintele Cleopa. Eu port numele părintelui Cleopa cu nevrednicie, dar – slavă lui Dumnezeu! – mă rog Bunului Dumnezeu să fiu măcar o slugă a părintelui Cleopa, nu să zic urmaş, ci cum se zice aici, româneşte: un boboc. Aşa că mă rog Bunului Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Parascheva să fiu măcar o slugă a părintelui Cleopa, slugă nevrednică a părintelui ­Cleopa…

Cum sunt moldovenii în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească?

De curând am participat la un simpozion şi am scris un articol care se cheamă Moldova în inima unui străin. Pentru mine, Moldova – vă spun cu toată sinceritatea! – este un loc unde mă simt ca acasă. Tradiţia, credinţa, puterea omului pe care le‑am găsit aici, în Moldova, credeţi‑mă că nu le‑am găsit nicăieri. Şi bucuria mea este deplină când merg acasă şi vorbesc despre credinţa de aici. Toată lumea rămâne, putem spune, cu gura căscată pentru că în ziua de azi lumea nu mai crede că există credinţă adevărată şi puternică. Aici este credinţă puternică. Moldova este casa mea.

Se spune că ajungi la Dumnezeu mai uşor în urma unei dezamăgiri sau a unui necaz.

La Dumnezeu ajunge oricine, numai să vrea! În fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare secundă, Dumnezeu bate la uşa fiecăruia şi‑l aşteaptă să se îndrepteze şi să răspundă la invitaţia Lui. Dumnezeu este calea cea adevărată şi omul este ales să Îi urmeze. Şi atunci, ce putem noi face? Să stăm o clipă în genunchi şi să ascultăm glasul lui Dumnezeu. Doamne, astăzi ce‑mi porunceşti? Ce am să fac? Doamne, ajută‑mă! Mă duc la serviciu; hai Tu, Doamne, cu mine! Mă duc la şcoală; hai, Doamne, ajută‑mă ca tot ce fac eu astăzi, să fac cu Tine. Vreau să ascult vocea Ta, vreau să fii mângâierea mea. Hai, Doamne, vino la mine! Ajută‑ne pe toţi! Şi atunci Domnul nostru, fiind iubitor de oameni, vine la noi şi locuieşte în inima noastră, iar noi simţim o bucurie nespusă şi nici tristeţea, nici greutatea vieţii nu ne poate mişca. Când suntem cu Domnul, atunci ne facem statornici, ne facem puternici. Ne facem ca un stâlp pe care nu‑l poate clătina nimeni şi nimic.

Intervine şi o rutină, la un moment dat, în viaţa duhovnicească. De aceea, poate ar fi bine, aşa cum spuneţi, în fiecare zi să facem o mărturisire lui Dumnezeu.

Rutina este o ispită. Cine simte rutina în viaţa lui, trebuie să se lupte prin rugăciune şi post ca Dumnezeu să‑l elibereze. Rutină nu se poate în viaţa duhovnicească! În fiecare zi, inima deschisă!

Nu vă plictisiţi stând lângă sfintele moaşte ore întregi?

În niciun caz! Fiind eu din Serbia, un părinte de aici, părintele Constantin, un duhovnic foarte mare, mi‑a spus aşa: „Au trecut pe aici foarte mulţi patriarhi din Serbia, dar niciunul nu a avut cinstea pe care o ai tu, să stai pe lângă sfânta Parascheva, care este mama noastră.” Şi pentru mine este o onoare şi o cinste foarte, foarte mare să stau aici, lângă sfânta Parascheva.

Citeam zilele acestea în Lumea monahilor un interviu cu o actriţă care spunea: „În fiecare zi ar fi bine să ne reîndrăgostim de Hristos, ca‑n prima zi, ca‑n primul moment când am aflat…”.

Are dreptate. În fiecare zi trebuie să răspundem: Da, Doamne, vreau să fiu al Tău! Doamne, te‑am ales pe Tine să fii sprijinul meu! Dar a te îndrăgosti este un cuvânt mai apropiat de credinţa romano‑catolică. Mai degrabă să zicem: Da, Doamne, eu sunt al Tău, Tu eşti al meu! Hai, mergem împreună!

Au sârbii evlavie la sfânta ­Parascheva?

Păi, cum să nu? Că Sfânta Parascheva a fost la noi. Înainte de a pleca în Bulgaria, Sfânta Parascheva chiar a fost în Serbia. Şi când au venit turcii la noi, sfânta Parascheva a plecat. Ştiţi cum e… Sfânta Parascheva e şi mama noastră. Sârbii au evlavie foarte mare la ea. Nu există casă, nu există un om care să nu ştie de Sfânta Parascheva. Fiecare om este o mare taină care nu se poate explica aşa de uşor. Pentru aceasta suntem aici noi, cei care slujim la sfânta Catedrală a Arhiepiscopiei Iaşilor: să ajutăm pe fiecare cât ne permite puterea noastră. Dar sprijinul nostru este sfânta Parascheva, de la care noi avem un ajutor foarte, foarte mare. Sfânta ne‑a îndreptat spre un drum foarte greu în zilele noastre şi mă rog Bunului Dumnezeu să ne ajute în continuare, ca să ajutăm pe fiecare dintre oamenii care vin cu necazuri. Viaţa în ziua de astăzi este foarte grea, oamenii au rămas fără serviciu, fără bani. Sunt foarte, foarte supăraţi şi necăjiţi. Dar eu mă bucur când ei găsesc ajutor şi sprijin tocmai în biserică, la sfânta Parascheva. Odată, la biserică, a venit un ţigan. Ţiganii sunt oameni deschişi. Nu uitaţi niciodată: ţiganul, când plânge, plânge cu toată inima; un ţigan, când se veseleşte, se veseleşte cu toată inima. Şi a venit într‑o zi la biserică şi a zis: „Părinte, vreau să vă spun ceva!” „Hai, spune!” „În Dumnezeu nu cred, dar în Sfânta Parascheva cred!”.

E de condamnat veselia aceasta a ţiganului? Aţi spus că el se bucură cu toată inima. Dansează, cântă, se veseleşte…

El se bucură cu toată inima. Este un mod prin care îşi arată bucuria. Dacă vedeţi în Africa sau mai ştiu eu unde, acolo şi‑n biserică se dansează. Şi eu nu văd – bineînţeles, pentru ei! – nu văd nimic rău. Dacă ăsta e un semn al bucuriei tale, măi, domnule, dansează, cântă, fă ce vrei – dar să fie Dumnezeu în tine! Am auzit că la Ierusalim, atunci când vine Sfânta Lumină, sunt credincioşi creştini care dansează acolo! Vin din Bethleem. Şi eu îi respect. Dacă simţi prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa Maicii Domnului, când simţi credinţa adevărată în inima ta – măi, omule, bucură‑te!

Dar nouă ni se spune să nu zâmbim prea des… că nu e chiar frumos să zâmbeşti… Mai ales călugării…

Iertaţi‑mă! Dar eu cred că zâmbetul este misiunea cea mai mare. Poate voi fi judecat pentru fiecare cuvânt pe care l‑am rostit, dar eu o să răspund înaintea lui Dumnezeu. Imaginaţi‑vă dumneavoastră că eu stau aşa, trist, cu capul plecat în jos, şi… cine mai vine la mine? Nu vine nimeni. De ce? Când mă vede aşa întunecat, zice: „Păi, părintele ăsta are nevoie de ajutor, nu mă duc la el. Că eu mă duc la el să‑mi dea veselie, să‑mi dea mângâiere pentru tristeţea mea. Şi dacă el este aşa întunecat, cu faţa întunecată, de ce să mă duc la el?” Înţelegeţi? Asta este părerea mea pentru care voi răspunde. Nu vorbesc aiurea. Eu îl respect foarte mult pe P.F. Patriarh Daniel. Uitaţi‑vă la fiecare tablou al lui: el zâmbeşte. Şi mâinile lui sunt întinse către om. Înţelegeţi? Şi asta este o misiune foarte mare. Uitaţi‑vă la Î.P.S. Teofan, tot timpul când se întâlneşte cu oameni, zâmbeşte. Şi lumea îl iubeşte. Eu cred că zâmbetul este misiunea cea mai mare.

Se bucură de prezenţa celuilalt. Aşa cum spunea sfântul Serafim de Sarov…

Hristos a înviat, bucuria mea! Bucuria pentru mine este cea mai mare când văd pe un om că vine la biserică. Eu sunt din Biserica Ortodoxă Sârbă. Noi avem foarte multe mănăstiri goale, fără niciun călugăr, fără nicio maică. Vă daţi seama cât de greu este să nu ai pe un om care să aprindă o candelă, care să rostească rugăciunea?

Aţi pomenit de ţigani. Cum se face că noi, românii, şi toţi oamenii, în general, că romii s‑au extins peste tot, încă n‑am învăţat să‑i înţelegem şi să trăim cumva civilizat,  paşnic cu ei?

Avem o problemă cu toţii: a‑l înţelege pe fratele nostru. Ei sunt aşa cum sunt făcuţi… Am auzit odată o anecdotă: când vă uitaţi la icoana ortodoxă, Hristos cel răstignit are picioarele unul lângă altul, dar la romano‑catolici le are unul peste altul, prinse cu un singur cui. Cineva a întrebat: de ce? Şi altcineva a răspuns aşa: Uite, a fost un ţigan acolo şi a vrut să‑L ajute pe Domnul să aibă patima mai uşoară şi a furat un cui! Dar trebuie să‑i înţelegem şi pe ei. Ei vin la biserică, au nevoie de Sfânta Parascheva. Ei vin foarte mulţi la biserică! Eu m‑am mirat! Sunt îmbrăcaţi aşa de frumos, cu fuste strălucitoare, cu batic pe cap, cu nişte frizuri aşa… nu ştiu, eu m‑am mirat!

Adică se pregătesc pentru acest moment al întâlnirii cu Sfânta Parascheva.

Da! Poate, din când în când, am putea şi noi să învăţăm în limba lor câte‑o ectenie sau câte‑o rugăciune, să‑i bucurăm şi pe ei. Am văzut că sunt bine primiţi aici de către toţi părinţii, în primul rând de Î.P.S. Teofan.

Dacă aţi avea ca vecin un astfel de om, oare cum v‑aţi descurca?

Nu este şi el om? Nu are şi el carne şi sânge? Are! Cred că putem găsi o cale prin care să ne înţelegem.

Am sesizat o ştire, cum că Biserica Ortodoxă Sârbă e nemulţumită de faptul că în Palatul Sârbesc şi în Valea Timocului se oficiază slujbe în limba română. Ce credeţi?

Nu poate să fie rău, în nici un caz! Dacă cineva vrea să vorbească, să slujească şi să audă limba lui, cum poate să fie rău? Eu cred că este necesar un dialog între cele două biserici. Ştiţi, eu, acum, aş putea să fiu un om diplomat şi să găsesc nişte cuvinte strălucitoare… dar nu vreau să fac aşa. Eu cred că fiecare român are dreptul să audă slujba în limba lui. Vreau să vă spun ceva ce m‑a mirat dintotdeauna. Episcopul meu, Vasile, în anul 1975, mi se pare, a terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti. Şi de fiecare dată când slujeşte – el are eparhia foarte mare, este Srem – spune „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi…” şi în limba română. Eu eram seminarist, nici nu ştiam că în viaţa mea aveam să ajung în România, nu ştiam cum sună limba română. Atunci am auzit prima dată româneşte „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi”. Şi de când l‑au făcut episcop şi până în ziua de astăzi, Prea Sfinţitul meu Vasile zice şi în limba română, o dată: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi”. Pentru cine nu mă crede, el slujeşte la Karlowitz. Acolo poate să‑l audă de fiecare dată când slujeşte. Şi eu, când mă duc acasă, de fiecare dată, o ectenie o spun şi în limba română. Hai să fim serioşi! Un popor care m‑a primit aşa de frumos, care mi‑a oferit în primul rând dragoste, înţelegere şi posibilitatea de a sta la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, cum pot să spun ceva împotriva lui? Iertaţi‑mă că vă spun…

(Va urma)