LOADING

Type to search

Ce se ascunde în spatele Halloween-ului? Interviu cu părintele Tudor Ciocan, preotul Spitalului de Ortopedie „Foişor” din Bucureşti

Ce se ascunde în spatele Halloween-ului? Interviu cu părintele Tudor Ciocan, preotul Spitalului de Ortopedie „Foişor” din Bucureşti

Share

Halloween-ul vine din Occident. Toată lumea ştie cum se sărbătoreşte astăzi, dar puţini dintre dumneavoastră ştiţi care sunt originile lui. Denumirea este, de fapt, o prescurtare de la All Hallows’ Even, adică Ajunul (sărbătorii) tuturor sfinţilor, prăznuiţi în biserica catolică pe 1 noiembrie. Aşadar, sărbătoarea despre care noi vorbim, are o puternică anvergură creştină, care, de-a lungul timpului, a ajuns să se păgânizeze – de fapt, să se re-păgânizeze. Istoria ei este interesantă. În antichitate, celţii serbau, în aceeaşi perioadă a anului, sfârşitul jumătăţii luminoase a anului; era o cumpănă între lumină şi întuneric, în timpul căreia spiritele bune şi cele rele puteau traversa din lumea cealaltă în lumea noastră. Ca să le alunge pe cele rele, oamenii se mascau şi săvârşeau diferite ritualuri. Deşi creştinismul a dus la dispariţia religiei celtice, obiceiurile au rămas. Şi, când în Occident oamenii au uitat de sărbătoarea creştină a tuturor sfinţilor, vechile datini celtice – care au fost mereu ţinute în regiunea rurală a Irlandei şi Marii Britanii – s-au răspândit în întreaga lume. Irlandezii au avut o contribuţie decisivă, pentru că ei au dus peste ocean obiceiurile de acasă, le-au răspândit în Statele Unite şi apoi în întreaga lume. Deci, Halloween‑ul a făcut un drum de la păgânism la creştinism, şi apoi, din nou, la păgânism, pentru că ceea ce sărbătorim noi astăzi numai legat de biserică nu este!

 

Părinte, într-un cuvânt: e păcat ce fac oamenii de Halloween sau nu?
Oricum, nu-i creştineşte. Acum, faptul că oamenii se adună şi au o doză de comuniune, ca să spunem aşa, ar putea să fie bine. Faptul că la noi în ţară de Halloween oamenii umblă îmbrăcaţi în tot felul de draci şi vrăjitoare, aia sigur nu mai este bine şi, până la urmă, este chiar, sub o formă sau alta, o invocare a diavolului.
Iniţial, în timpul sărbătorii păgâne celtice, toate aceste obiceiuri erau împotriva spiritelor rele, având menirea să le alunge din lumea noastră înapoi, în lumea lor.
În societatea noastră nu mai par a fi contra diavolului, par mai degrabă un fel de joacă de-a diavolul, ca să spun aşa, ceea ce nu-mi convine. În sensibilitatea noastră creştină preferăm să nu ne jucăm cu diavolul, ci să ne luptăm cu el şi nu să-l invocăm în felul acesta al mascaradei.
Dacă eu mă joc de-a vrăjitorul, vrăjitoarea, dacă vorbesc de diavol, dacă petrec îmbrăcându-mă în toate felurile, înseamnă că mă joc cu el?
Eu, la modul serios, cred că cei care participă la aceste petreceri de Halloween vor să‑şi caute o distracţie exotică şi nu sunt conştienţi de o realitate a unei vieţi spirituale, nu-i interesează aproape deloc realitatea unei vieţi spirituale mai înalte şi sunt sigur că nu cred că diavolul există realmente.
Şi nici nu se gândesc la faptul că, de fapt, pun în practică un mod foarte vechi de a sărbători pagâneşte o anumită perioadă a anului sacru celtic.
Mie mi se pare oricum că Halloween‑ul e o re-păgânizare a unei societăţi care a pierdut dimensiunea sa creştină şi a pierdut relaţia sa vie cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Dar o spiritualitatea trebuie să existe în orice societate; ea se manifestă, într-o formă sau alta, mai superficial sau mai profund. Dacă se pierd relaţiile acestea creştine, ele sunt înlocuite cu altceva.
Interesant este că toată această spiritualitate creştină a Halloween‑ului, privegherea din seara sărbătorii catolice a Tuturor Sfinţilor, care a încercat să înlocuiască practicile celtice, convertindu-le la creştinism, n-a reuşit în totalitate şi iată că, după două mii de ani, ele ies iarăşi la iveală.
Nu-mi dau seama dacă a reuşit sau n-a reuşit, fapt este că societatea occidentală, aşa cum o percepem noi aici, este o societate post-creştină. Şi nu numai post-creştină ci şi, în fond, având o anumită antipatie faţă de credinţa creştină. Deci, până la urmă, aceasta s-a întâmplat. Dacă a fost din motive istorice, sau dacă este un eşec al bisericii, în partea ei occidentală, aceasta este o altă discuţie. Fapt este că Occidentul este într-o epocă post-creştină, şi aş spune mai precis anticreştină, nu doar post-creştină.
E interesant şi faptul că românii au preluat tocmai partea satanică a felului occidental de a sărbători halloween‑ul. Eu am vorbit cu mai multe cunoştinţe de-ale mele, dintre care şi români, care s-au mutat în America de Nord, şi îmi spuneau că ceea ce se întâmplă la noi n-are nicio legătură cu ce fac ei acolo. La ei e mai degrabă o sărbătoare a comunităţii, în care copiii mascaţi, şi nu în draci sau în vrăjitoare, ci de obicei în diverse animăluţe, se duc de la o casă la alta, acolo unde sunt casele împodobite – împodobite cu dovleci; iarăşi: nu lucruri înfricoşătoare, cum vedem aici – şi primesc nişte bomboane; bineînţeles, e o formă în care copiii se perindă de la o casă la alta şi sunt cunoscuţi în comunitatea ­respectivă.
Nu vreau să mă fac un avocat al Halloween‑ului, dar am ţinut să fac această observaţie pentru că mi s-a părut frapant modul cum descriam eu Halloween‑ul la noi acestei familii de americani, şi ceea ce-mi spuneau ei despre Halloween‑ul american. Cu toate acestea nu-mi convine nici felul lor de a sărbători, ştiţi de ce? Pentru că la noi există colindatul, evident, copiii care merg şi colindă prin vecini, şi primesc răsplată pentru colindul lor, pentru strădania lor, primesc răsplată dulciurile respective, sau covrigii sau ce primesc acolo. Dar, vedeţi? Colindatul are, până la urmă, un fond creştin: vestesc Naşterea Domnului, asemănându-se cu păstorii şi, într-o oarecare măsură, cu magii, în timp ce Halloween‑ul american nu are  nicio legătură cu Hristos, e doar o sărbătoare total desacralizată. Iar modul cum a fost preluată şi cum este promovată sărbătoarea pe diverse canale mediatice la noi este o degenerare chiar şi faţă de acel Halloween american, pentru că este o demonizare, efectiv! În momentul în care mi se tot spune de coaste de draci şi sânge de nu-ştiu-de-ce care se bea acolo, mă rog, vin roşu, sau că-i văd îmbrăcaţi în draci – aşa, o reprezentare naivă a dracilor, dar făcută cu multă seriozitate – e clar că e vorba de ceva demonic.
Părinte, dar sunt chiar aşa de serioase aceste… eu ştiu, frivolităţi ale oamenilor maturi, atunci când se joacă de-a demonii? Poate un demon să te influenţeze, dacă tu te îmbraci ca unul sau îi mimezi comportamentul?
Îmi aduc aminte de faptul că, la un moment dat, o fostă actriţă de la Teatrul Naţional s-a botezat creştină sub influenţa părintelui Argatu.
Actualmente, maica Ecaterina Fermo de la Ierusalim.

Da, şi ea descria, la un moment dat, că la un revelion, într-un mediu din acesta actoricesc, au hotărât ca temă – se întâmpla înainte de 1989 – Judecata de Apoi.
Interesant! Ca temă a party-ului?
Da. Şi în momentul în care au intrat la judecată, unul s-a hotărât că el este judecătorul.
Adică că el este, de fapt, Hristos!
Un fel de Hristos, dar modul cum judeca era mai degrabă o judecată demonică, acuzatoare. Şi spunea că atunci ea s-a înfricoşat foarte tare pentru că respectivul chiar îşi luase rolul foarte în serios şi nu mai era doar un rol, nu mai era o joacă.
Adică spuneţi că de fapt deja intrase în el…
Da, devenise, într-un fel, un receptacul al diavolului pe care îl invoca acolo.
Părinte, dar nu suntem prea se­rioşi uneori, atunci când ne raportăm la astfel de lucruri?
Mi se pare că în epoca aceasta, în care trăim, se cultivă în mod sistematic superficialul.
Şi atunci ar trebui să-i opunem mai multă seriozitate.
Da! De ce se cultivă superficialul? Pentru că un om superficial este un om care nu are o dimensiune transcendentă, nu are o perspectivă mai amplă asupra vieţii. Trăieşte doar de azi pe azi, pâine şi circ, da? Cum spuneau romanii. Dacă au pâinea cât de cât asigurată şi un circ mai elaborat, atunci nu mai fac probleme, nu mai vor să trăiască într-o altă dimensiune, nu mai caută să aibă o personalitate, să aibă o deschidere un pic mai amplă. Trăiesc doar pentru clipa aceasta, carpe diem, cum se zice.
Aţi zis foarte bine circ. Noi, de fapt, despre circ discutăm – circ, mă rog, convertit în altceva.
Da. Or, această superficialitate nu ne permite nouă să păşim pe calea mântuirii. Asta nu înseamnă că un om care este tot timpul concentrat spre Hristos trebuie să fie tot timpul un om acru. Nici vorbă! Este un om luminos, este un om plin de această bucurie a conştiinţei prezenţei harului în viaţa lui. Este cu adevărat îngrijorat de păcatele pe care le face, dar prezenţa harului din viaţa lui, pe care o simte în suflet şi o vede la tot pasul, această prezenţă covârşeşte în bună măsură supărarea şi-l face un om luminos, un om care trăieşte în fond viaţa, în timp ce cel care ia în uşor viaţa uită de această dimensiune şi nu se poate pregăti în viaţa aceasta, care ne este dată tocmai pentru a ne pregăti pentru împărăţia cerurilor. În loc să-şi folosească timpul, în loc să fie cu adevărat bucuros şi plin de această seninătate dumnezeiască, pe care numai prezenţa harului în viaţa ta poate să ţi-o dea; are impresia că trăieşte aceste plăceri. Dar, de fapt, el în loc să mănânce alimente naturale, se hrăneşte cu E-uri.
Cum putem micşora influenţa acestei petreceri păgâne? Copiii sunt influenţaţi la şcoală de acest spirit.
Da, este adevărat că, din cauza dominaţiei limbii engleze în civilizaţia contemporană, o dată cu limba ne-a venit şi această sărbătoare şi cealaltă, a Sfântului Valentin, pentru că sunt sărbători, până la urmă, ale lumii anglo-saxone. Şi atunci, e o situaţie puţin mai delicată cu copiii. Ce putem face? Copilului putem să-i explicăm. În primul rând trebuie să-i explicăm.
Dar nu-i prea mic ca să înţeleagă?
Nu! Copilul are discernământul lui – de copil, dar are discernământul lui. Şi să ştiţi, copiii au un acut simţ al binelui şi al răului. Dacă înţeleg ce este bine şi ce este rău, atunci vor alege binele. Problema este că răul li se propune sub o formă plăcută – exact ca în păcatul primordial, în ispita pe care diavolul le-o face lui Adam şi Eva în rai: le arată rodul acelui pom al cunoaşterii ca fiind plăcut la gust şi vrednic de dorit, fără să le arate că mâncând din acel rod ei practic ies din ascultarea şi din dragostea lui Dumnezeu. Exact aceasta se întâmplă aici: ni se prezintă sub forma unei distracţii o sărbătoare care fundamental este putredă, cel puţin la modul cum a fost preluată la noi. Şi atunci, trebuie să explicăm copilului că nu este bine. Ce fac? Dacă copilului i se dă o mâncare stricată eu spun: „Da, du-te şi mănânc-o!”? E stricată! Chiar dacă arată bine, chiar dacă pare frumoasă, las-o deoparte acuma. O să creşti puţin mai mare şi o să‑ţi alegi singur mâncarea.
Dar îi explici copilului, el înţelege, dar ce să facă el, pentru că dacă nu se duce la astfel de sărbători, va fi marginalizat.
Va fi marginalizat. La început colegii au să râdă şi pe urmă, încet-încet, au să se obişnuiască. Vor înţelege  că aceasta este opţiunea lui. Opţiunea de a nu se încadra în această masă de oameni – şi mă iertaţi că o să zic un cuvânt mai dur: în gloata aceasta care se lasă atrasă cu zăhărelul de colo-colo. Opţiunea lui este o opţiune în care vrea să crească. Şi trebuie să-l obişnuim să crească independent faţă de aceste manipulări care se petrec. Pe de altă parte, părerea mea sinceră, ca părinte – pentru că eu însumi sunt părinte!
Da, asta voiam să vă întreb: aveţi doi copii, ce faceţi cu copiii în situaţii de acestea?
Da, am doi copii. În primul rând, când erau mai mititei, am vorbit – poate că fiind şi preot am avut un alt cuvânt de spus – am vorbit cu profesori, cu cadrele didactice şi am stabilit în ce parametri să se desfăşoare o sărbătoare în care să fie exclusă orice zonă demonică.
Şi v-au ascultat?
Da.
Eraţi preot!
Da. Şi pe de altă parte sunt convins că şi cadrele didactice sunt români, şi aceşti profesori, profesoare, învăţători, învăţătoare de fapt înţeleg foarte bine, undeva, în adâncul sufletului, că nu este chiar în regulă, că noi avem alt fel de a petrece. Sărbătoarea noastră de Crăciun, ce frumos arată! Avem atâtea sărbători aşa de frumoase – de Sfântul Nicolae, poftim! – încât n-avem nevoie să importăm nişte mizerii. Sau să import ceva străin, pe care să-l transform într-o mizerie şi mai mare decât e. Deci, pe de o parte, au înţeles, iar pe de altă parte, copilului la început i s-a spus „Nu”, pentru că aceasta este situaţia şi încetul cu încetul i-am explicat nu-ul. Nu este suficient faptul că el plânge, ca tu  să cedezi imediat. Nu! I-am explicat, părinţii împreună, şi încetul cu încetul au înţeles despre ce e vorba. Şi se ajunge până la urmă la o problematică creştină. Copilului poţi să-i explici, încă de mic, din fragedă pruncie – asta însemnând patru, cinci, şase ani – că el are de ales, permanent, în viaţa asta, are de ales între bine şi rău. Poate să facă bine sau poate să facă rău, la vârsta lui, acolo.
Şi cum i-aţi explicat că ­Halloween‑ul e rău?
I-am arătat dracii respectivi, i-am arătat vrăjitoarele respective, care sunt, până la urmă, măştile favorite la noi. Dacă ar fi fost nişte măşti de zebre, de căţeluşi, de pisicuţe, de lei, de tigri, dacă ar fi fost ceva mai nevinovat, era altceva, dar în momentul în care vezi urâţeniile respective… ele vorbesc de la sine!