LOADING

Type to search

„A trai creştineşte este cu neputinta. Creştineşte se poate numai muri”. Nevoinţă şi monahism în teologia părintelui Sofronie Saharov (I)

„A trai creştineşte este cu neputinta. Creştineşte se poate numai muri”. Nevoinţă şi monahism în teologia părintelui Sofronie Saharov (I)

Share

Părintele Zaharia Zaharou trăieşte în Anglia, dar într-un ritm athonit. Mânăstirea lui se află în Essex, nu foarte departe de Londra, şi a fost ctitorită de părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. În toamna acestui an, cu binecuvântarea Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, părintele Zaharia a venit în România pentru o serie de conferinţe. Rândurile de mai jos au fost rostite în luna septembrie la Iaşi.

 

Precum cântă sfânta noastră Biserică, Hristos este marginea tuturor doririlor celor ce Îl iubesc pre El. Odată atras de persoana lui Hristos, omul este însuflat să se nevoiască spre a deveni asemenea Lui. Cu cât mai deplină este contemplarea persoanei Domnului, cu atât mai însuflată va fi lupta pentru împlinirea poruncilor iubirii şi mai desăvârşită asemănarea făpturii înţelegătoare cu Ziditorul ei. Nevoinţa care renaşte şi preface viaţa noastră pe potriva Duhului lui Dumnezeu depinde de doi factori: de voia lui Dumnezeu şi de alegerea şi voia omului. Primul este infinit de mare, iar al doilea infinit de mic, însă de neapărată trebuinţă pentru buna lor împreună lucrare.

Cele două trepte ale nevoinţei

Părintele Sofronie deosebeşte şi două chipuri ale nevoinţei. Pe prima o numeşte negativă, iar pe cea de a doua pozitivă sau harică. În prima precumpăneşte factorul omenesc şi omul luptă împotriva legii păcatului care lucrează în mădularele sale. În nevoinţa pozitivă precumpăneşte lucrarea duhovnicească prin care omul sporeşte în bine şi dobândeşte plinătatea iubirii dumnezeieşti. În primul chip al nevoinţei omul trece un uriaş şi dureros efort de a-L convinge pe Dumnezeu că Îi aparţine. Când izbuteşte să-L convingă atunci, pe neaşteptate, se întâmplă minunea care îi covârşeşte mintea şi îi uluieşte inima: este luminat de Soarele cel nezidit care îi mângâie şi îi dă pace sufletului, răpindu-i mintea într-o nouă vedere dumnezeiască. Această contemplaţie este însuflată de vederea Dumnezeului celui smerit, vedere care înflăcărează întreaga fire a omului şi preschimbă toate energiile ei într-un elan al dragostei. De aici încolo nevoinţa devine harică, adică de acum înainte harul lui Dumnezeu este cel care se osteneşte pentru om mai mult decât omul însuşi. Omul se scârbeşte de păcat şi de adâncurile cele ascunse ale stricăciunii pe care le poartă în sine; este stăpânit de o dorinţă arzătoare asemeni unei sete cumplite de a-L urma pe Dumnezeul dragostei şi de a bine-plăcea Lui. Această insuflare este atât de bogată şi într-atât umple de har viaţa credinciosului încât, după cum spune Părintele Sofronie, nu mai există nevoinţă. Se împlineşte atunci cuvântul Apostolului, acela că răul se biruie cu binele (Rom. 12, 21), la fel cum în cele din urmă ceea ce e muritor va fi înghiţit de viaţă (2 Cor. 5, 4).

Primul chip al nevoinţei, cea negativă, ca dezbrăcare de omul cel vechi al păcatelor şi al patimilor, se întinde pe o perioadă mai lungă şi conduce la cel de al doilea chip de nevoinţă, cea pozitivă, care constă în îmbrăcarea cu omul cel nou, renăscut de harul Duhului Sfânt. Nevoinţa pozitivă, sau harică, după cum spuneam mai devreme, este însuflată de contemplaţia smerită a chipului şi pildei Domnului nostru Iisus Hristos. În amândouă felurile de nevoinţă ucenicul lui Hristos împlineşte poruncile, însă nu la aceeaşi măsură. El purcede pe calea Domnului şi Îi urmează Lui. Şi pentru că Acela este Calea, omul Îl dobândeşte pe Hristos ca însoţitor şi este călăuzit la Tatăl Ceresc şi la viaţa din belşug pe care ne-a dăruit-o prin Unul-Născut Fiul Său. Prin urmare, oricare ar fi nevoinţa pe care şi-o va asuma omul în viaţa sa, pilda şi calea Domnului au pentru el o importanţă absolută dacă într-adevăr doreşte să se unească cu Mântuitorul.

Pentru a dobândi darurile duhovniceşti, omul are trebuinţă să păzească vie amintirea smeritei vederi a chipului lui Hristos şi să nu se abată de la calea Domnului. Acestea două: pilda şi calea Domnului, sunt izvorul a toată însufleţirea şi puterea pentru ucenicul care râvneşte la desăvârşirea duhovnicească potrivit harului care ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor.

Smerita contemplaţie a persoanei Domnului a fost făcută într-un duh de o deosebită acrivie şi minunare de marele Prooroc Isaia. El mai-înainte a văzut pe Hristos ca Om al durerilor, ca Cel ce poartă păcatele noastre, precum un miel adus spre junghiere (Is. 53, 3-7). Şi alţi prooroci au vorbit despre ea. Calea lui a fost cântată şi de drepţii Vechiului Testament. Proorocul Varuh îl binecuvântează pe Israel pentru cunoaşterea acestei căi: „Fericiţi suntem Israile, că cele ce plac lui Dumnezeu ni s-au arătat nouă” (Bar. 4, 4). În chip încă şi mai minunat, drepţii Vechiului Testament au mai înainte-vestit Calea Domnului ca fiind o Persoană şi ca avându-şi temeiul mai înainte de veci în sfatul Sfintei Treimi. Calea aceasta este Domnul întrupat, pe Care Dumnezeu Îl va zămisli din fecioară ca să plinească lucrarea Sa de mântuire a lumii.

„Hristos întoarce piramida fiinţării”

Aceeaşi contemplaţie precumpăneşte şi în învăţătura Părintelui Sofronie. Părintele nu încetează să se întoarcă la ea şi să îi pună în evidenţă trăsăturile caracteristice. În două locuri ne-o înfăţişează pe larg şi cu deosebită limpezime. Pentru a ne arăta Calea lui Hristos care duce la dreptatea iubirii dumnezeieşti şi la libertatea fiilor Duhului, părintele ne propune următoarea teorie şi imagine originală. Părintele Sofronie spune că omenirea este asemeni unei piramide alcătuită din diverse nivele sociale. Dezbinarea şi inegalitatea dintre ele sunt urmarea căderii protopărinţilor. Cei care se află în vârful piramidei stăpânesc şi asupresc pe cei aflaţi mai jos iar dreptatea către care tinde duhul omului zidit după chipul lui Dumnezeu lipseşte. Prin urmare, pentru a tămădui întreaga omenire, pentru a o scoate din impasul acestei nedreptăţi şi a-i ridica pe toţi cei asupriţi, Hristos întoarce piramida fiinţării, punând vârful piramidei ca bază şi întemeind astfel desăvârşirea ultimă. Neîndoielnic, vârful piramidei întoarse este Însuşi Hristos, Cap al Trupului noii zidiri. La vârful piramidei întoarse împărăţeşte Duhul smerit şi mântuitor al lui Hristos cel răstignit, care a primit să moară pentru popor. Acolo, la vârful piramidei, potrivit cuvântului dezvăluitor al Părintelui Sofronie, viază o cu totul altă viaţă, străluceşte o cu totul altă lumină şi se respiră o cu totul altă mireasmă. Hristos este Stăpânul şi slujitorul acestei nespuse iubiri care se deşartă pe Sine. În fiecare manifestare a ei, iubirea Lui este absolută şi desăvârşită. Ea se numeşte desăvârşită înaintea Tatălui Ceresc prin aceea că a primit să ia chip de rob ca om; desăvârşită şi înaintea omului, prin ascultarea Lui şi prin primirea crucii de ocară.

„A trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate numai muri”

În grădina Ghetsimani, Hristos S-a încredinţat pe Sine cu totul voii Tatălui Ceresc. Şi-a jertfit trupul pe cruce şi S-a pogorât cu sufletul Său cel Sfânt la iad, spre mântuirea tuturor. El î’Însuşi ne-a încredinţat că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are (Ioan 15, 13). Desăvârşirea şi măreţia sfinţeniei lui Hristos, aşa cum s-au descoperit ele în dumnezeiasca deşertare de Sine şi în iubirea Sa smerită, într-atât l-au uimit pe Părintele Sofronie încât a spus cu adâncă smerenie: „A trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate numai muri”, precum murea Apostolul Pavel în toate zilele (1 Cor. 15, 31). Moartea aceasta însă se petrece mai ales în sfera cugetării şi a făptuirii omului celui vechi şi este o pogorâre la cele de jos, o călătorie spre vârful piramidei întoarse, urmându-L pe Hristos în fiece zi.

Vedem aşadar cum Calea Domnului este o călătorie spre cele de jos. Aceasta implică o lege, o lege cuprinsă în două lucrări; căci numai atunci când mai întâi ne pogorâm pe noi înşine printr-o mişcare de plecare a duhului va urma mai apoi înălţarea. După cuvântul Domnului: „cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luc. 14, 11), Apostolul Pavel afirmă că pogorârea lui Hristos în părţile cele mai de jos ale pământului şi înălţarea mai presus de toate cerurile s-a făcut pricina tuturor darurilor Duhului Sfânt (Ef. 4, 8-10). Având, aşadar, această smerită vedere dumnezeiască a îndoitei căi a Domnului, Părintele Sofronie adevereşte că cei care sunt mânaţi de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu. Ei se pogoară mereu, mânaţi de dorinţa de a se micşora pe sine; îi urmează lui Hristos, străduindu-se să îşi deşerte sinele de toată înclinaţia spre mândrie, pentru ca în felul acesta să devină lăcaşuri ale Sfintei Treimi.

Părintele Sofronie subliniază de asemenea că în această călătorie ascetică spre cele de jos, deplinătatea deşertării de sine premerge deplinătăţii desăvârşirii. Cu alte cuvinte, bogăţia darurilor duhovniceşti depinde de adâncimea şi de măsura deşertării de sine la care ajunge creştinul prin pogorârea la cele de jos.

„Când pocăinţa atinge o oarecare plinătate, mintea află adâncul inimii”

Calea Domnului trece prin moarte şi ajunge până în străfundurile iadului. Este un act de bunăvoie şi fără de păcat. La fel şi pogorârea omului la cele de jos, trebuie să fie un act de bunăvoie şi potrivit poruncii lui Dumnezeu. Înainte de a fi preaslăvit Domnul Iisus Hristos, Calea Lui a stârnit în ucenici uimire şi teamă. Însă după pogorârea Mângâietorului, aceeaşi ucenici au plecat din faţa sinedriului bucurându-se că s-au învrednicit să sufere ocară pentru numele Lui şi se bucurau de suferinţele suferite pentru El (Fapt. 5, 41).

După moartea şi învierea lui Hristos, moartea a fost nimicită, iar frica nu-şi mai întinde ameninţător umbra peste calea care duce acum spre viaţa veşnică. Lucrarea pocăinţei este cea care face cu putinţă purcederea pe calea Domnului şi călătoria spre cele de jos. Esenţa pocăinţei constă în aceea că omul leapădă tot cugetul trupesc şi nu se încrede în sine, ci în harul Domnului. Ucenicul îmbrăţişează cu credinţă porunca dumnezeiască, îşi răstigneşte mintea cu frica Domnului şi cunoaşte o plină luminare care îi smereşte inima. Dobândeşte conştiinţa sărăciei sale duhovniceşti şi începe a se griji de sfinţirea şi mântuirea lui cu străpungere de inimă şi în felurite chipuri de pocăinţă. Purcede astfel pe calea spre cele de jos. Cu cât sporesc în el smerenia şi lepădarea de sine, cu atât i se adânceşte şi pocăinţa care îl curăţă de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. La început, pocăinţa este oferită mai cu seamă pentru sine însuşi. Această pogorâre la cele de jos corespunde coborârii minţii în inimă. Pe măsură ce duhul pocăinţei se prelungeşte în timp şi se adânceşte, sporeşte şi luminarea harului în inimă iar Duhul Sfânt zugrăveşte în ea chipul lui Hristos. Când pocăinţa atinge o oarecare plinătate, mintea află atunci adâncul inimii şi este cu totul robită de chipul lui Hristos şi uimită de duhul Lui smerit. Atunci omul dobândeşte o înţelegere adevărată a sărăciei sale duhovniceşti şi ia ca punct de referinţă măsura dumnezeiască a lui Hristos care de acum înainte trăieşte în el. În cele din urmă, smerenia Lui depăşeşte măsura omenească. Ea devine de nespus, dumnezeiască.

Prin urmare, unirea duhului omului cu Duhul lui Hristos se întâmplă în adâncul inimii. Acolo descoperă creştinul că fiinţarea sa este indisolubil legată de fiinţarea întregii omeniri şi se desfată de harul şi energia iubirii lui Hristos care se revarsă peste întreaga lume şi peste tot omul. Iubirea lui Dumnezeu naşte în el simţământul că întreaga omenire este parte nedespărţită a fiinţării lui şi înţelege porunca: „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (Mat. 22, 39) în dimensiunea ei fiinţială. Prin cuvântul „ca” el înţelege întreaga comuniune şi unitate ontologică a fiinţării tuturor oamenilor. Oriunde s-ar afla, el vede lumea în duh şi îi trăieşte suferinţa. Nutreşte faţă de lume aceleaşi simţăminte ca şi Dumnezeu şi este însufleţit de aceeaşi iubire. Se pocăieşte şi se roagă pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi.

(Va urma)