LOADING

Type to search

Când Dumnezeu lucreaza prin sfintii lui – istoria unui miracol

Când Dumnezeu lucreaza prin sfintii lui – istoria unui miracol

Share

Doamna preoteasă Maria Oprea are două doctorate – în filologie şi în teologie – şi predă la Facultatea de litere din Sibiu. Dar toată ştiinţa adunată cu sârg nu i-a fost de mare folos în faţa suferinţei. Atunci a avut nevoie de rugăciune adâncă. Şi nu a strigat doar către Dumnezeu. Ştia că alături de El sunt toţi sfinţii lui şi atunci i-a chemat pe Sfântul Nectarie, dar şi pe mucenicii Rafail, Irina şi Nicolae. Iar ei au răspuns. Articolul de faţă este povestea ajutorului lor.

 

Am fost crescută de mic copil în credinţă şi permanent părinţii m-au sfătuit ca ori de câte ori dau de greu să apelez la sfinţi prin rugăciune, să am încredere că Dumnezeu este atotputernic şi la El nimic nu este cu neputinţă. Pot să spun că am simţit ajutorul sfinţilor, în special al Sfântului Nectarie, dar nu numai al lui. Poate voi avea vreodată ocazia să scriu sau să vă povestesc despre minunile pe care Sfântul Mucenic Mina le-a făcut în familia noastră de când eram mic copil şi la care apelam ori de câte ori pierdeam ceva sau mi se fura ceva. Apoi, şi Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv, a căror viaţă m-a impresionat extraordinar, cum au eliberat-o pe acea fată din mormânt, de presiunea şi agresiunea soţului ei turc – a fost îngropată chiar de vie! Deci, m-au impresionat încă din copilărie aceste povestiri.

Aţi fost tot timpul credincioasă?

Da. M-am născut cu credinţa şi aş vrea să mor tot aşa.

Mulţi, în adolescenţă, au un moment de… răzvrătire, de rătăcire… n‑aţi trecut prin astfel de chinuri?

Nu, din fericire, nu am trecut şi mulţumesc lui Dumnezeu. Dar asta se datorează şi duhovnicului meu, părintele Lavrentie de la Frăsinei, pe care l-am avut sfătuitor, îndrumător şi pot să spun şi bunic, un fel de tată-bunic, de toate, frate, timp de 20 de ani, până la mutarea lui la Domnul – ca să nu spun moartea lui, pentru că nici nu suporta cuvântul moarte. Spunea că noi, creştinii, nu murim; noi numai ne mutăm dincolo, la adevărata viaţă şi eu încerc să mă mângâi cu gândul acesta: că moartea e doar o trecere sau, cum spunea părintele Teofil Părăian, o virgulă în fraza vieţii. Şi încerc să imprim acelaşi optimism al permanenţei noastre în veşnicie şi copiilor noştri, fetiţelor, care, ori de câte ori aud că a murit cineva sunt foarte înspăimântate şi zic: „Mami, de ce trebuie să îmbătrânim? De ce trebuie să murim?”. Nu înţeleg de ce există atâta suferinţă şi boală. Ele m-au mai auzit dând mărturie despre greutăţile prin care am trecut, inclusiv cu ele, şi sunt foarte impresionate dar, în acelaşi timp, mirate şi îmi pun tot felul de întrebări cu privire la existenţa acestor trei mari capitole: suferinţă, boală şi moarte. Teologic nu le pot vorbi, că nu înţeleg mare lucru, deci trebuie să mă cobor sau să mă înalţ, mai bine-zis, la mintea lor, în universul lor, pentru că ei primesc mult mai deschis, nu supun totul raţiunii. Deci, dacă îi creşti pe copii de mici în credinţă, efectiv devine adevărata lor natură. Dar, să vă povestesc de întâlnirea mea cu Sfântul Nectarie.

Vă rog!

În anii studenţiei i-am tradus viaţa în limba română, dar efectiv cu ajutorul lui Nectarie m-am întâlnit abia după ce m-am căsătorit, adică în anul 2003. Am terminat facultatea în 1997, în 2000 m-am căsătorit şi în 2003, la naşterea celui de-al doilea copil, chiar în ziua în care am născut-o pe Daria, am primit un telefon în acea dimineaţă de la surorile mele, spunându-mi că au aflat şi ele de curând că Sfântul Nectarie ar fi nu doar vindecător de cancer, ci şi grabnic ajutător pentru femeile însărcinate. Tot ele mi-au spus că, în timpul vieţii fiind, acest sfânt a spus că toate femeile care-l vor chema în ajutor, însărcinate fiind, le va ajuta să nască în mai puţin de o oră. Şi n-am pus la îndoială, sinceră să fiu, aceste cuvinte, dar nici nu mă aşteptam să nasc chiar în acea zi – am născut cu o săptămână mai repede – şi n-am avut timp să mă rog sfântului, să fac eu ştiu ce pravilă de rugăciune, cum mă gândisem, că voi aprinde lumânări, voi citi patruzeci de zile sau cât va fi până la momentul naşterii, eu ştiu, voi citi acatistul în fiecare seară, nici vorbă! Seara, la ora 10, m-au apucat durerile la masă fiind şi-n momentul acela am căzut în genunchi – atât au fost durerile de puternice! Ultimul telefon primit, ultima încurajare a fost cea de dimineaţă de la surorile mele: „Vezi, să nu uiţi de Sfântul Nectarie, că uite, şi soţia lui Danion Vasile a născut al doilea copil în mai puţin de o oră şi s-a rugat, tot aşa, la sfântul!” Am plecat spre spital într-un stil cum niciodată nu mi s-a mai întâmplat, efectiv soţul meu a trecut pe roşu pe toate semafoarele. La 22:00 m-au apucat durerile, la 22:50 eram deja cu fetiţa în faţa ochilor. 

Deci, aţi născut în nici o oră.

Cincizeci de minute a durat absolut totul. Toate durerile au fost foarte puternice, efectiv, în alea cincizeci de minute, am strigat încontinuu la Sfântul Nectarie.

Şi cum l-aţi simţit?

Nu pot să spun… am simţit totuşi că mi-a scurtat durerile. Parcă văzusem moartea cu ochii. Am avut dureri în sensul că am simţit şi ochii desprinzându-mi-se, sau părul… mi l-am pipăit, după naştere, să văd dacă-l mai am la locul lui. Poate am şi un prag de durere mai ridicat, fiind o fire mai sensibilă din copilărie, şi eu născută prematur, nu rezist foarte mult la durere, eu ştiu… dar, mi-a scurtat efectiv durerile! Simţeam că dacă se mai prelungeau un minut, eram gata! Treceam pragul în lumea de dincolo…

Adică aţi simţit efectiv că muriţi de durere.

Da, da… Aş vrea să vorbesc despre acest al doilea copil mai mult decât am mărturisit verbal sau în scris, dacă tot am acest prilej. Am avut o pneumopatie virală de tip B chiar la începutul sarcinii. Nu ştiam că sunt însărcinată. Boala îmi agravase starea de sănătate, încât nu mă mai puteam ridica din pat şi doctoriţa de familie, aflând că sunt însărcinată, a spus că este o mare problemă, să aleg: ori starea mea de sănătate, ori sarcina. Apoi, m-a şi atenţionat, spunându-mi că sarcina va fi toxică sau oricum copilul va avea de suferit. Pe moment, n-am dat crezare, tot timpul am avut aşa, o îndoială în privinţa afirmaţiilor doctorilor, pentru că având credinţa asta în suflet, că Dumnezeu poate depăşi legile firii sau orice prescripţie medicală sau supusă raţiunii, am zis: „Trebuie să mă conving! Mă duc şi la un medic ginecolog.” Am ajuns la o doctoriţă foarte bună, profesionistă, care, de prima dată, la ecografie a spus: „Deocamdată nu se văd malformaţii la făt, dar vă garantez că copilul dumneavoastră va avea un handicap!” N-am zis nimic. Am spus: „Cum va vrea Dumnezeu!”. Nu pot să spun că mi-a fost indiferent, dar am preferat să păstrez copilul şi boala mi-a trecut fără antibiotice. Am dus-o pe picioare cam trei săptămâni, încet-încet m-am refăcut, dar nu încetau hemoragiile.

Şi a trebuit totuşi să mă internez, la două luni, cu hemoragii destul de mari, şi vreau să vă spun că doctoriţa i-a zis şi soţului meu: „99% sarcina este moartă! Doamna trebuie să ia un medicament ca să dea afară placenta, pentru că altfel poate face septicemie până luni.” Ecografiile nu se mai făceau la acea oră şi eu am preferat să nu iau nimic, şi soţul meu m-a încurajat, dar am dat şi multe telefoane pe la mănăstiri, la surorile mele şi pe la alţi preoţi, duhovnici pe care îi cunoşteam, să se roage pentru acest prunc pe care-l port, pentru că voiam să-l ţin, şi toţi m-au încurajat şi mi-au zis să aştept până luni, să fac ecografia, să nu mă grăbesc.

Aveţi soră în mănăstire?

Am două surori maici şi pot să spun că şi ele au o contribuţie la aceste minuni care s‑au întâmplat în familia noastră.

Deci, până la urmă, al doilea copil a fost născut cu ajutorul lui Dumnezeu.

De aceea i-am şi pus numele Daria, considerându-l un dar de la Dumnezeu. Din două în două săptămâni coboram din munte, din Mărginime, că acolo aveam prima parohie, coboram la ecograf şi la consultaţie, la recomandarea foarte insistentă a doamnei doctor ginecolog, căreia nu-i venea să creadă că ar putea fi sarcina normală. Tot timpul spunea: „Nu se vede încă la cap, dar sigur are ceva la coloană! Vedem după şase luni.” După şase luni: „Nu are nimic nici la coloană, sigur are la inimă. Să fiţi pregătită după naştere, că poate să moară copilul la câteva ore sau zile după naştere.” Sincer, tot timpul când îmi spunea aşa, simţeam că nu va fi aşa, că nu este adevărat. Aveam aşa o convingere că nu se poate sau, dacă va fi aşa, trebuie să duc crucea până la capăt, dar copilul ăsta nu pot să-l abandonez că-i malformat.

Când am născut, doctoriţa nu a venit la naştere. Am născut cu moaşa de gardă. Dumneaei avea telefonul închis la ora aceea, dar a venit cu o echipă de studenţi şi cu medicul neonatolog, ca să analizeze situaţia copilului şi să-l vadă efectiv, că nu-i venea să creadă că ar fi sănătos. A primit nota 10 de la naştere şi toate asistentele, şi din tura a doua care au intrat, au fost mirate de frumuseţea copilului: nu avea nicio picătură de sânge sau să fie, eu ştiu, vânăt, sau cum se nasc alţi copii. Nicio bubiţă, nicio pată. Parcă era ireală. Gropiţe în obraji, de o frumuseţe rară, blondă, şi absolut sănătoasă. Absolut sănătoasă!

Sfântul Nectarie!

Sfântul Nectarie, da, pot să spun că Sfântul Nectarie. Poate că, într-adevăr, o fi avut vreo malformaţie, dar s-a născut complet sănătoasă. Şi fiind atunci pe masa de naştere am vrut să-i pun numele Daria pentru că m-am şi rugat Sfintei Daria, nouă luni de zile. Mi-a plăcut foarte mult numele acesta şi am considerat că fetiţa e un dar de la Dumnezeu.

Mi-aţi mai spus un lucru interesant, că Părintele Lavrentie, cu mult timp înainte să vă căsătoriţi, vă tot dădea un sfat: să nu avortaţi. Cum s-a întâmplat?

Da… eram foarte mirată de acest sfat al dumnealui, pe care mi l-a dat până la ultima spovedanie, până la internarea dânsului la Bucureşti, în stare critică. Pur şi simplu, fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam, mă apuca aşa, dintr-o dată, de mână, şi-mi zicea: „Marie dragă, ai grijă, să nu faci niciodată avort! Ai înţeles? Măi, tată, măi, ai înţeles? Niciodată să nu faci avort!” Eu am zis: „Părinte, dar eu ştiu lucrurile astea. Eu ştiu că nu este bine şi n-am să fac niciodată, şi douăzeci de copii de-oi avea, nu o să fac avort.” „Măi, tată, ţine minte ce-ţi spun eu: ai grijă, să nu faci!” Şi eram foarte mirată.

Spuneţi-mi de minunea cu prima fată.

Minunea s-a petrecut la un an după naşterea Dariei, în 2004.  De la vârsta de un an şi patru luni, i-a apărut o boală intestinală: constipaţie cronică. I-am făcut ecografii în serie şi ni s-a spus că ar avea un colon mărit, un duoden mai mare decât normal, trebuie operată, dar nu se putea la Sibiu, ci ni s-a recomandat Târgu Mureş ca centru foarte bun de investigaţii şi operaţii. Bineînţeles că am fost puţin speriaţi, dar până atunci am mers pe tratamentul primit de la doctorul de familie, cu supozitoare, cu clisme, cu ceaiuri… au dat rezultate pentru câteva zile, săptămâni, după care nici clismele, nici supozitoarele, nimic nu-şi mai făcea efectul. Fetiţa a fost de multe ori gata să moară, în sensul că a avut simptome grave, până la leşin. Treceau câte cinci zile şi nu ieşea afară, motiv pentru care avea o stare de nervozitate foarte mare, devieri comportamentale, transpiraţii abun­dente, ajunsese chiar să-şi dea ochii peste cap de dureri. Nu ştiam pe atunci de Sfântul Nectarie. Sinceră să fiu, mă rugam la Dumnezeu, la sfinţii pe care-i ştiam eu, din calendarul nostru ortodox. Şi într-o zi, cineva mi-a recomandat să mergem la doctorul Pavel Chirilă, la Bucureşti – doctor naturist de renume na­ţional – şi am ajuns la dânsul. Ne-a dat un tratament cu cereale şi vin tonic. A consultat-o şi pe fetiţă. A spus că într-adevăr, situaţia este destul de gravă, trebuie început tratamentul urgent. Trecuse deja un an şi ceva de clisme şi dureri. După care, ni s-a recomandat volumul: Sfântul Nectarie, vindecătorul de cancer şi de boli intestinale. Ni s-a spus că fetiţa, dacă mai continuă aşa, poate face un cancer la colon, dacă nu rezolvăm printr-o operaţie. Şi atunci am luat decizia, dacă tot am ajuns în Bucureşti, să mergem şi pe la moaştele Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă. Am zis: dacă m-a ajutat la naşterea celui de-al doilea copil, şi fiind şi vindecător de cancer, sigur poate vindeca şi o constipaţie cronică. Dar, pe lângă acatistul la Sfântul Nectarie şi atingerea de moaştele lui la Bucureşti, noi ne-am mai rugat şi la sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina. Citisem între timp viaţa Sfântului Rafail, şi aflasem că a vindecat o femeie de constipaţie cronică, şi că i s-a arătat efectiv, i-a pus mâna pe pântece şi din ziua aceea n-a mai avut nimic.

Ne-am întors acasă de la doctor. Era luna aprilie, se apropiau Sfintele Paşti şi vreau să vă spun că fetiţa nu s-a vindecat imediat. Noi am continuat să mai citim acatistul Sfântului Nectarie. Eram puţin întristaţi pentru că nu am mai primit ajutorul aşa de repede cum l-am primit la Daria, la naşterea fetiţei. Şi am zis: „Poate că nu ne e de folos. Poate că trebuie să trecem prin încercarea asta.” Noi continuăm să ne rugăm, mai aşteptăm, dar ne era tare milă de copil. Ne gândeam: „Ce facem? Îl operăm sau mai aşteptăm mila Domnului?” Atunci fetiţa a avut un vis, în care l-a visat pe Sfântul Rafail, dar ea nu ştia cum îl cheamă. Sora mea cea mică a întrebat-o: „Te mai doare burtica acum?” Zice: „Nu mă mai doare.” „Păi, cum aşa?” „Păi, a venit la mine, în vis, un sfânt şi m-a vindecat. Mi-a zis să împing aşa: Îîîm! Şi am putut să fac.” „Şi cum arăta sfântul?” „Păi, cum era?” „Păi, era înalt sfântul…” „Şi cum era îmbrăcat?” „Ca tati.” Şi-i arată icoana cu sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina. „Care din aceştia?” Zice: „El a fost!” Şi a arătat exact pe Sfântul Rafail.