LOADING

Type to search

Nevoia de credinta

Nevoia de credinta

Share

Dacă vrem să vorbim despre credinţă putem începe chiar de la acest praznic pe care-l aşteptăm cu toţii şi pe care îl vom sărbători curând: Naşterea Domnului. Troparul praznicului aşa începe: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos în Ceruri, întâmpinaţi-L!” Hristos este numele pe care noi îl purtăm, de creştini, de următori în Hristos, şi ne-am hotărât şi am pecetluit trupurile şi sufletele noastre cu chipul luminii Lui, care este Sfânta Cruce. Fără această pecetluire, fără această lucrare a Sfintei Cruci în fiinţa noastră, nu ne putem numi creştini. Avem nevoie de botez, avem nevoie de sfintele mirungeri, avem nevoie de sfântă unire fiinţială, trupească, cu Domnul, întru Sfintele Taine. Avem nevoie predaniile Bisericii.

 

Ascultăm la sfântul Ioan Gură de Aur despre această corabie care este biserica, şi care e mai mare ca cea a lui Noe. Pe corabia lui Noe a intrat miel şi a ieşit miel; a intrat lup şi a ieşit lup, a intrat leu şi a ieşit leu; în Biserică însă intră lup şi iese miel. Aceasta este marea taină a Bisericii. Este o arcă care ne renaşte, ne transformă, ne actualizează în noi profundul chip pe care Domnul l-a pus în noi. Şi dacă am coborî puţin mintea noastră în adâncul cuvintelor Scripturii, vom vedea mai întâi că chipul Domnului este chipul Mielului jertfit de la întemeierea lumii, după cum citim în Apocalipsa, capitolul XIII, „Cartea Mielului jertfit de la întemeierea lumii”. Cu acest chip al Domnului, Domnul ne-a făcut pe noi: chip de miei, chip blând, ascultător. Nimeni să nu zică că a fi miel e numai un vis, e numai o nădejde; Domnul a S-a împlinit El Însuşi în noi, infuzându-ne, punându-Se în trupul şi sângele nostru prin marea taină a Sfintei Împărtăşanii. Dacă aceasta am primi în inima noastră şi am lăsa să pătrundă această lumină, că Sfânta Împărtăşanie, Sânge şi Trup, e Dumnezeu şi Miel dumnezeiesc… Se face una cu trupul nostru, ridicând cu adevărat pe om, de la om la Dumnezeu, reînfiinţându-l pe el, teandric, ca om-dumnezeu, după chipul Dumnezeului-Om. Şi atunci am putea păşi pe calea aceasta a înţelegerii despre ce este creştinismul: este marea învăţătură despre om şi despre cum se va descoperi pe el ca Dumnezeu. Şi un pas al acestei înţelegeri avem chiar în Sfânta Liturghie, în care toţi cântăm, la marele prohod: „Noi, care pe heruvimi în taină închipuim”. Iată-ne dintr-o dată ridicaţi din pământul acesta plin de tină către cerul cel înalt şi luminos, plini de cunoaştere dumnezeiască, luând chip tainic de heruvimi.

Simbol şi taină

Ce-i aceea taină? Taina este chip al descoperirii în adevăr, a ce este nevăzut în văzut. Simbolul aduce împreună două idei, două noţiuni, le împreunează. Nu le identifică însă. Dacă vedem undeva un semn, un H albastru, este spitalul. Dar nu înseamnă că H este spitalul. El trimite, anunţă că este spitalul. Dacă vedem o icoană, noi ştim că acolo este fereastra şi e chiar chipul celui din icoană, viu. Iar Sfânta Împărtăşanie e pentru noi chip tainic a ce este viu, Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, vedem iconic ca şi cum s-ar descoperi nevăzut în văzut, aşa cum spune foarte frumos la Schimbarea la Faţă, pe cât ni se putea nouă să percepem pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea icoanei. Iar Domnul a venit să descopere în mod iconic toată creaţia. De aceea, creaţia are valoare de revelaţie, descoperire a Domnului,  pentru că tot ceea ce este creat poartă în sine pe Creator, chiar şi ale noastre de fiecare zi, atât în cele ale simţirii sufletului, cât şi cele mai grosiere, ale lucrării tehnice – într-un scaun, într-o masă, într-o haină, într-o clădire, în orice. Toate îl poartă pe om acolo şi-l înscriu. De aceea e foarte important, când lucrăm ceva, să închinăm acel lucru. Acea închinare, în mod tainic, va umple acea lucrare a mea de tot  ceea ce eu am pus în inima mea, ca un preaplin revărsându-se peste actul creator.

Şi acum, de fapt, începe întreaga viaţă creştină. Cineva întreba: Totuşi, ce e creştinismul? Ortodoxia nu înseamnă să mănânci colivă, spunea un părinte, Ortodoxia înseamnă să poţi întoarce obrazul fratelui tău, nu într-o oarecare îndârjire răbdătoare sau chiar mândră, sfidând, ci mult mai mult, înţelegând că astfel primim şi a doua şi a treia lovitură, vei fi părtaşi suferinţei lui. Vei deveni simpatic, adică vei pătimi împreună cu el şi-l vei uşura pe el de suferinţa lui, primind o parte din crucea lui pe care şi-o pune pe obrazul tău, din neputinţă. Abia primind lucrurile acestea am înţelege tainic care este puterea obrazului întors. Am fi mult mai înţelepţi, mult mai lucrători ai benevolenţei, ai lucrării acesteia de curăţire care ne-a fost dată nouă, prin puterea Crucii.

Omul contemporan şi credinţa

Ce să întâmplă acum cu creştinismul în lumea de azi? Ca un cuvânt înfiorător şi îndurerat, acest creştinism în lumea de azi, parcă din ce în ce mai mult se depărtează de creştinism. Devine un fel de cruce cu fotoliu, în care crucea nu mai este instrument de lumină, ci bijou, adaos la confortul de fiecare zi. Ar fi multe de spus, ar fi multe de făcut, ca să înţelegem ce înseamnă viaţa creştină, ce înseamnă a iubi, ce înseamnă a urî, ce înseamnă a fi om. Spunea, foarte frumos, părintele Iustin Pârvu, „Omul este dragoste jumătate, luptă jumătate”, numai că această definiţie trebuie bine înţeleasă: către cine dragoste şi către cine luptă. Desigur, dragoste către aproapele şi luptă cu tine însuţi. Dar iată că astăzi lucrurile se învârt, cu dosul în sus, şi lucrurile par să fie altfel: luptă cu aproapele şi dragoste către tine. Iată cum lucrurile pot să fie duse spre iad, iar dracul se ştie că este maestru în a defaza, în a schimba sensul adevărat al vieţii. Iar sfântul Maxim Mărturisitorul spune clar că păcat nu-i decât schimbarea sensului firescului, rostului adevărat. Odată am vorbit despre diferenţa între rostul gustului şi gustul rostului. Aceasta se pierde din ce în ce mai mult astăzi, în creştinismul nostru.

Şi atunci, către unde trebuie să mergem? Din nou şi mereu către Cuvântul cel luminător şi hrănitor. Iar exemplul său ca sămânţă, ca trup al vieţilor sfinţilor şi ca rod filocalic să ne fie pilon, nestrămutat, şi astfel porunca Domnului să fie împlinită cu străşnicie. Cine va schimba o virgulă, o câtime din Evanghelie să fie anatema! Pentru noi, asta înseamnă să nu urmăm astfel de imbolduri, indiferent de la cine ar veni, chiar înger să fie, nu trebuie să-l cred. Căutaţi şi puneţi adânc în inimile voastre hotărârea esenţială de a nu vă lăsa înşelaţi. Sfinţii părinţi ne vorbesc foarte limpede, vieţile lor dau mărturie, Scriptura stă lumină şi cale. Hristos este Cale, Adevăr şi Viaţă. Cale, adică drum de străbătut; eu trebuie să am o pace, iar pacea pe care trebuie s-o am înseamnă hotărâre şi conştiinţă a drumului de împlinit. Adevăr este Hristos. Înşelarea înseamnă a mă face să cred că minciuna e ceea ce trebuie urmată, din fel de fel de pretexte. Dar nu-i aşa. Chiar dacă mintea mea nu poate înţelege. Dar poate că nu trebuie să înţeleagă. Nu pot înţelege pe Dumnezeu, decât în măsura în care mă face El să înţeleg. Trebuie să cred în El, iar credinţa e acea asumare, acea lăsare a sufletului în puterea cuvântului lui Dumnezeu. E nevoie de dor, de dor de adevăr, ca să poţi să primeşti credinţa. Dacă n-ai dor de adevăr, nu poţi primi, căci nu vrei. Omul când vrea să creadă, crede, pentru că ceea ce este adânc în el este chipul pe care îl poartă în el; e ca o memorie adâncă, care-i spune şi-i mărturiseşte despre ea. Acum apare marea luptă: între istorie, experienţa păcatului şi a poftei, şi cuvântul legii lui Dumnezeu, care spune „Întoarce obrazul!”. Nu cred că e cuvânt mai tainic în toată Evanghelia ca acesta: „Întoarce obrazul!” Pentru că el descoperă adâncimea şi profunzimea lucrării Sfintei Cruci. Despre benevolenţă şi despre oarecare moralitate şi despre oarecare dragoste faţă de aproapele găsim în foarte multe culte. Adică relaţii pe care omul şi le închipuie că ar fi cu cineva care nu este Dumnezeu. Din toate acestea, una singură o putem numi religie. Ea singură releagă pe om de Hristos Dumnezeu, Cel în Treime slăvit. De aceea, doar creştinismul poate fi numit religie, celălalte sunt impropriu numite religie. Ele sunt numite religii doar ca asemănare a unui act cultic, pentru că ele nu îl leagă pe om de Dumnezeu, pentru că nu au cum.

A consemnat Mădălin Iacob