LOADING

Type to search

Chemarea bratelor parinteşti (meditaţie la Duminica fiului risipitor)

Chemarea bratelor parinteşti (meditaţie la Duminica fiului risipitor)

Share

La începutul perioadei liturgice a Triodului, în a doua duminică premergătoare sfântului şi marelui post, pericopa evanghelică ne aminteşte mult cunoscuta pildă a fiului risipitor sau a tatălui iubitor, cum i s-ar mai putea spune (Luca 15, 11-32).
Celebra frescă, capodoperă a Noului Testament, zugrăvită de însuşi dumnezeiescul Învăţător Iisus Hristos, se prezintă în două planuri suprapuse: într-un prim plan cele trei mari categorii de oameni existente pe pământ, iar în cel de al doilea icoana relaţiei filiale a omului cu Dumnezeu.

Tatăl

Prima categorie este cea a tatălui, în evanghelie Însuşi Dumnezeu, care prezintă omul desăvârşit, îndumnezeit, categorie în care se înscriu puţini dintre noi. Acesta este omul bogat în nesfârşită iubire dumnezeiască, în speranţă şi încredere, în răbdare şi smerenie, stăpân pe sine şi pe bogăţiile sale, adunate cu multă trudă, în mulţi ani, de sine însuşi şi de multe generaţii (în plan dumnezeiesc, asta înseamnă nesfârşita şi veşnica sa bogăţie de daruri), omul care, asemenea Părintelui ceresc, trăieşte în tihnă, iubire şi armonie cu toată casa şi averea sa. El vorbeşte ca un înţelept când şi cât trebuie, după cum vorbesc cei desăvârşiţi, stăpânind cu înţelepciune, adică în iubire şi respect, peste fiii şi slugile sale. El doreşte, provoacă şi urmăreşte doar binele, dar niciodată nu-l impune şi celor din jurul său. Dă dovadă de multă iubire şi îngăduinţă, de îndelungă răbdare, şi, mai ales, de totală iertare. Când fiul mezin (risipitor), care pleacă din casă din dor de aventură, se întoarce, el îl va primi cu nesfârşită iubire, după ce l-a aşteptat cu mult dor. Îl iartă, îl repune în calitatea de fiu pe cel ce îşi cheltuise dezastruos averea părintească, porunceşte „să se facă ospăţ”, şi „să ne bucurăm şi să ne veselim” pentru întoarcerea (învierea) lui.

Fiul risipitor

A doua categorie, reprezentată prin fiul cel mai tânăr, este categoria de oameni necredincioşi, păcătoşi, care cred că viaţa, fericirea, sunt imposibile fără o libertate absolută, autodeterministă, şi, ca atare, atotpierzătoare. Luând partea din bogăţia părintească (de la Dumnezeu), adică darurile şi calităţile native, le pun în slujba cultului egoismului exaltat, exacerbat, mereu însetat şi niciodată satisfăcut de plăceri şi de patimi josnice, risipind cu nesăbuinţă darurile şi puterile sufleteşti şi trupeşti primite. Când ele se sfârşesc, când iluzia visului îmbătător încetează, fiinţa lor este cuprinsă de amărăciune, tristeţe şi dezgust. Aşa cum Domnul stă în capul scării pe care urcă cei nevoitori, aşteptând să le dea mâna Sa, să-i ajute să facă ultimul pas şi apoi să intre în nesfârşita bucurie şi fericire a iubirii Sale, tot aşa, la capătul cărării pierzării, pe omul disperat şi desfigurat de păcat îl întâmpină „străinul”, stăpânul ţării celei îndepărtate, satana. Acesta, în tirania lui, îi încredinţează paşterea porcilor, adică a patimilor, din care se hrănesc duhurile sale rele. Dar, în foamea lui spirituală, omul niciodată nu se va putea hrăni cu răutatea şi stricăciunea patimilor, adică cu hrana porcilor (dracilor). Atunci fiul, păcătosul, care a fost rece faţă de iubirea şi bunătatea tatălui, se trezeşte. Bunătatea, iubirea, rugăciunea şi dorul părintelui, care l-au însoţit ca un înger păzitor, îi apar acum ca o lumină salvatoare, ca o putere de viaţă dătătoare care îl înviază şi-l încurajează. Cu conştiinţa adâncă a vinovăţiei păcatului, dar cu nesfârşită nădejde şi încredere în bunătatea părintelui celui atotputernic şi veşnic bogat, el porneşte pe drumul reîntoarcerii. A greşit, a rănit iubirea Tatălui, a dispreţuit bunătatea lui, a alergat cât putea mai departe de ochii lui şi de braţele iubirii Sale părinteşti. A risipit totul şi acum e în zdrenţe, ca un cerşetor dispreţuit şi ca un bolnav, cu trupul plin răni şi de vânătăi. Dar totuşi îndrăzneşte! Vine spre casa părintească (spre Tatăl ceresc) cu sufletul aprins de dor. Dorul îi dă aripi şi zboară, dar acum sufletulul lui cunoaşte umilinţa, smerenia şi recunoştinţa, sentimente străine lui altădată. A fi un argat, oricât de neînsemnat, acolo unde domneşte pacea, liniştea şi siguranţa, unde poate vedea faţa tatălui iubit şi simţi prezenţa sa, îi este îndeajuns. Pornit pe cale, ajunge la poarta casei, iar tatăl îl întâmpină şi-l primeşte îmbrăţişându-l şi sărutându-l cu lacrimi de iubire şi de dor. Aşadar, nu s-a înşelat în nădejdea lui: Tatăl îl va copleşi cu bunătatea şi darurile sale, redându-i calitatea şi demnitatea de fiu prin haină şi inel, iar printr-un ospăţ al deplinei bucurii şi veselii, îi şterge din suflet toate amarele amintiri. De acum, cu iubire recunoscătoare, va rămâne pe veci în casa Lui.

Fiul cel mare

A treia categorie este cea a fiului mai mare. A păcătoşilor care trăiesc în păcate fără să fie conştienţi de aceasta. Formal, îndeplinesc poruncile, dar sub imperativul datoriei civice, fără a privi faţa iubitoare şi luminoasă a Tatălui. Cu cât le împlinesc mai desăvârşit, cu atât sunt mai nemulţumiţi. O nemulţumire care creşte şi îl face pe om tot mai nefericit. Ei critică, urăsc, dispreţuiesc pe toţi. Asemenea fiului mai mare, care îl dispreţuieşte pe tată ca pe un neînţelept, de două ori înşelat de fiul mezin. Iar pe fratele său cel mai mic îl dispreţuieşte ca pe un străin, risipitor şi cheltuitor nesăbuit de avere, desfrânat şi netrebnic. Sărbătoarea pascală, a întoarcerii şi reprimirii fiului rătăcit, el nu o poate concepe. Pe toţi câţi participă la ospăţ îi găseşte vinovaţi, iar el „nu vrea să intre”. Mânia şi invidia îl ţin departe de ospăţul bucuriei, al dragostei şi al comuniunii, la drept vorbind el refuză fericita stare a raiului care i se îmbie. Respinge chemarea Tatălui şi îndemnul lui Hristos „veniţi la Mine toţi”. Tatăl, cu multă blândeţe, insistă ca el să intre, să se bucure împreună cu toate slugile (îngerii) de reînvierea şi reîntoarcerea fiului rătăcitor. La reproşul adresat Tatălui că nu i-a dat un ied să se veselească cu prietenii săi, adică o frântură din bogăţia sa, tatăl îi răspunde: tu ai totul, „toate ale mele ale tale sunt”. Aşadar, se cuvine ca şi el, ca un stăpân a toată casa şi bogăţia, împreună cu tatăl, să se bucure şi să se veselească de revenirea fratelui său. El refuză, dar poate, într-un târziu, se va lăsa convins. Cuvântul evanghelic nu ne spune, dar noi putem nădăjdui întru aceasta.

Din categoria fratelui mai mare nu ştim câţi vor intra la ospăţ. Tatăl insistă, îi cheamă, dar în virtutea libertăţii se poate răspunde pozitiv sau negativ, se poate chiar şi refuza. Faptul că evanghelia nu precizează denotă că timpul este dat ca aşteptare din partea Tatălui (Dumnezeu) şi ca venire întru sine, din partea omului, a fiului mai mare şi a tuturor celor asemeni lui.

Prezentând pe scurt aceste trei categorii, revenim la al doilea plan, cel al reîntoarcerii omului la Dumnezeu.

Dumnezeu (Tatăl din evanghelie) l-a făurit pe om din ţărână, dându-i duh din Duhul Său (sufletul) şi prin aceasta, înfiindu-l. Bunătatea şi dragostea Sa faţă de fiul adoptiv – omul – sunt admirabile. Îndelunga Sa răbdare, iertarea nesfârşită, reînfierea, bucuria şi veselia ospăţului, toate se arată în Hristos. În El, în care a locuit trupeşte toată puterea, lumina, dreptatea, adevărul şi iubirea dumnezeirii, adică a Sfintei Treimi, Părintele ceresc aşteaptă pe fiii cei pierduţi ai acestei lumi să se reîntoarcă la Sine. Pe toţi aceia care în locul credinţei şi iubirii Lui, al darurilor primite de la El în casa Lui – Biserica –, preferă încrederea în sine, iubirea plăcerilor, iubirea banilor, deşarta trufie omenească prin care se vrea să crearea un rai pământesc fără Dumnezeu. Îndepărtaţi de casa părintească – Biserica–, toţi aceştea vor cunoaşte sărăcia spirituală, durerea şi disperarea, nemulţumirea mereu crescândă, mânia, invidia şi ura, izolarea într-o veşnică şi plină de chin, nefericire.

Chemarea braţelor părinteşti şi a inimii pline de iubire şi de dor a lui Hristos este acum mai puternică ca niciodată. Suferinţele (crizele) prin care trece ţara şi omenirea nu sunt decât rezultatul dorinţei şi cerinţei oamenilor de a trăi după bunul lor plac, într‑o libertate înţeleasă greşit ca autodeterministă. Dorinţa de a-şi a folosi toţi talanţii şi darurile primite de la Dumnezeu în propria lor slujbă. De a renunţa la cultura, arta, literatura şi mai ales trăirea creştină, în favoarea evoluţiei, modernismului, postmodernismului şi progresului ştiinţific, inventând cultul şi cultura păcatului,prin aceasta punându-şi toată bogăţia minţii şi a inimii lor în slujba „străinului” satan. Acesta la început îi atrage şi-i încântă amăgindu-i, iar mai apoi, ajunşi asemenea lui la sărăcie, îi tiranizează. Asemenea şi acea parte dintre oameni care a slujit formal binelui şi lui Dumnezeu este pândită de aceeaşi nefericire, dar lăuntrică. Din lăuntru sau din afară, mai mult sau mai puţin loviţi de suferinţe şi dureri, sau încă zăcând cu indiferenţă în patimi şi păcate, suntem chemaţi cu toţii în braţele iubirii părinteşti. Braţele deschise ale lui Hristos cel bătut, chinuit, batjocorit şi răstignit pe cruce pentru păcatele noastre, dar înviat din morţi ca un Atotputernic, ne cheamă spre îmbrăţişare şi spre propria noastră înviere. Toţi nefericiţii oameni, care sărăciţi sufleteşte, „sunt abia vii”, sunt chemaţi la iubirea Lui a tot eliberatoare, care învie, tămăduieşte, bucură, îmbogăţeşte şi înveseleşte, prin îmbrăţişarea Sa.

Împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, cu slugile Sale care sunt soborul îngerilorşi al sfinţilor, suntem chemaţi să petrecem viaţa care ne-a mai rămas, în casa părintească, adică în sfânta Sa Biserică. Ea este mama duhovnicească a celor ce cred şi a întregii lumi, unde suntem iubiţi şi ocrotiţi de Împărăteasa cerească, Maica Domnului nostru şi pururea Fecioara Maria. Aici toţi putem fi îndestulaţi de pâine, de iubire, de adevăr şi de toate cele necesare vieţii sufletului şi a trupului, trăind o viaţă de muncă cinstită, evlavie şi rugăciune. Câtă mulţumire şi recunoştinţă nu-I datorăm noi lui Hristos-Dumnezeu, pentru viaţa Sa trăită pe pământ, dată nouă să o trăim, pentru tot harul şi ajutorul Său, cât şi pentru pilda aceasta mântuitoare? Până la sfârşitul veacurilor, îi datorăm doar slavă, mulţumire, cinste şi închinare, Lui şi Tatălui şi Duhului Sfânt. Amin.