LOADING

Type to search

„Criza, daca eşti cu Dumnezeu, nu poate sa fie“. Dialog cu părintele Visarion Sorescu de la mănăstirea Slănic – Argeş

„Criza, daca eşti cu Dumnezeu, nu poate sa fie“. Dialog cu părintele Visarion Sorescu de la mănăstirea Slănic – Argeş

Share

Criza este, fără doar şi poate, unul din subiectele la modă în aceste vremuri… zise de criză. A fost tratată până acum dintr‑o multitudine de perspective, ajungând subiect de interes până şi în biserică. Într‑un drum la mănăstirea Slănic, stând de vorbă cu părintele Visarion, nu ştiu cum am ajuns să vorbim… despre ea. Socoteala mea era de a aborda subiecte mai „duhovniceşti“, şi nu unul atât de perisabil. Însă dialogul cu părintele mi‑a readus aminte că, în viaţa creştină, totul se înduhovniceşte; chiar şi eventualele crize.

 

‑ Părinte, ce părere aveţi despre criza aceasta de care vorbeşte lumea? Dumneavoastră vă simţiţi în criză, cum se simte toată lumea?
‑ Nu, nu! Nu se pune problema aşa, aici. Sau dacă e o întrebare personală, eu n‑am nicio problemă în privinţa aceasta. E clar însă că e o problemă economică mondială. Că este provocată sau nu este, nu mai ştim noi. De altfel, prea mult nu putem şti în privinţa asta. E posibil să fie şi provocată. Dar problema, în cele duhovniceşti, este clară: omul tinde să se îndepărteze de Dumnezeu. Şi în general, întotdeauna când s‑a dezvoltat material şi a avut tot mai multe lucruri materiale, omul a cam uitat de Dumnezeu. Aceasta e deja o lege nescrisă, pe care o scriem noi acum: cu cât o duci mai bine material, cu atât e posibil să te îndepărtezi de Dumnezeu mai repede. Criză, dacă eşti cu Dumnezeu, nu poate să fie. Se poate întâmpla să ai vreo ispită – dar aici e o problemă, că multe din ispite ni le facem singuri. Că mulţi zic: „Păi, aşa a vrut Dumnezeu!“ Cum, a vrut Dumnezeu să te îmbolnăveşti de plămâni? Păi, dacă tu ai fumat! A vrut Dumnezeu să faci cancer? Păi, dacă tu ai dus o viaţă necumpătată sau o viaţă nenaturală, ai ajuns la cancer, nu că a vrut Dumnezeu. În orice situaţie este o conlucrare între ceea ce face omul şi ceea ce face Dumnezeu. Chiar şi când murim, părinţii spun sau cred că Dumnezeu rânduieşte sfârşitul vieţii, dar numai în legătură cu modul tău de viaţă sau cu ce ai tu în cap să faci de‑acum încolo. Cum i‑a zis celui din Evanghelie: „Nebunule! Noaptea aceasta îţi voi lua sufletul şi cele ce ai cui le vei lăsa?“ Dar de ce i‑a zis? Pentru că el n‑avea în cap nimic duhovnicesc. Dacă ar fi zis: „Măi, de‑acum fac aşa…“, nu i‑ar fi luat sufletul! Deci tot ceea ce se întâmplă, chiar şi sfârşitul vieţii noastre, noi credem că este în legătură cu ce facem noi. Adică este o conlucrare între om şi Dumnezeu. Că omul s‑a îndepărtat sau s‑a apropiat de Dumnezeu – e greu să spunem noi. Însă vedem că se fac foarte multe păcate. E destul de multă mizerie în lume. Chiar şi la noi, unde suntem ortodocşi. Ne gândim: oare ce va fi dincolo, în lumea necreştină, în lumea protestantă, dacă aici, unde avem dreapta credinţă… Din fericire noi mai avem un avantaj: ne spunem păcatele. Creştinii noştri le mai spun. Vin şi le mai lasă la spovedanie, se mai curăţă de ele.

 

Când e buna criza

‑ Dar aceasta nu se vede în lumea cealaltă, economică, să‑i zic aşa. Sau credeţi că se vede sau că se simte în vreun fel?
‑ Sunt două planuri destul de diferite: economicul cu duhovnicescul.
‑ Sau hai să nu zicem de economic, să zicem de viaţa de zi cu zi a omului, din care economicul e doar o parte.
‑ Acum, omul nu este numai ceea ce se vede. Şi cred că contează foarte mult ceea ce are el în sufletul lui şi ce vede el din viaţa aceasta, ce doreşte el în viaţa aceasta. Că în momentul în care te gândeşti numai la cele materiale, cu siguranţă că nu mergi spre Dumnezeu. Şi un impas din acesta material te poate aduce din nou în dorinţa de a‑L căuta pe Dumnezeu. Că vede omul că nu mai are soluţii. Că el, până atunci, şi‑a pus nădejdea în banii lui, în materia pe care a strâns‑o. Dar în momentul când te lasă şi una şi alta, atunci zici: „Nu mai am soluţii!“ Şi atunci e momentul în care ar putea să zică: „Dar oare nu există şi Dumnezeu Care să mă ajute?“ Şi de fapt de multe ori aşa se întâmplă. Din păcate, asta e experienţa. Dacă e să o luăm pe cale duhovnicească, cei mai mulţi oameni vin la Dumnezeu după nişte experienţe negative.
‑ Deci, duhovniceşte, criza e bună.
‑ Sigur. Dacă e s‑o luăm aşa şi dacă avem ochi duhovniceşti, cu siguranţă ne pune din nou pe o linie mai duhovnicească. Dar eu am zis că dacă e să vorbim şi de criză duhovnicească, n‑ai cum să ajungi într‑o criză duhovnicească când eşti cu Dumnezeu. Că s‑ar putea ca în anumite momente Dumnezeu să‑ţi mai îngăduie nişte încercări, dar, atenţie: să nu ni le facem noi! Şi eu sunt convins că majoritatea supărărilor, ispitelor, crizelor ni le facem singuri. Fie că nu avem dreaptă socoteală, nu putem împărţi corect timpul între cele duhovniceşti şi cele materiale; fie că, tot din lipsă de dreaptă socoteală, te bagi în o grămadă de lucruri şi nu le mai dai de cap şi înnebuneşti, că nu mai ştii pe care să le faci; fie că, uitând pe Dumnezeu, intri iarăşi într‑un vid din acesta duhovnicesc şi ajungi şi la boală psihică… Citeam acum, de curând, într‑o carte, că pe plan mondial, în ultimii zece ani, numărul celor cu probleme psihice a crescut cu 50%. În zece ani! E foarte mult!
‑ Este şi un studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care spune că, în 2020, depresia va fi a doua boală de morbiditate din lume, după cancer.
‑ Da, am auzit şi eu de lucrul acesta. Oamenii zic: „Păi, modul de viaţă…“. Totuşi, chiar şi la oraş, unde trăieşti în stres şi în alergătură, dacă ştii de Dumnezeu, părerea mea este că n‑ar trebui să ajungi la astfel de boli.
‑ Dar ce te face… sau, mai bine zis de ce Dumnezeu te face să nu ajungi la bolile acestea psihice?
‑ Cred că aici este cheia: sufletul omenesc e făcut să fie în comuniune cu Creatorul. În momentul când ai această coordonată clară: viaţa mea trebuie să meargă spre Dumnezeu – că mi le rezolv şi pe cele materiale, că ne ajută! Că aşa a zis: „Căutaţi Împărăţia Cerurilor şi celelalte vi le voi da vouă!“, nu? Deci omul e făcut să tindă spre Creator. În momentul în care tinzi spre altceva, deci toată energia ţi‑o pui în direcţia greşită – nu o pui în sus, spre Dumnezeu – mai devreme sau mai târziu îţi dai seama că te‑ai păcălit. Şi problema este că deja ai ajuns într‑o groapă şi nu mai ştii ce mai e cu tine. Şi normal că atunci apar tot felul de gânduri – că boala psihică e totuşi o problemă de gânduri, foarte multe gânduri la care nu le mai dai soluţii! Eu aşa văd problema. Bolnavii cu astfel de probleme sunt obsedaţi de anumite lucruri, care sunt în imaginaţia lor şi în gândire. Deci nu mai este Dumnezeu care… pentru noi, pentru omul credincios e o realitate continuă. În momentul în care ai intrat în acest vid în care tu nu mai ai niciun reper, eşti ca un om… legat la ochi care umblă în întuneric. Că acum, din discuţii – că vin şi oameni cu probleme de genul acesta aici, se mai poate rezolva ceva. Însă mie mi se pare că, la astfel de oameni, orice le spui despre Dumnezeu, ei nu au această credinţă că se poate rezolva ceva în Dumnezeu. Ei caută tot: „ Trebuie să găsesc! Ori un doctor, ori în mintea mea să‑mi găsesc ceva!“ Însă cei care‑şi pun toată nădejdea în Dumnezeu pot fi salvaţi şi se pot întoarce pe calea cea bună.

 

„Orice ideal atins e ca un înger cazut“

‑ Dar nu e greu? Cum să‑ţi pui nădejdea în ceva pe care nu‑l pipăi?
‑ Ştim că, de la creaţie, omul este chip al lui Dumnezeu. Şi ce înseamnă chip al lui Dumnezeu? Între duhul meu şi Duhul lui Dumnezeu există o compatibilitate. Undeva, eu am acest strigăt: Cineva e dincolo de mine, Care mă poate ajuta. Există acest lucru chiar şi‑n oamenii care nu sunt creştini, cărora nu li s‑a spus de Dumnezeu.
‑ Dar ei au uitat chestia asta.
‑ Da, dar undeva e, undeva în adâncul sufletului. Că până la urmă, şi omul necredincios zice: „Doamne, ajută‑mă!“, când vede că fulgeră sau trăsneşte lângă el. Deci, undeva nu putem face abstracţie de lucrul ăsta. Omul are chipul lui Dumnezeu. De aici pleacă tot acest stres în care intră omul când L‑a pierdut pe Dumnezeu. El nu e făcut să rămână doar în planul acesta. Şi de altfel, din nefericire, aceasta e şi direcţia mondială acuma, a omului. În momentul când nu ştii de Dumnezeu, e un haos total. De ce? Problema e că, neştiind de Dumnezeu, îţi fabrici tu un alt zeu. Că omul e făcut să tindă spre ceva. Ăsta e sufletul lui. El va căuta astăzi o maşină, mâine o casă, poimâine o petrecere… apoi va căuta din nou. Zicem noi: şi‑a pus în cap să facă ceva, un ideal. În momentul când ai ajuns şi l‑ai îndeplinit, după aceea trebuie să cauţi altceva, că te plictiseşti. Era o vorbă: orice ideal atins e ca un înger căzut. Că tu îţi dai seama că nu te face fericit. Eşti, poate, fericit câteva zile. După aceea cauţi altceva, şi altceva… Însă dacă nu le cauţi în Dumnezeu, le cauţi în lumea asta finită. Iar sufletul e chip al lui Dumnezeu: el tinde spre infinit – infinitul personal, nu aşa, ceva abstract. Şi aceasta numai în Dumnezeu găseşti. Chiar şi când omul caută în păcat, e tot ceva din sufletul lui, faptul că e chip al lui Dumnezeu, numai că nu caută în direcţia care trebuie, caută în direcţia greşită. El vrea să fie fericit, asta e realitatea: vrea să fie fericit.
‑ Şi nu e un lucru rău fericirea…?
‑ Nu! Problema este că nu este acolo unde o caută omul. Fericirea e în cele nouă fericiri, dacă e să o luăm aşa. Dar dacă nu le practicăm, n‑o să înţelegem niciodată. Asta înseamnă Dumnezeu cel viu: dacă nu practici, nu ajungi niciodată să înţelegi. Poţi să studiezi Biblia din scoarţă în scoarţă, poţi să ştii toate sinoadele ecumenice, dacă nu pui şi în practică… de aceea zicem: Dumnezeu cel viu. În primul rând, pentru că nu este o idee abstractă, este o comuniune de persoane şi se realizează în Biserică. Acesta e iarăşi marele salt. În momentul când nu crezi în Biserică, în lucrarea din Biserică, eşti încurcat, rămâi la mintea ta şi …
‑ Dar oamenii de multe ori din Biserică văd doar exteriorul, se blochează în maşina luxoasă a ierarhului, în imaginile pe care…
‑ … în vreo sminteală, în ce a mai făcut preotul cutare…
‑ … sau ce s‑a mai întâmplat cu monahul cutare…
‑ Iarăşi: datorită faptului că noi suntem chip al lui Dumnezeu, nu se poate ca în viaţa noastră, în viaţa fiecăruia, să nu apară anumite crize – că tot vorbeam de criză. Atunci este el sensibil. Crize – diferite, nu contează de ce fel. Deci cred că până atunci, omul care în general este indiferent religios, până atunci nici nu prea are rost să‑i spui nimic de Dumnezeu, pentru că te va respinge. El are altceva în cap. El este liniştit cu ce are el, cu ce e în mintea lui… Însă, atunci când intră într‑o problemă, într‑o criză, atunci începe să‑şi pună întrebări. Şi atunci dacă ar auzi un cuvânt… Eu sunt sigur că Dumnezeu, în viaţă, rânduieşte un om, pe cineva, pe mai mulţi, pentru omul care are totuşi o dorinţă, o căutare. Că Dumnezeu nu intră cu forţa. Şi, încă o dată: datorită faptului că suntem chip al lui Dumnezeu, există acea dorinţă a inimii: „Măi, totuşi, ceva e fad aici!“ Când nu‑L ai pe Dumnezeu, ceva este în minciună. Sunt sigur de asta! Şi la omul cel mai bogat, şi la omul cel mai fericit lumeşte, există acel gol, că ceva nu e în regulă. Lipseşte ceva, şi ceva foarte important. Eu zic că pe aceasta se poate construi, pe această nelinişte care este în om datorită faptului că L‑a pierdut pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu totdeauna rânduieşte ceva, la un anumit moment. Dar s‑ar putea ca mulţi dintre oameni să piardă acest moment în care i‑a cercetat Dumnezeu. Nu e unic în viaţă. De multe ori vin alte momente în care Dumnezeu te cercetează… Şi faptul că totuşi mai sunt oameni care caută spre Biserică, e clar că Dumnezeu lucrează. Cred că atâta vreme cât mai e ceva bun în om, indiferent de ce natură – poate, să zicem, faptul că doreşte să facă bine, deşi el nu ştie de Dumnezeu, încă mai sunt şanse că, mai devreme sau mai târziu, va fi tras şi el spre Dumnezeu prin Biserică, că fără Biserică eşti în aer.
‑ De ce eşti în aer? Nu poţi să faci binele şi fără Biserică?
‑ Poţi să faci binele. Dar dacă în Biserică este viaţă, în Biserică este Sfânta Liturghie, în Biserică este trupul şi sângele lui Hristos, dacă în Biserică sunt Tainele – şi dacă Mântuitorul a spus: „Fără Mine nu aveţi viaţă. Dacă nu mâncaţi trupul Meu şi nu beţi sângele Meu nu aveţi viaţă!“ Deci, Biserica este trupul lui Hristos. Şi există la părinţi, de exemplu la Sfântul Ioan Gură de Aur, uite, care ne priveşte acum din icoana aceea, acest cuvânt că Biserica a fost în mintea lui Dumnezeu de la început, din rai. De fapt, ce era Biserica? Comuniunea credincioşilor cu Dumnezeu în Dumnezeu. Asta e Biserica, nu numai ce vedem, zidul. Zidul e forma exterioară.
‑ Dar omul se blochează mult în zid, în instituţie. Cum să fie deblocat? E şi vina zidului? E şi vina instituţiei?
‑ Cu siguranţă, dacă noi, care slujim altarelor, vom fi mai duhovniceşti sau am fi mai duhovniceşti, ar fi mai mulţi în biserică. Cu siguranţă! Dar faptul că mai sunt şi sminteli şi că unii se îndepărtează, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate să găsească altă cale ca să‑l facă să înţeleagă că tot acolo trebuie să ajungă, tot prin Biserică. Eu aşa cred, că dacă în om mai e ceva bun, nu se poate să nu rodească. Când, nu ştim! Poate chiar la sfârşitul vieţii, când e pe patul de moarte şi zice: „Doamne, iartă‑mă!“, şi cere măcar atunci să fie iertat de păcate şi dezlegat prin spovedanie. Măcar atunci! Deşi e foarte greu. Nu e bine să te laşi pe seama acestui gând, pentru că deja, la bătrâneţe, eşti format. Nu te mai schimbi la bătrâneţe. Eventual, la bătrâneţe, să zicem că mai lingi rănile ca să se mai cicatrizeze; dar ca să sporeşti, mai greu. Omul e făcut să sporească duhovniceşte; cum creştem fizic, când suntem mici, aşa suntem făcuţi şi duhovniceşte.
(va urma)