LOADING

Type to search

Cuvânt la începutul Postului Mare despre tacere şi neosândire

Cuvânt la începutul Postului Mare despre tacere şi neosândire

Share

Mulţi au spus că Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este una dintre cele mai puternice şi mai cuprinzătoare rugăciuni după Tatăl Nostru. Probabil că o ştiţi fiecare dintre dumneavoastră pe de rost. Dacă nu, o găsiţi în Ceaslov, la Miezonoptica din toate zilele către sfârşit, şi fac îndemnul ca fiecare să o înveţe pe dinafară.

Să învăţaţi şi cele patru stihuri, care îşi au valoarea lor şi care ne pun pe noi într‑un raport deosebit cu Dumnezeu. Primul – „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului“ – nu este altceva decât rugăciunea Vameşului. Al doilea – „Dumnezeule, curăţeşte‑mă pe mine, păcătosul“ – prin care îi cerem Domnului curăţie; iar noi, monahii, mai cu seamă ne luptăm pentru curăţia minţii, care nu se dobândeşte altfel decât numai şi numai prin sfânta şi dumnezeiasca ascultare şi tăierea voii. Apoi, cel de‑al treilea – „Cel ce m‑ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte‑mă“ – e ca o strigare: „Ei, Doamne, parcă Tu m‑ai zidit, nu? Ei bine, dacă m‑ai zidit, mântuieşte‑mă!“ Şi ultimul stih – „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă‑mă!“ Ne întoarcem de acum iarăşi către noi, şi Îi spunem – „Doamne, Doamne, oricât aş fi greşit, ei bine, Tu poţi să mă ierţi.“

 

Tacerea şi neosândirea

Mi‑am spus în gând ca în seara aceasta să vorbesc despre o singură faptă, şi anume aceea a tăcerii şi a neosândirii. În Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se aminteşte către sfârşit „iar duhul grăirii de multe, al grăirii în deşert, nu mi‑l da mie“ şi aş vrea să atrag atenţia asupra acestui fapt, grăirea în deşert. Cât timp nu irosim noi şi cât timp nu pierdem noi cu ea! Înainte, în vechime, părinţii noştri, părinţii Patericului, ucenicii Sfântului Pahomie şi ai marilor părinţi ai Bisericii noastre, iubeau foarte mult tăcerea şi neosândirea şi preţuiau mai cu seamă timpul. Nu exista ca ei să se întâlnească unul cu celălalt şi să grăiască în deşert. Nu se întâmpla să se întâlnească la trapeză sau pe cale şi să vorbească cele ale lumii, cele trecătoare. Fiecare se străduia să‑şi păzească mintea cât se poate mai mult, să nu o lase „să plece în vacanţă“, cum frumos spunea un părinte profesor, iar dacă se întâlneau şi erau nevoiţi să vorbească unul cu celălalt, să ceară vreun sfat, ei bine, sfatul şi cuvântul nu era altul decât acela despre Dumnezeu, despre ce să fac, despre cum să mă mântuiesc. Aşa înţelegeau să petreacă şi aşa au petrecut părinţii noştri. Lucrul acesta nu a venit din altă parte decât de la preabunul nostru Mântuitor. El a lăsat tuturor, a lăsat Bisericii acest testament al tăcerii şi al neosândirii.

 

Iisus a rabdat în tacere

Mi‑a venit acum în minte… Când Iisus a fost dus până pe marginea unei prăpăstii de mai marii poporului iudeu, ca să fie aruncat, El a privit la ei, nu a zis nimic, a trecut printre dânşii şi S‑a dus mai departe. A preferat să nu spună nimic. A păstrat tăcerea. Nu s‑a îndreptăţit, nu a judecat cu nimic pe acei ce căutau să pună capăt vieţii Sale, nu a făcut nici un gest, absolut nimic. Doar S‑a întors, a trecut printre ei şi a plecat. În Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cerem de la Dumnezeu lucrul acesta, al tăcerii şi al neosândirii. Şi mare lucru este ca în mod deosebit în perioada aceasta a Postului Mare, şi nu numai în perioada Postului Mare, noi, creştinii, să păstrăm permanent această tăcere şi neosândire.
Am spus că ele ne vin de la Mântuitorul Iisus Hristos. Aş vrea să mergem un pic cu mintea la Iisus pe cruce și la patimi, la tot ce a avut de îndurat, tot drumul. Amintiţi‑vă că Iisus nu a ripostat niciodată cu nimic. Doar o singură dată, şi atunci când era în faţa păgânului, pentru că a fost pălmuit, a întrebat „Dacă sunt vinovat, dovedeşte‑mă, iar dacă nu, de ce mă pălmuieşti?“ Încolo, Iisus a tăcut şi a răbdat. Şi alături de El mai era cineva. Şi ştiţi prea bine despre cine e vorba. Nu e vorba de ucenici, au fost şi ei, dar ei au fost de multe ori nestatornici şi neîncrezători în Păstorul lor. Era Fecioara Maria. Ea a rămas fidelă şi smerită, tăcută şi cuminte, lângă Domnul Iisus până la cea din urmă clipă, până când Iisus şi‑a dat duhul pe Golgota. Şi pe Golgota Iisus l‑a primit pe fiecare, ba încă şi pe tâlhar. Amintiţi‑vă foarte bine! Deci găsim lucrul acesta, al tăcerii şi neosândirii, ca un mesaj care ne vine de la Preabunul nostru Mântuitor, ca un mesaj care trebuie să stăpânească fiecare inimă şi minte. Care trebuie să împodobească fiecare minte şi inimă pentru că orice virtute nu face nimic altceva decât să înfrumuseţeze chipul nostru, să‑i redea starea cea dintâi. Ei bine, prin iubirea cea curată, prin iubirea fără de patimă a aproapelui, se pot dobândi aceste mari virtuţi – tăcerea şi neosândirea. Când inima îţi este stăpânită de dragostea lui Hristos, atunci nu poţi nici să osândeşti, nici să grăieşti de rău pe cineva. De aceea, aş face îndemnul acesta – să căutăm la tăcere şi la neosândire. Încă o dată spun, nu numai monahul, ci şi tot creştinul ortodox.

 

Monahul este într‑un permanent Post Mare

În mod deosebit monahul este într‑un permanent Post Mare, este într‑o permanentă stare de înfrânare şi de păzire a minţii, de chemare a lui Dumnezeu şi de împodobire a vieţii sale cu numele lui Iisus. Când monahul şi‑a luat crucea ca să‑L urmeze pe Hristos, întreaga lui viaţă a devenit un urcuş. El nu poate să spună – „Acum merg şi mă apropii de Hristos în perioada aceasta de 40 de zile şi după aceea uit sau mă întorc la alte îndeletniciri“, ci permanent trebuie să fie într‑un urcuş duhovnicesc. Pentru că, dacă nu urcăm, dragii mei părinţi şi iubiţi fraţi creştini, dacă nu urcăm, atunci coborâm! Nu există stare de stagnare, nu există stare în care omul să spună că „mă mulţumesc cu atât, cu aceste virtuţi pe care le‑am dobândit până acum, îmi sunt suficiente şi de acum nu mai am nevoie“, că atunci când ai zis aşa, nu urmează nimic altceva decât o cădere! Pentru că închipuirea, aşa cum auzim şi în Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, închipuirea, mândria minţii, este un păcat care ne atrage pe noi imediat în jos şi ne desparte de frumuseţea mântuirii.
La aceasta vă îndemn la începutul Postului Mare, la tăcere şi neosândire. Dar, ca să ajungi la aceasta, aşa cum am spus, e nevoie de încredere, de încredere în bunul Dumnezeu. Trebuie să crezi, să te încrezi, şi apoi să iubeşti pe aproapele tău. Când vom reuşi să iubim pe aproapele, atunci vom reuşi să ne debarasăm de multe şi multe rele şi fărădelegi şi atunci vom iubi rugăciunea. Nimeni din cei care grăiesc de rău, nimeni din cei care clevetesc, nimeni din cei care bârfesc nu pot să se apropie de rugăciunea cea curată. Pentru că, dacă nu ai iubit pe unul singur, dacă urăşti pe unul singur, pe aproapele tău, pe un frate, pe o soră, sau, în viaţa de mănăstire, pe vreunul din părinţi sau fraţi, nu poţi ca să ajungi la Dumnezeu. Îţi este strâmtă inima atunci când nu iubeşti. Îţi este îngustată şi mintea, atunci când nu iubeşti. Singuri ne răpim libertatea noastră în Dumnezeu atunci când nu iubim şi mai cu seamă atunci când grăim de rău. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că „limba este un mic mădular, dar care face foarte mult rău“. Dacă alegem tăcerea şi neosândirea, să punem ceva frumos în loc.

 

„Trofeele“ pocaintei

Fac apel la toţi, şi clerici, şi neclerici, şi mireni, şi monahi, absolut la toţi, să iubim cartea care ne‑a dat cele mai frumoase imagini şi pe cel care a scris această carte – e vorba de cartea prorocului David, Psaltirea! Nu cred că s‑a desfătat cineva mai frumos cu mintea şi cu inima ca prorocul David. Nimeni nu a înţeles adâncul rugăciunii şi frumuseţea ei ca prorocul David. Citiţi Psaltirea şi nu vă grăbiţi. Citiţi‑o şi vă înnoiţi. Citiţi şi vă primeniţi minţile. Să ne primenim minţile, să ne înnoim pe noi înşine, citind aceste cuvinte frumoase ale prorocului David. Psalmii sunt extraordinar de adânci şi de frumoşi. Încă o dată spun, au izvorât dintr‑o inimă şi dintr‑o simţire deosebită, dintr‑o inimă şi o simţire care L‑a iubit pe Dumnezeu, dar şi dintr‑o pocăinţă sinceră şi curată. Pocăinţa a deschis uşa milostivirii. Cunoaşteţi foarte bine viaţa prorocului David. S‑a făcut şi desfrânat, şi ucigaş, și răpitor de bunurile aproapelui. Dar a ştiut să lase deoparte şi să se pocăiască de fiecare păcat, şi de desfrânare, şi de ucidere, şi de agonisirea pe nedrept a bunului aproapelui. A ştiut să se căiască, cum foarte bine aţi auzit în duminicile care au trecut, la Vameş şi Fariseu, la Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor, la Înfricoşata Judecată, când în bisericile noastre s‑a vorbit în mod deosebit despre pocăinţă. Pocăinţa, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a răpit trofee mari. Tâlharul a fost un trofeu. Pocăinţa l‑a răpit pe tâlhar. Taina aceasta e mare! Dacă a lăsat tâlharul ca inima lui să fie stăpânită de pocăinţă, a câştigat Raiul. Şi spune Sfântul Ioan Gură de Aur că un alt trofeu mare al pocăinţei a fost Pavel, marele Apostol Pavel. Căinţa, din prigonitor al Bisericii, din prigonitor al lui Hristos, l‑a făcut un vas ales al Duhului celui Preasfânt. Citiţi Epistolele lui şi vă hrăniţi cu ele şi vedeţi cum L‑a simţit, L‑a trăit şi L‑a predat contemporanilor săi Sfântul Apostol Pavel, pe Hristos, Dumnezeul nostru. Cum L‑a trăit şi L‑a simţit şi cum a prezentat celor din jur că este Hristos Domnul. De aceea am spus că pocăinţa a răpit trofee mari. Şi atâţia creştini care au bătut la uşa milostivirii lui Dumnezeu, sau mai bine zis s‑au îmbrăcat cu veşmântul pocăinţei, au ajuns flori frumoase în grădina Raiului. Pentru că pocăinţa naşte curăţia, pocăinţa naşte comuniunea cu Dumnezeu, pocăinţa naşte iubirea de Dumnezeu. Şi amintiţi‑vă de Dumnezeu Domnul, că a părăsit pe cele 99 de oi, a lăsat pe cei 99 de drepţi şi s‑a dus după oaia cea rătăcită. Şi amintiţi‑vă de pilda fiului risipitor. Cum Hristos – căci Hristos este acela care aşteaptă pe fiul risipitor, adică pe omul stăpânit de păcat, – nu‑l întreabă unde a fost, nu‑l întreabă ce‑a făcut, nu‑l întreabă pe ce şi‑a cheltuit averea! Ci numai atât: se bucură că s‑a întors. De aceea pun aici îndemn, să ştim să fim recunoscători bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu; apoi, al doilea pas, dacă am cunoscut mila şi bunătatea lui Dumnezeu, să ştim să‑I mulţumim. Şi, dacă voi şti să mulţumesc, vă garantez că bucuria în Hristos Domnul, bucuria de a trăi cu El, de a fi cu El, de a ne înnoi, de a‑L simţi, de a ne stăpâni mintea şi inima, va fi mereu cu noi. Amin!