LOADING

Type to search

În poiana parintelui Proclu

În poiana parintelui Proclu

Share

„Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n‑au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea“ (Evrei 11, 38‑40).

 

Părintele Proclu are 83 de ani şi este foarte bolnav. Spune că „mai trăieşte doar din mila Domnului şi datorită ucenicilor care îl pomenesc în rugăciunile lor“. A fost prima lecţie de smerenie pe care am primit‑o când am intrat la dânsul. Şi, precum Avva Macarie spunea: „Eu încă nu m‑am făcut călugăr, dar am văzut călugări!“, tot astfel l‑am „cercetat“ şi noi, monahi ai secolului 21, pe părintele Proclu. Am urcat panta Mitocului, spre sfârşitul anului trecut. Parcă fiecare întâlnire este prima şi ultima, unică şi irepetabilă, o lucrare tainică a Duhului Sfânt. Ne priveşte întrebător, cu un zâmbet cald în ochi. „Am venit să vă mai întrebăm şi noi despre mersul vieţii… cum să rezolvăm anumite probleme“, îi spunem după ce intrăm la dânsul. Părintele îşi aşează cruciş mâinile pe piept, peste şortul de doc decolorat şi ne spune: „Uite ceva! Eu am întrebat pe duhovnicul meu ce să fac cu toată lumea aista care vine aici după sfat şi el mi‑o zis: „Părinte, mai  învaţă‑te şi pe tine, că ai învăţat destul pe alţii. Tu n‑ai învăţat nimic pentru tine…“. De‑amu, trebe  să mă învăţ pe mine, că aşa o zis duhovnicul…“. Tace. Ne priveşte ca o concluzie, căci nu mai doreşte să spună ceva. Noi insistăm. În cele din urmă părintele se plânge că anumite persoane care i‑au trecut pragul tot cu întrebări, dar care „aveau aparate“ şi l‑au înregistrat fără voia lui, apoi au publicat materiale prin reviste şi cărţi, atribuindu‑i părintelui anumite păreri, dar că nu s‑a recunoscut în acelea. Mai ales că unii „vizitatori“ au modificat sau au pus de la ei anumite idei, despre care părintele nu a vorbit vreodată. Noi nu am avut „aparate“, ci doar bucuria de a fi găsit încă pe unul dintre acei călugări îmbunătăţi, lepădaţi de „toată grija cea lumească“, despre care Sfânta Scriptură, Patericele, Filocaliile şi Limonariile povestesc mai amănunţit.

 

Povatuitorul rugaciunii

Temele preferate ale părintelui sunt cele legate de Rugăciunea lui Iisus: Uite ceva! Ştiu pe cineva care a stat 40 de zile în Rugăciune şi nu a mâncat şi nu a băut nica (nimic,n.n.). Când dobândeşti Rugăciunea lui Iisus, nu mai ai nevoie de hrană, de apă, de foc...“. Nu am îndrăznit să îl întrebăm pe părintele cine este acel rugător, căci nici Sf. Apostol Pavel nu ne descoperă atunci când afirma: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi‑l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele“( II Corinteni 12, 2‑5).

Cine îl cunoaşte şi are evlavie la părintele Proclu ştie cât de drag îi este să ne înveţe a ne ruga! Aceasta este marea lecţie a părintelui Proclu: „Să vă rugaţi… Să aveţi grijă să nu adormiţi din rugăciune… Căci vai! vai! dacă nu o fi aşa… Că uite ceva: eu caut să nu am răutate cu nimeni, să nu am ceva asupra cuiva, ca să mă pot ruga. Că uite, dacă voi plecaţi de la mine cu pace, şi eu rămân cu pace, iar daca voi plecaţi tulburaţi, şi eu rămân tulburat. Da dragu’ mamii… Să nu aveţi ceva rău cu nimeni… că noi nu ştim când este sfârşitul… Că vin unii şi mă întreabă de sfârşitul lumii, iar eu le zic să aibă grijă de sfârşitul lor, că uite: sfârşitul lumii este sfârşitul fiecăruia din noi… Cu noi se sfârşeşte o lume – lumea noastră… De asta trebuie ca noi să ne îngrijim. Acum este foarte greu prin oraşe. Trebuie să ţină lumea legătura cu duhovnicul, cu Biserica pentru că altfel nu‑i chip de mântuire. Îi nevoie ca acum călugării, preoţii, maicile să se roage, să fie pace şi linişte…Vai! Vai!“.

Peste codrii Neamţului „vuieşte“ rugăciunea miilor de sihaştri ce s‑au nevoit în multele secole de creştinism pe aceste pământuri, ţinând o candelă aprinsă în scorburi de copaci, prin bordeie din crengi sau prin sihăstrii pustiite de „valul vremilor“, pentru ca atunci, la ceas de noapte, când „Mirele vine“, să nu fie găsiţi cu candela stinsă. Unul dintre aceştia cred că este părintele Proclu.

Prigoana ateilor

Pe numele de mirean Gheorghe Nicău, părintele Proclu nu mai are repere cronologice, ci doar amintiri. Lepădat fiind de toate ale lumii, pare că reperele sale biografice nu mai au importanţă; s‑au „topit“ toate în flacăra Rugăciunii. Îşi aminteşte însă că a intrat ca frate începător la Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 13 ani, găsind acolo părinţi cu o viaţă duhovnicească profundă. La o vreme, pe care noi o identificăm cu anii 1950, comunismul–ateu a risipit soboare întregi de călugări trimiţându‑i fie în lumea laică pe care o lăsaseră pentru Hristos, fie în închisorile comuniste. „Am stat acolo (la Sihastria, n.n.) până a venit ordin de la Patriarhul ţării să se ieie parte din călugări şi să‑i ducă la Mănăstirea Slatina, lângă Fălticeni, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu. Am stat acolo vreo opt ani. Acolo m‑am făcut călugăr. Comuniştii m‑au scos din mănăstire. Nu numai pe mine, ci şi pe părintele stareţ Ilie Cleopa. Voiau să‑l bage la închisoare, da’ s‑a ascuns în munţi, unde a stat mai mult… Când l‑au prins, l‑au băgat într‑o odaie să‑l strice la minte“ – îşi aminteşte părintele Proclu, încheind cu amar şi înfricoşare: „Vai de mine şi de mine! Vaaai!“. Pe părintele Proclu, ca pe mulţi alţi călugări, l‑au pus să semneze o hârtie că de bună‑voie vrea să părăsească mănăstirea. Tovarăşu’, i‑am zis, lu’ ăla de la partid, cine a spus că vreau să plec?“ Şi acela mi‑o zis: Păi, cine va lucra ţarina?“. Şi io le‑am zis: De ce nu opriţi avorturile ca să aibă cine lucra pământul? De ce nu lăsaţi călugării din mănăstire să se roage la Dumnezeu?“. Despre bătăile luate de la torţionari, părintele Proclu nu spune mult, căci „i‑a iertat pi tăţi“…

Părintele nu s‑a mai putut întoarce la mănăstire, căci în 1959 a venit decretul 410 de scoatere afară din monahism a celor de până în 50 de ani. Părintele Proclu a mers la casa părinteasca din satul Mitocul Bălan, nu departe de Târgu Neamţ.

Cu binecuvântarea părintelui arhimandrit Cleopa Ilie care i‑a fost duhovnic până la sfârşitul acestuia, părintele Proclu s‑a retras la casa natală, unde şi‑a construit o chilie din lemn în care vieţuieşte de foarte mulţi ani, departe de „vaietele“ acestei lumi, la margine de pădure. Mai sus puţin, o căsuţă inundată de verdeaţă şi flori multicolore adăposteşte pe una din cele două surori ale părintelui – maica Filoteia, căci cealaltă, maica Zenovia, a plecat nu demult la Domnul. Părintele nu a fugit de lume, aşa după cum afirmă unii despre monahi. Retras pe coasta muntelui, la marginea pădurii, el se roagă pentru toată lumea. De altfel, cuvântul monah, ce vine din limba greacă, înseamnă chiar singur, retras. Iar călugăr, kalogheros – bătrân frumos, tot din limba greacă…

Retragerea

Părintele Proclu nu doreşte publicitate, nu caută „ale sale“, ci durerea acestei lumi care nu‑şi mai găseşte reperele. Fiind singur în chilia lui, prin rugăciunile ce le face pentru toată lumea, pentru vii şi adormiţi, părintele este şi rămâne în comuniune cu toţi. Apoi, deşi se fereşte a primi pentru că este bătrân şi boala diabetului îl osteneşte peste măsură, părintele deschide uşa chiliei sale pentru multi şi, primindu‑i cu dragoste, povăţuieşte pe fiecare. Dă cuvânt de încurajare, de învăţătură cu care omul pleacă la ale sale mai liniştit, mai împăcat cu crucea ce i s‑a dat de Sus.

Părintele Proclu nu este un călugăr şcolit, nu are diplome de înalte studii universitare, ci doar pe cele ale vieţii pustniceşti care l‑au învăţat smerita cugetare; „eu îs un prost, nu ştiu nimic, de aceea nu stau printre oameni“. Pentru călugări însă, „diplomele nu se dau aici, pe pământ, ci dincolo, în viaţa cea de după moarte“ – aşa cum spunea părintele Arhimandrit Sofronie Saharov într‑o sinaxa către fraţii de la Essex. Căci un călugăr îmbunătăţit „nu se număra pe sine“ ci se adânceşte în rugăciune, în liniştirea duhului – isihia, în lacrimi de pocăinţă, căutând smerita cugetare şi adânca smerenie faţă de Dumnezeu.

Căci, aşa după cum Avva Macarie spune: „De nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să fie călugăr“, tot astfel părintele Proclu este „deconectat“ de la tot ceea ce umple piaţa mass‑media a lumii… În scurgerea timpului unei zile oarecare, stând în chilia părintelui Proclu, începi să înţelegi ceva din Psalmii Regelui David: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii“ (Ps. 89,4). Uităm de cele de dincolo de poiana ce străjuieşte pustia părintelui Proclu şi de nu ar bate cineva cu un toiag în uşa părintelui, am rămâne încă. Cuvântul lui, rostit cu voce joasă, răguşită, privirea albastră din ochii „înceţoşaţi“ de zarea Rugăciunii, ne ajută să înţelegem că în urcuşul duhovnicesc nu este nevoie de modernismul lumii de azi, căci într‑acolo, unde „doar vulturii se avântă“, nu‑i nevoie de paşaport.

 

Monahia Teodora Videscu
Fotografii de: Andrei Vlădăreanu
Mănăstirea Sihastria
George Crasnean