LOADING

Type to search

Semnele sporului duhovnicesc (II). Interviu cu părintele Visarion Sorescu de la mănăstirea Slănic – Argeş (continuare din numărul trecut)

Semnele sporului duhovnicesc (II). Interviu cu părintele Visarion Sorescu de la mănăstirea Slănic – Argeş (continuare din numărul trecut)

Share

În numărul trecut al revistei noastre  am aflat de la părintele Visarion că sunt extrem de multe lucruri în viaţa noastră care pot fi, şi trebuie să fie, înduhovnicite. Bunăoară criza, de care se tot vorbeşte, este un bun prilej de apropiere de Dumnezeu.

 

– Ce înseamnă sporul duhovnicesc? Sporul material este mai uşor de înţeles şi de cuantificat, dar pe cel duhovnicesc cum să îl percepem?

– Cred că sporul duhovnicesc îl putem percepe după semnele sale. Adică: depăşeşti mai uşor anumite ispite care înainte te făceau praf. Acesta este un semn că eşti mai matur duhovniceşte. Un lucru care  te punea la pământ cu ceva timp în urmă acum poate fi trecut cu uşurinţă. Ai o pace mult mai statornică în suflet, indiferent că ţi se întâmplă o ispită sau alta;  e adevărat că lupta rămâne în continuare şi că nu o să fie niciun moment în care să nu fie luptă, dar ai altă stabilitate.

– Sufletească.

– Sufletească, normal! Nu vorbesc de cele materiale. Că omul poate să fie destul de modest material, dar să fie foarte liniştit şi împăcat sufleteşte. De ce? Pentru că are o legătură clară cu Dumnezeu şi ştie că urmează viaţa veşnică. Punctul acesta este esenţial: credinţa în viaţa veşnică. Dacă nu se ajunge aici, poţi să-i spui omului o grămadă de lucruri… Deci, cred că sporul duhovnicesc în aceasta se vede: în faptul că eşti mult mai stabil, ispitele le respingi mult mai uşor, nu mai primeşti orice şi cred că în relaţiile exterioare, cu oamenii, ai o foarte mare îngăduinţă cu neputinţele lor şi te comporţi ca atare. Nu mai condamni aşa uşor, eşti mult mai înţelegător. Acest lucru îl vedem şi în pildele sfinţilor, care erau mult mai înţelegători cu neputinţa umană. De ce? Pentru că ei văzuseră, atunci când s-au luptat cu patimile, cât de greu a fost. Se luptaseră şi ei cu acele patimi şi ştiau cât de greu este războiul. Ei nu au fost sfinţi de la început, în niciun caz! Părinţii au simţit foarte bine căderea omului şi neputinţa lui şi alunecuşul în cele rele. Au trăit acea experienţă şi de aceea au şi scris! Au simţit foarte bine prin ce trece omul spre Dumnezeu! Cum spunea avva Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – adică vezi tot timpul mizeria din tine. Acest fapt este foarte important în creştinism. De aceea poate nu place multora, că creştinismul îţi arată cum eşti, că îţi pune o oglindă în faţă: „Uite cum eşti!” Scriptura spune: „Binecuvântaţi când vă blestemă!” Cine face aşa? Deci eşti rău! Creştinismul te învaţă: să-ţi radiografiezi tot timpul mizeria din tine. Iadul acesta este: mizeria din noi. Această mizerie din noi, adică patimile din noi creează o stare de iad, de multe ori. Şi de câte ori suntem prinşi din nou de ispită, suntem într-o stare de iad, să-i spunem mai mică. Dar dacă omul trăieşte în acest iad toată viaţa şi nu se luptă cu mizeria din el, va intra în iadul cel veşnic. Că mulţi zic: Dumnezeu….. Nu te ţine Dumnezeu în iad, nu vrea pe nimeni să-l ţină în iad. E o stare în care tu te-ai fixat şi nu-L mai vrei pe Dumnezeu. Cum nu L-ai vrut aici, nu o să-L vrei nici dincolo. Că mulţi zic: „Cum? Dumnezeu dacă e bun ţine iadul, în veşnicie, mă ţine acolo?” Însă tu n-ai să strigi la Dumnezeu, că nu-L mai vrei pe El dincolo. E o stare pe care o alegi. Omul ia un chip al demonului, nu mai ia chipul lui Dumnezeu, şi atunci nu-L mai vrea pe Dumnezeu. Deci iadul pleacă de aici.

Sporirea duhovnicească despre care am vorbit se manifestă prin rugăciune. Rugăciunea este cea prin care porţi lupta: cînd tu îţi vezi tot timpul iadul din tine, imperfecţiunile, mizeriile, spui: „Doamne, ajută‑mă! Doamne, ajută!” – sau când te luptă o ispită: „Doamne, ajută-mă, că, uite, mă luptă! Am patima fumatului!” – Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!” – până nu mă liniştesc, nu opresc rugăciunea. Aşa se luptă, dacă vrei să fii serios. Sau te luptă altă ispită, ştiu eu? Beţia, desfrânarea, banii sau ura – „Doamne, ajută-mă!” Până nu simt că inima s-a liniştit, că mi-a trecut ura faţă de celălalt sau judecata, nu mă opresc cu „Doamne, Iisuse”. Dacă nu te rogi, atunci ce se întâmplă? Uiţi. Poţi să uiţi din alte motive, că te ia altceva, însă patima a rămas acolo. Ai mai pus un strat peste ea şi un timp nu se vede. După aceea iar izbucneşte. De obicei, într-o situaţie în care apare o chestie de supărare. De fapt, iese la iveală din nou. Mulţi zic: „Păi, sunt rău că şi el e rău!” Nu e adevărat! Tu eşti rău că eşti rău, iar el ţi-a dat numai prilejul să-ţi manifeşti răutatea; dar tu erai rău dinainte, era acolo, în suflet, răutatea ta. De asta sfântul, când se curăţeşte, e mult mai îngăduitor. Şi nu e nepăsător. Precum Buddha dincolo de bine şi de rău, într-o stare de linişte, nirvana. Pentru noi este o stare de pace, dar în acelaşi timp şi de compătimire faţă de cei neputincioşi. Nu e o stare de indiferenţă. E o diferenţă capitală înte creştinism şi budism, ca de la cer la pământ. Poate numai rama tabloului, să zicem, e puţin asemănătoare – că şi ei postesc, şi ei meditează, dar noi la ce să medităm? A, eventual la ticăloşia ta, ca om, şi după aceea să spui: „Doamne, ajută-mă! Nu mă lăsa aici!”

„Ceea ce faci te face”

– Şi în tabloul acesta al creştinului, pe care l-aţi făcut dumneavoastră, în lumea obişnuită – cu nedreptăţi, cu criza de care vorbeam – el ce va face?

– Eu cred că nu sunt deosebiri esenţiale între monahism şi creştinul din lume. Pentru că şi noi trăim tot printre oameni. Nu suntem prin aer, nu suntem prin cer… şi noi ne luptăm. E adevărat, ce ne avantajează pe noi, monahii, este că noi nu avem stresul luptei de zi cu zi pentru existenţă – nu ai soţie, n-ai familie. Noi n-avem această luptă. Dar, nefiind curăţiţi, şi noi avem anumite conflicte, şi interne, şi în afară, şi cu noi, şi cu alţii. Eu însă cred că se poate şi în lume să ai spor duhovnicesc. În primul rând, omul să fie sincer cu el, cât mai sincer, mai ales când se spovedeşte. Măi, care sunt defectele mele? Bine, deci eu, astăzi, m-am supărat că mi-a luat din salariu atât. E corect, ar trebui să te superi. Dacă eşti om lumesc, ar trebui să te superi că ţi-a luat din salariu…

– Şi ieşi în stradă să te revolţi?

– Omeneşte, da? Omeneşte! Dar duhovniceşte nu-i aşa.

– Şi atunci nu mai ieşi în stradă să protestezi dacă ţi-a tăiat din salariu?

– Nu-mi aduc aminte de vreun sfânt să fi ieşit în stradă la proteste împotriva cuiva. Dar faptul că oamenii sunt neputincioşi…

– Împotriva ereticilor, avva Antonie, sfântul Teodor Studitul…

– Bine, bine, împotriva ereticilor – este altceva! Dar nu au ieşit cu pancarte: „Jos…”, nu! Sfântul Antonie, după câte îmi aduc eu aminte, când s-a dus în Alexandria, a vorbit în biserică. Că nu s-au întors toţi la Ortodoxie…, nu s-au întors! Dar unii s‑au întors. Dar de ce? Sfântul totdeauna ştie că trebuie să respecte libertatea celuilalt. Noi asta n-o prea ştim.

– Vorbeam de lucrarea omenească !

– … că mi-a luat din salariu… Cum spuneam, dacă sunt om lumesc, mă revolt. Dacă sunt un pic mai duhovnicesc, zic: „Măi, lasă că nu mă lasă Dumnezeu!” Dar aceasta presupune o viaţa duhovnicească de zi cu zi. Ce i-a spus Mântuitorul Sfântului Pahomie: „Eu nu vreau să te lupţi cu alţii nici măcar pentru ca să-i faci să împlinească voia Mea. Lupta ta e numai cu tine!” Şi el era şi conducător de obşti. Deci: „Eu nu vreau să te lupţi cu alţii nici măcar ca să facă voia Mea. Tu te lupţi cu tine”. Iarăşi am ajuns la călugări. Dar problema eu o văd aşa: dacă omul are în minte, primul lucru al lui, că trebuie să aibă o relaţie cu Dumnezeu şi să încerce să sporească duhovniceşte, lucrurile se schimbă. Dacă nu are acest lucru, sigur, va face şi greve. Dar sunteţi datori şi dumneavoastră, în lume, să vă luptaţi cât se poate cu patimile, adică: cu mânia, cu ura, …

Pare complicat. E complicat însă pentru omul care nu ţinteşte cele duhovniceşti. Dacă ţinteşti cele duhovniceşti lucrurile se schimbă. Noi avem şi experienţa unor creştini din lume, care trăiesc destul de greu, material, dar au o pace şi o seninătate destul de bună. Acum nu zic că sunt infailibili. Totuşi au o stabilitate, pentru că ştiu lucrul acesta, li s-a întipărit foarte bine, în urma unei vieţii duhovniceşti, a unei vieţi duse în credinţă. Să ştiţi că necredinţa nu e că aşa eşti tu. Omul, în mod normal, de mic dacă i se vorbeşte de Dumnezeu, primeşte foarte repede. Însă urmează apoi o perioadă a vieţii – copilăria, adolescenţa, în care faci nişte păcate, mai multe, mai puţine, apoi urmează prima tinereţe – şi în momentul acesta se îndepărtează de Dumnezeu. Şi, normal, când faci păcate, pierzi şi credinţa. De ce? Pentru că ceea ce faci te face, cum zicea Părintele Teofil Pârâian. În momentul când faci nişte păcate, pierzi şi credinţa. E o amăgire când omul zice: „Păi eu am credinţa mea”, dar el trăieşte în nişte păcate evidente. Dumnezeu nu o să te întrebe de credinţa ta, o să te întrebe de credinţa Lui, cum a lăsat-o, nu cum crezi tu, ce ai tu în cap că ai crede.

Eu cred că problema esenţială pentru om se pune aşa: să aibă o relaţie cât mai vie cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă: de dimineaţă, te-ai sculat – asta o spun toţi părinţii duhovniceşti, chiar şi în mănăstiri, dacă nu faci lucrul acesta începi să te plictiseşti – te-ai sculat: „Doamne, Iisuse”; te-ai spălat, „Doamne, Iisuse” – dorinţa aceasta, zvâcul ăsta al inimii spre Dumnezeu. Aceasta-i şi la credincios, la omul din lume. Dacă n-o face, e greu. Sau măcar câteva minute te-ai sculat, un pic de rugăciune la Dumnezeu, îţi va da echilibru pentru toată ziua, poate. Sau când îţi aduci aminte. Omul să aibă mereu în minte – că Dumnezeu e duh, El e peste tot, în tot universul. Ai plecat cu maşina: „Doamne, Iisuse”. Ai mai făcut ceva: „Maica Domnului, ajută-mă!” Deci duhul rămâne viu, duhul omului. Căci Duhul lui Dumnezeu e peste tot. Noi suntem cu spatele la Dumnezeu. El e totdeauna cu faţa spre toţi. Aşa e Dumnezeu. Peste tot. Nu e loc unde să zici: „Nu pot să mă rog aici!” Oriunde, oriunde poţi să te rogi. Şi dacă omul are acest duh viu, n-o să mai fie el dat peste cap că are un salariu mai mic, că are… Hai să ne gândim: nivelul de trai  de azi faţă de acum o sută de ani nu e mult mai mare?

– Este diferenţă mare.

Dreapta socoteală

– Acum o sută de ani a fost răscoală, 1907. Deci oamenii n-aveau nici măcar mămăligă şi cu ceapă, cam aşa mâncau majoritatea. Şi n-aveau nici măcar atâta. Că de aceea s-au şi revoltat, că nu mai aveau mămăligă. Acum au crescut pretenţiile, pot să zică mulţi: „Păi, ce, rămânem la nivelul de atunci?” Problema nu e că rămânem la nivelul de atunci, problema e că nu am evoluat deloc duhovniceşte, şi atunci, normal că nu poţi să fii mulţumit cu cât ai acum. Eu nu zic ca cei care conduc să nu-şi facă datoria şi să nu… Doamne fereşte! Dar s-ar putea ca cei care conduc să nu-şi facă datoria. Şi atunci, ce faci? Te spânzuri? Ce faci? Nu trebuie să reuşeşti să te descurci prin lumea asta? Iarăşi: sunt sigur că Dumnezeu întotdeauna îţi va găsi o portiţă să te strecori.

– Dar nu eşti cumva şi tu responsabil… În momentul în care vezi o nedreptate, e şi responsabilitatea ta să reacţionezi, să o scoţi în evidenţă…

– Sigur, aici niciodată nu sunt formule dinainte stabilite. Aceasta înseamnă că omul, dacă dobândeşte dreapta socoteală, va şti cum să procedeze la momentul respectiv. Dacă suntem oameni duhovniceşti, ne va lumina Dumnezeu pe moment ce să facem. Un pic de rugăciune: „Doamne, cum să fac?” Era o situaţie cu un părinte, acolo, la colibă; şi la un moment dat trece cineva în fugă. A fugit şi, după el, la câtva timp, vin alţii şi zic: „Ai văzut pe cineva care a fugit pe aici?” Şi acela a arătat o direcţie opusă. Şi ucenicul zice: „Dar de ce l-ai minţit?” „Păi dacă nu minţeam, astăzi omoram un om”. El putea să zică: „Păi, eu spun drept!” Dar el, simţind că e o problemă între ei: „Astăzi omoram un om dacă nu minţeam”. Adică eşti pus şi în situaţia de a face două păcate, adică dacă faci aşa e păcat, dacă faci aşa iar e păcat. Şi atunci părinţii spun să alegem păcatul cel mai mic. Dumnezeu să ne lumineze să ştim care e păcatul cel mai mic. În general, când eşti într-o situaţie de a nu şti cum să faci, poate să fie un păcat foarte mare, chiar de moarte, şi celălalt să fie mai mic, dar tot păcat. Îl alegi pe cel mic. Sau se întâmplă în familie, zice soţul: „Dacă nu avortezi, divorţăm!” Păi, divorţul e mai mic decât avortul. E păcat şi divorţul, dar e mult mai mic, faţă de avort. Avortul e crimă. Şi atunci, zice femeia: „Nu, nu fac avort. Divorţez.” Şi după aceea, nici n-o să divorţeze, că bărbatul o să zică: „Lasă, că uite ce frumos e copilul”. Ştie Dumnezeu cum să le facă. Aceasta înseamnă dreapta socoteală, ca Dumnezeu să te lumineze să iei hotărârea cea mai bună.