LOADING

Type to search

Arhimandritul Vasile Prescure sau sobrietatea calugariei

Arhimandritul Vasile Prescure sau sobrietatea calugariei

Share

Părintele arhimandrit Vasile Prescure este unul dintre cei mai sobri călugări cu care m‑am întâlnit într‑această viaţă. Nu i‑am văzut niciodată dinţii dezveliţi de zâmbet dar, cu toate astea, el nu este nicidecum glacial, căci bunăvoinţa cu care te‑nconjoară topeşte sfiala ce te cuprinde atunci când te afli în faţa unui venerabil arhimandrit octogenar.

 

 

Coleg de studenţie cu un mare Preot al Hunedoarei – părintele Crăciun Opre –, s‑au spovedit de multe ori amândoi la acelaşi sfânt: părintele Arsenie Boca. Se prea poate ca acest lucru să le fi fost hotărâtor în viaţă, căci unuia duhovnicul i‑a spus: „tu nu eşti pentru călugărie” – şi acela şi‑a luat „stareţă” (aşa cum şi‑a numit soţia toată viaţa şi cum o cunoaşte tot Cincişul Hunedoarei) şi a devenit preotul Crăciun – iar celuilalt că „nu este pentru însurătoare” – iar acesta este cel ce astăzi s‑a retras în monastirea Prislopului: arhimandritul Vasile Prescure.

Născut la 1 octombrie 1927, în ţinutul Făgăraşului, părintele Prescure avea să se întâlnească din tinereţile sale cu sfântul Ardealului: la 16 ani un coleg de şcoală l‑a luat cu el ca să vază un călugăr „ca focul”. Şi atât de uluitoare a fost acea întâlnire pentru el încât cu dor s‑a apucat după aceea să‑L caute pe Dumnezeu. Licenţiat al Facultăţii de Teologie din Sibiu el a mai studiat câţiva ani şi la Bucureşti, obţinând acolo titlul de „magistru în Teologie”. Cea mai mare parte a vieţii sale şi‑a petrecut‑o încercând să călăuzească paşii tinerilor seminarişti ai Craiovei către Dumnezeu, pe care‑i instruia în dogmele ortodoxiei şi în Morala acestei credinţe. Episcopii şi mitropoliţii ce i‑au fost elevi – precum Teofan al Moldovei şi Bucovinei, Irineu al Olteniei, Nicodim al Severinului ori Gurie al Hunedoarei – îl respectă şi‑l preţuiesc pentru seriozitatea şi „înalta lui ţinută morală”. A fost unul dintre cei ce şi‑a învăţat elevii să iubească dreapta-credinţă mai întâi din purtările sale şi abia după aceea din cursurile pe care le preda.

Prima oară când am dorit a sta de vorbă cu părintele, a fost după ce am citit un text al lui despre Sfintele Taine: „S‑a spus că dacă Hristos ar fi rămas pe pământ şi ar fi comunicat prin trupul Său personal cu toţi oamenii, Tainele (în sens restrâns) nu ar fi fost necesare. Dar întrucât Hristos S‑a înălţat la cer, Tainele nu sunt decât prelungirea vizibilă a actelor manifestate de Hristos prin Trupul Său. Hristos continuă lucrarea Sa mântuitoare prin Sfintele Taine, care ne împărtăşesc roadele Răscumpărării. Hristos este prezent în istorie. Este o prezenţă vie, reală şi de aceasta se bucură nu numai cei ce au fost contemporani cu El, ci toate generaţiile din toate timpurile şi din toate locurile, până la sfârşitul veacurilor. (cf. Matei XXVll, 20)”. Mă‑ntrebam cum arată un monah octogenar cu astfel de preocupări dogmatice. Pe urmă am aflat că părintele profesor Prescure publicase şi o carte: „În duhul credinţei şi evlaviei ortodoxe”, că l‑a cunoscut pe „sfântul Ardealului” şi că arată… foarte bine.

Deşi acum s‑a retras lângă duhovnicul său – părintele Arsenie Boca – Lainiciul este mănăstirea sa de metanie. Egumen al mănăstirilor Sadova şi Coşuna–Bucovăţul Vechi şi multă vreme exarh al Arhiepiscopiei Craiovei, el a cerut să fie slobozit de astfel de ascultări şi să se retragă la hesychia, în raiul din Ţara Haţegului: la mănăstirea Prislop. Aici l‑am căutat şi eu tulburându‑i liniştea cu iscuşeniile mele dar am făcut aceasta pentru că Pildele spun că „mântuirea stă în sfat mult”. (Pilde 11,14).

Despre Sfântul Ardealului şi despre felurite alte pricini, cu parintele Prescure

– Binecuvântaţi şi iertaţi părinte! Ce mai faceţi?

– Ce să fac? Încerc să mă întorc de unde am plecat!

– Cum vine asta?

– Păi, nu din rai a fost izgonit Adam? De ce să nu ne silim să ne întoarcem acolo?

– Amin părinte! E „de ţinut minte”! Ştiu că ştiţi ce anume vreau să vă întreb – pentru că sunteţi dintre aceia care au avut privilegiul să‑l cunoască pe „sfântul Ardealului”. Aşa că spuneţi‑mi, vă rog şi mie, cum era părintele Arsenie?

– Era unic! Era unic în neamul acesta pentru că a avut însuşiri native de excepţie, pregătire intelectuală şi un har deosebit…

– Avea har deci…

– … şi harismă: până şi colegii săi de şcoală îi spuneau „Sfântul”. Ţara Făgăraşului a fost binecuvântată de Dumnezeu – întreaga noastră ţară, de altfel – când ni l‑a trimes pe părintele Arsenie Boca să‑i trezească, să‑i povăţuiască duhovniceşte şi să‑i îndrume pe oameni ca să‑şi trăiască vieţile după poruncile lui Dumnezeu, asemenea primilor creştini. A fost o mişcare care a cuprins zeci de mii de creştini de toate vârstele şi treptele sociale.

– Se foloseau toţi cei ce veneau la el?

– De folosit se foloseau – dacă voiau. Cei ce se foloseau n‑ar fi avut ce căuta a doua oară la el – după cum spunea părintele. M‑am folosit şi eu de cele ce mi‑a spus odată, înainte de armată şi, deşi n‑aveam nevoie de încredinţare, căci ştiam că vedea în duh multe din cele nevăzute, mi‑a arătat pricina pentru care l‑am căutat – deşi despre acea durere sufletească nu vorbisem cu nimeni, nici măcar cu mama – şi mi‑a dat şi sfatul potrivit. (Era în acele zile la Prislop şi părintele Dometie Manolache, de la Râmeţ). Avea puterea de a cunoaşte sufletul omului, cele trecute şi cele viitoare ale lui. Am văzut însă şi mulţi oameni care au plecat plângând de la părintele Arsenie, pentru că el le scotea la lumină adevărurile dureroase pe care le tăinuiau. Şi făcea aceasta fără a vorbi cu omul, ci doar uitându‑se la el – ba încă de multe ori şi fără să‑l privească (cum se întâmpla atunci când picta la Drăgănescu).  

Deosebea adevărul de părere căci îţi arăta nu numai păcatele tale, ci şi pe ale celor dinaintea ta. Bineînţeles că şi un om inteligent ar putea face aprecieri apropiate de adevăr despre o persoană – chiar la prima vedere – dar în nici un caz n‑ar putea să‑ţi vorbească despre ceilalţi care au trăit înaintea ta. Or părintele Arsenie le şi spunea: „Mă, eu văd prin voi până‑ntr‑al treilea neam!”. (Folosea des acest cuvânt: „mă”, pentru că de obicei era foarte categoric în cele ce rostea. De foarte puţine ori utiliza termeni ca „domnule” sau „doamnă”). Şi într‑adevăr, de multe ori „vedea înainte” toate cele ascunse şi aşa descoperea cauza necazului şi pricina păcatului omului care venea la dânsul.

– De unde credeţi că‑i venea această „înainte vedere” părinte?

– Cred că era urmarea credinţei sale, dar şi a ascezei mari în care s‑a nevoit toată viaţa. Şi pentru rugăciunea lui neîncetată, Dumnezeu îi descoperea toate acestea. Despre darul acesta dau mărturie o mulţime de credincioşi şi el nu poate fi pus la îndoială. Spunea părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale întregului neam…

– De unde părinte?

– De la Dumnezeu – ori poate de la sfinţii pe care‑i picta şi cu care vorbea (după spusa lui) – însă lucrarea harului lui Dumnezeu depăşeşte puterile noastre de înţelegere. El a lucrat cu harul divin mai mult decât noi ceilalţi şi a ajuns pe o altă treaptă a îndumnezeirii firii sale. L‑a dăruit Domnul cu puteri pe măsura credinţei cu care a primit acest har de la Dumnezeu – har, pe care şi nouă ni l‑a dat la botez şi care poate face şi în noi minuni dacă lucrăm cu el. Pentru că fiecare dintre noi primeşte întreaga bogăţie a energiilor necreate ale lui Dumnezeu, dar depinde de capacitatea fiecăruia de a accepta şi de a lucra cu acest har divin. „Om prin fire şi dumnezeu prin har” – după cum spune sfântul Simeon Noul Teolog – exact aşa a fost părintele Arsenie Boca. Astfel de „dumnezei” putem ajunge însă toţi cei ce am fost botezaţi… în numele Sfintei Treimi (că mai sunt unii botezaţi şi altfel!). Între noi fie vorba, în creştinism există vreo 3.000 de secte – secte, nu confesiuni – care au pretenţia – toate! – că deţin Adevărul şi botează şi acelea, dar vai, de acel botez! Şi nu numai de botez că şi Evanghelia au schimbat‑o pe alocurea. Ai citit „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski, nu‑i aşa?

– Da părinte.

– Ei! Acolo, în „legenda Marelui Inchizitor” (spusă de Ivan lui Alioşa), Torquemada îl recunoaşte pe Iisus (venit iarăşi în chip de om simplu, în Sevilla anilor 1500), dar nu vrea să‑I accepte Evanghelia – care nu lăsa „să apună soarele peste mânia” nimănui – ci ar vrea să impună o alta, în care liberul arbitru să fie suprimat şi în care „Biserica” lui să hotărască ce e mai bine pentru supuşii ei. Îi şi spune înciudat: „De ce‑ai venit să ne tulburi? Pentru că ne tulburi – ştii asta!”. Tot astfel de tulburate ar fi şi puzderia aceasta de secte care, cu toatele „deţin Adevărul”,  dacă astăzi s‑ar întrupa din nou Hristos şi ar veni printre noi…

– Revenind la părintele Arsenie – făcea minuni părinte?

– În Evanghelia de la Marcu (16,18), Hristos le spune apostolilor că „peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”. Se cunosc însă cazuri de vindecări miraculoase şi la părintele Arsenie: de pildă orbul acela pe care l‑a tămăduit – după ce mai întâi l‑a spovedit şi împărtăşit – şi pe urmă i‑a zis să iasă din biserică…

– A făcut‑o intenţionat, bănuiesc…

– Da. I‑a spus asta lui, iar pe ceilalţi i‑a oprit să‑l ajute, ca să se adeverească minunea făcută cu el. Acela a văzut până la moartea sa, după cum un altul – paralizat – tot atâta vreme a mers pe picioarele lui, după ce i‑a zis părintele să se dea jos din căruţă.

–  Fost‑a cuvântul Domnului către mine şi mi‑a zis: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te‑am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te‑am sfinţit şi te‑am rânduit prooroc pentru popoare” (Ieremia 1,4-5). Adică fiecare vine pe lume cu talanţii pe care i‑a dăruit Domnul Dumnezeu. Iar a lucra şi a înmulţi aceşti talanţi şi a‑i pune în valoare, însemnează a‑ţi înţelege destinul (adică rostul pe care Dumnezeu l‑a ascuns în mod tainic în fiecare om). Mulţi se tem de acest cuvânt asemuindu‑l cu „soarta”, ori chiar – teologic vorbind – cu predestinarea, însă câtă vreme nu ne înţelegem acest destin, pribegim prin viaţă fără rost şi fără ţintă. De aici şi neliniştile omului care nu ştie şi nu înţelege ce vrea Dumnezeu de la el. Însă e de datoria noastră să aflăm cu ce scop ne‑a trimis Dumnezeu în lume şi care e vocaţia şi rostul nostru pe pământ.

– Părinte, ce aţi învăţat de la avva Arsenie?

– Un lucru esenţial! Acela că a crede în Dumnezeu însemnează mai mult decât însăşi aceste vorbe: înseamnă a te strămuta din tine în El. Şi nu oricum, ci cu toată fiinţa ta. Asta m‑a învăţat părintele Arsenie Boca, încă din tinereţile mele.

– Şi cum se face aceasta părinte?

– Întărind puterile sufletului în detrimentul trupului. Şi astfel, înduhovnicind întreaga fiinţă: şi sufletul, dar şi trupul.

– Greu lucru, părinte. Frumos în cuvinte, dar greu la înfăptuire. Şi dacă nu?…

– Reversul este foarte dureros. Dacă omul este orientat doar spre cele materialnice şi trupeşti, el devine robul patimilor şi cade în sclavia simţurilor şi instinctelor primare. Urmarea este atrofierea simţului moral-duhovnicesc. Unor oameni ca aceştia le‑a spus Dumnezeu că „nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Facere 6,3) – atunci când a scurtat vieţile până într‑o sută douăzeci de ani. Acesta este păcatul. Părintele Arsenie spunea că păcatul este „conspiraţia minţii omului cu diavolul împotriva Legii lui Dumnezeu” – (mie mi se pare aceasta cea mai bună definiţie). Înfrângerea necontenită a omului de către păcat duce la patimă şi aceasta poate deveni a doua natură a lui. Părintele Arsenie scria în „Cărarea Împărăţiei” (o carte cât o bibliotecă întreagă) că patima, odată ce pune stăpânire pe om, nu rămâne doar în acesta, ci se transmite genetic şi urmaşilor. Tot ceea ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar ceea ce este bolnav în ei, spre începătorul răutăţii înclină. Genele recesive transmit copiilor înclinaţia spre anumite patimi proprii părinţilor şi odată cu ele şi bolile aduse de aceste păcate. Aşa foarte multe dintre bolile noastre nu sunt decât reacţii ale sufletului la pângărirea „casei sale”: trupul fiind un rău stăpân atunci când îşi dă frâu liber simţurilor. Nervozitatea şi nevrozele acestui veac, obsesiile, frica de necunoscut şi multe altele sunt produsul acestei degenerări.

– Şi cum se poate vindeca acest om doborât de patimi?

– Sănătatea sufletului poate vindeca toate bolile trupului. Sufletul trebuie vindecat mai întâi pentru că boala apare ca urmare a depărtării harului lui Dumnezeu de omul căzut în păcat şi pentru aceea el trebuie adus din nou în starea de har.

– Cum, părinte?

– Pocăinţă sinceră, post aspru şi rugăciune. Şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Că doar El a spus că „de vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei face lucruri drepte înaintea Lui şi de vei lua aminte la poruncile Lui şi vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile pe care le‑am adus asupra egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău Care te vindecă” (Ieşire 15,26). Vezi dară că numai Domnul este Cel care tămăduieşte bolile trupului, însă mai cu seamă, pe cele ale sufletului. Pentru că se prea poate ca Dumnezeu să ne refuze vindecarea trupească însă să ne dăruiască ceva mult mai scump: mântuirea sufletească. Să fim deci îndelung răbdători în suferinţă pentru că e mai bine să‑ţi fie ţie bolnav trupul decât sufletul. La ce bun un trup sănătos şi un suflet pierdut? Bolile trupului sunt de folos pentru că vindecă sufletul şi ne smeresc. Suferinţa e o cale prin care Dumnezeu te cheamă la El. Pe deasupra, „daca te molipseşti de vreo boală, nu deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul, ci mulţumeşte‑i lui Dumnezeu, că El se îngrijeşte ca să‑ţi procure prin această boală un bine” (avva Isaia).

– Dar parcă la neamul nostru e necaz mai mult decât boală, părinte.

– E mai mult. Dar să ştii că nenorocirile care vin peste oameni au şi rolul de a face dreptate acolo unde nu s‑a făcut pocăinţă. Citeşte începutul capitolului IV de la profetul Osea şi vei găsi starea în care ne aflăm şi noi în zilele acestea: „Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului, că nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge. Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fără vlagă”. (Osea 4, 1-4).

– Numai să nu vină peste noi şi versetul 6: „poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul” (Osea 4, 6). Părinte, se spune astăzi că de multe ori clerul nu se ridică la măsura credinţei poporului. Credeţi oare că au preoţii vreo vină pentru asta?

– Mirenii întotdeauna au vrut ca preoţii să fie sfinţi, însă pe aceştia părintele Arsenie îi întreba dacă au făcut ei ceva pentru slujitorii Domnului, ca să fie mulţumiţi. „Cerut‑aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să‑l închinaţi slujirii Lui? Credeţi că vina o poartă numai ei, preoţii? Ei sunt fiii voştri: cum i‑aţi născut şi i‑aţi crescut, aşa îi aveţi!. Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi‑i!”. Aşadar, răspunzător de decăderea morală în care ne aflăm este tot poporul, nu doar slujitorii Domnului.

– Şi cu ce ar trebui început ca să ieşim dintr‑această stare?

– Cu educaţia copiilor. Iar educaţia copiilor începe cu viaţa morală a părinţilor. Multe din necazurile oamenilor îşi au rădăcina în necunoaşterea în profunzime a faptelor pe care ei înşişi le săvârşesc. Dureros este că aceste fapte – care poartă numele de păcate – se săvârşesc în familie, de cele mai multe ori. De aceea, părintele Arsenie acorda mare importanţă sfinţeniei vieţii de familie: ca să‑i scoată pe oameni din şerpăria aceasta a păcatelor.

– Oare de ce nu se mai nasc oameni ca avva Arsenie, părinte?

– Isaia spune că „dreptul piere şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu‑i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57,1). Cum crezi că pier drepţii şi nimeni nu ia aminte? Foarte simplu: nu se mai nasc! Ar trebui ca oamenii să ia bine seama la „pricina răutăţii” pentru care nu se mai nasc „drepţi”: Biserica învaţă că sufletul nu se moşteneşte, ci se trimite în trup în momentul conceperii. Dumnezeu crează un suflet bun – căci de la El nimic rău nu poate veni – dar acesta va interfera cu înclinarea trupului în care s‑a sălăşluit, către cele mai puţin „bune” şi este posibil să fie subjugat patimilor trupeşti ale omului şi să nu reuşească să‑l tragă pe acesta către cele cereşti. Aceştia ajung – după cuvântul Scripturii – numai trup şi încă şi acela hodorogit. Se pune întrebarea: care este calea de urmat? Mai întâi de toate trebuie evitat desfrâul şi păzite rânduielile şi poruncile în familie. Patimile trupeşti trebuiesc înfrânate cu desăvârşire încă din vremea sarcinii pentru că, altfel, pruncul va moşteni toate aceste porniri păcătoase. Părintele Arsenie stăruia până la poruncă ca mamele să‑şi îndrepteze purtările lor, pentru ca să nască şi să crească prunci buni – şi astfel să se mântuiască şi ele. Deci, numai sfinţenia familiei poate naşte pe cei „drepţi”. Şi tămăduirea slăbănogiei neamului tot de aici începe: de la sfinţenia familiei. Dar… întotdeauna „poporul îşi are în toate privinţele povăţuitorii pe care‑i merită” – (cum spunea „sfântul Ardealului”). Aşa că să nu căutăm vina în altă parte.

– Mulţi spun că pricina multora dintre rele trebuie pusă pe seama avorturilor…

– Avortul este o îndoită crimă pentru că, pe lângă prunc-ucidere, lipseşti de mântuire un suflet nevinovat, care nu va ajunge să fie botezat şi astfel să intre în Împărăţia cerurilor. Sângele acestor prunci strigă la Cer şi puţini sunt cei care scapă din dreptatea pe care o va face Dumnezeu acestora. Scriptura porunceşte să nu spurcăm pământul cu sânge, că acesta nu poate fi curăţat „decât cu sângele celui care l‑a vărsat”. Răzbunarea pentru „sângele vărsat” se împlineşte de multe ori chiar prin luarea vieţii mamei, sau a altor prunci ai ei. Părintele Arsenie i‑a spus odată unei mame, ce venise cu un fecior bolnav la el: „Copilul ăsta te va chinui cât ceilalţi pe care i‑ai omorât!”. Altui tată – care i s‑a plâns de răutatea celor doi copii ai săi – i‑a răspuns: „Ce te miri? Ăilalţi până la cinci unde sunt? Pe cei buni i‑ai omorât şi i‑ai păstrat pe cei răi!”…

– Este mântuire pentru aceşti oameni, părinte?

– Este pentru orice păcătos, că „nu există păcat de neiertat, decât păcatul nepocăit” – cum spunea Sfântul Isaac Sirul. Dar trebuie pocăinţă. Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi. E bine să ne aducem aminte de acest lucru, pentru că va fi şi o judecată aspră. Prin iertarea preoţilor, Dumnezeu te iartă – după cuvântul Său:„Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23) – şi tot prin ei Domnul te cheamă la pocăinţă, oricât ai fi de păcătos. E mare Taina aceasta pentru că te poate face din rău, bun şi din împotrivitor a lui Dumnezeu, prietenul Lui. Ea te poate scăpa de judecata cea dreaptă, de la sfârşitul veacurilor. Nu poate exista însă pocăinţă fără smerenie. Pentru aceasta, puţini dintre cei ce se înţelepţesc cu ştiinţa acestei lumi pot veni la pocăinţă. Şi cum ar putea ei – care ştiu toate – să îngenuncheze în faţa unui umil preot şi să‑şi înşire toate fărădelegile şi gândurile aprinse de pofte? Dumnezeu, acestora le stă împotrivă, din cauza mândriei lor – care‑i va pierde, de nu vor părăsi această cale luciferică. Aceştia vor fi mereu tulburaţi şi niciodată nu‑şi vor afla pacea până ce nu‑şi vor lepăda sinele cel… „plin de sine”.

– Greu lucru „lepădarea de sine” părinte!

– Greu, dar nu este cale către Împărăţie fără aceasta. Eeh, acuma te rog să mă ierţi, dar mi‑ar prinde bine puţină odihnă, frate. Poate mai vorbim într‑altă zi. Să ai drum bun!

– Mulţumesc pentru cuvântul de folos, părinte!

 

 

Prislop, 8 mai, la sărbătoarea Sfântului Ioan Bogoslov

1 Comment

  1. Constantin Prescure 15 februarie 2014

    Pot sa ma numesc norocos ca sint baiat de Preot si nepotul de la frate a parintelui Vasile Prescure . Frumoase si pretioase invataturi. Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa putem avea pe acest mare arhimandrit printre noi multa vreme . Constantin Prescure , Cleveland USA .