LOADING

Type to search

Despre lene, muncă şi obsesii occidentale cu un monah din Italia

Despre lene, muncă şi obsesii occidentale cu un monah din Italia

Share

Părintele Athanasie Rusnac este Vicarul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Trăieşte aşadar printre occidentali, dar cu sufletul aplecat spre români, spre problemele şi bucuriile lor. În consecinţă, este interlocutorul potrivit pentru o discuţie despre valorile şi decăderea Apusului, care, de două decenii, e privit în România ca un model al societăţii ideale. O societate care ne-a etichetat adeseori drept o naţiune de leneşi şi cerşetori.

 

Nu, nu cred că este aşa, chiar dacă lumea occidentală, de multe ori, ne-a calificat aşa. Să ştiţi că este o problemă duhovnicească. Prima extremă este cea a trândăviei, când oamenii preferă să nu facă absolut nimic, ci să aştepte totul din cer; iar cealaltă extremă este atunci când oamenii se afundă aşa de mult în muncă, încât uită şi de partea spirituală.

Să vă dau un mic exemplu: şi Domnul, după ce şi-a plinit toată creaţia, în ultima zi S-a odihnit, dându-ne şi nouă acest model, adică munca îmbinată cu odihna. Sau, mai bine zis, munca îmbinată cu rugăciune, care şi ea îl odihneşte pe om.

Avem ogoarele ţării nemuncite, copii abandonaţi, bătrâni părăsiţi; să nu mai vorbim de milioanele de avorturi! Credeţi că sunt o consecinţă a comodităţii şi a lenei?

Îmi este greu – vă spun cu sinceritate! – îmi este greu să-mi dau cu părerea asupra acestui subiect, dat fiind faptul că de foarte mulţi ani sunt plecat din ţară. E foarte uşor să dai un verdict: da, suntem leneşi, ogoarele sunt nemuncite, copiii sunt abandonaţi, situaţia socială este la limită; au loc tot felul de mişcări sociale, e mai greu să îndrepţi lucrurile. Ceea ce m-a surprins – iertaţi-mă că fac o mică paranteză – ceea ce m-a surprins este faptul că de fiecare dată când vin la Bucureşti şi mai urmăresc ştirile, seara, văd această imagine negativă pe care noi înşine încercăm să ne-o creăm. E o problemă, să ştiţi! În Italia, dacă porniţi orice canal de televizor, n-o să vedeţi decât lucruri pozitive. La acelaşi campionat de fotbal sau atletism sau înot, Italia, dacă ia locul trei, celelalte locuri nu există! Italia, dacă se poziţionează pe locul cinci – atunci unu, doi, trei, patru nu există! Locul cinci e cel mai bun, noi suntem cei mai buni, sportivii noştri sunt cei mai buni!

În schimb, la noi…

În schimb, la noi, exact opusul. Pentru noi sau totul e foarte bine, sau totul este foarte rău şi se prăbuşeşte în jurul nostru. Dacă am schimba perspectiva de gândire, să ştiţi că şi această criză, despre care vorbim aşa de mult în ultima perioadă – că din 2008 tot se vorbeşte de criză şi de criză şi de criză – n-ar mai fi aşa de profundă în societate. Odată stăteam şi mă gândeam: oare Dumnezeu n-a îngăduit această criză ca să ne mai oprim şi noi din acest năduf al zilei, din această alergătură, din această societate care nu face decât – iertaţi-mi expresia! – să ne sugrume?! Ne sufocă şi, la un moment dat, nu mai avem nimic să-I dăm lui Dumnezeu. Când ajungem în ziua de duminică – şi asta se întâmplă şi cu românii din diaspora – mulţi dintre ei sunt aşa de obosiţi, încât zic: „Doamne, iartă-mă, stau astăzi acasă să mă odihnesc şi eu un pic, că nu mai reuşesc să vin la biserică!” Vedeţi? În esenţă ce-am rezolvat? N-am rezolvat absolut nimic. Ce se întâmplă? Nu se întâmplă nimic! Nu reuşim nici să ne apropiem de Dumnezeu, nu reuşim nici inima şi sufletul să-l avem împăcat şi nu reuşim nici să ne chivernisim material, că ceea ce strângem risipim. Totul în jurul nostru se risipeşte fără Dumnezeu! În clipa-n care ne oprim şi zicem: Da, este criză, dar poate este şi mai mult decât atât, poate este şi un Dumnezeu, poate este şi o credinţă; poate bunica mea, care m-a dus prima dată la biserică şi mi-a îndrumat pe paşii credinţei avea dreptate când îmi spunea: „Nepoate, fii atent! Duminica este a lui Dumnezeu, Duminica se merge la biserică şi mergem împreună şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!” Iar mulţumindu-I lui Dumnezeu, nu se risipesc lucrurile! Dumnezeu zice: „Cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”, deci cel ce adună cu Domnul agoniseşte, nu risipeşte. Probabil, criza asta a fost într-un fel îngăduită şi de El ca să luăm aminte la noi înşine şi să revenim la ceea ce este esenţial, adică la credinţa în El, ceea ce ne dă şi nouă o verticalitate. Şi dumneavoastră spuneaţi cum suntem priviţi în România şi-n Europa. Ei bine, un om care are o verticalitate este privit bine oriunde, că se află în Japonia, că se află în Arabia Saudită, că se află în Statele Unite sau în orişice ţară din Europa. Şi asta schimbă totul. Asta schimbă şi creează identitatea noastră, imaginea noastră şi nu mai avem o mentalitate care ne izbeşte dintr-o extremă-n alta: extrema trândăviei, când preferăm, să nu facem nimic, că, oricum, lasă, că ne mai vine nouă acolo ceva, o pensie, un ajutor social, mai măsluim nişte acte, cumva o scoatem la capăt sau celaltă extremă, mai ales în oraşele mari, şi-n România se observă acest fenomen, când oamenii au câte două-trei servicii şi aleargă într‑o nebunie, de nu mai reuşesc să mai facă altceva.

Dar problema cea mai mare ştiţi care este? Că-n Europa, foarte multe persoane, când ajung la vârsta a treia, după un ritm de viaţă alert, cad în depresie. Spre exemplu, în Franţa, unde am petrecut opt ani de zile, acolo mi‑am făcut şi studiile şi am şi lucrat o perioadă bună de timp când eram mai tânăr, am fost şocat când am aflat că 70% din populaţia activă este dependentă de antidepresive. Din ce cauză? Din cauză că nu mai au niciun scop înalt în viaţă şi nicio credinţă. În clipa în care au dobândit toate bunurile materiale, şi-au luat acel apartament la care visau, şi-au luat acea maşină care li se părea cea mai luxoasă, copiii au crescut mari şi deja sunt la facultăţi de frunte – ajung la 40, 50 de ani, se apropie de vârsta pensionării şi nu mai ştiu ce să facă, nu mai văd niciun rost. Ai alergat o viaţă întreagă şi acuma societatea îţi spune: „Mersi! Nu mai avem nevoie de tine!” Foarte bine, acuma vezi-ţi de viaţa ta! Dar tu nu mai vezi niciun rost în ea… Nu mai vezi niciun rost în ea, că sâmbetele le-ai lucrat, duminicile le-ai lucrat, în săptămână, dimineaţa, n-ai avut timp să-I dedici ceva lui Dumnezeu, de rugăciune nici vorbă. Şi atunci, ce să faci? Normal că te afli în pragul prăpastiei. Ăla este iadul deznădejdii, despre care ne vorbesc părinţii. Ăla este iadul cel mai iad, mai iad decât iadul despre care vorbim noi şi vorbeşte şi Scriptura, în care, să zicem, după judecată, merg cei păcătoşi sau cei nedrepţi.

Aşadar, credeţi că dacă muncim mai mult, nu trăim neapărat mai bine. Aţi pomenit de-o maşină, de-o casă, de-o familie şi, într-adevăr, avem nevoie. Şi astea le dobândim doar prin muncă. Dar se pare că nu-i chiar aşa de bine.

Nu, nu este chiar aşa de bine. Uite, vă dau propriul meu exemplu: pe când eram în Franţa, la un moment dat am terminat facultatea, am făcut Politehnica, m-am angajat ca inginer şi chiar dacă eram o persoană care n-am uitat de credinţă, mergeam la biserică, ţineam posturile, făceam toate lucrurile aşa cum le-am învăţat dinainte, totuşi ziceam: „Bine, dar e bine să ai un serviciu bun. Dumnezeu e Dumnezeu! – dar lasă că şi un serviciu bun nu strică!” Aşa gândim şi noi, toţi românii, majoritatea. Şi după aia ziceam: „Hai, să muncesc mai mult!” Şi munceam mai mult, tot mai mult… erau şi nopţi în care munceam, şi weekenduri pe care le petreceam la serviciu, până când mi-am putut cumpăra toate lucrurile necesare. Şi-n clipa în care mi s-a epuizat stocul de visuri mi-am zis: „Bine, Doamne, şi acuma ce să mai fac? Tot la Tine am ajuns!” Şi-am zis: „Dom’le, deci nu e asta fericirea! Poate că e să nu ai nimic.” Şi-atunci am zis: „Merg la mănăstire!”

Să fie oare aşa?

Pentru unii da. Pentru dumneavoastră, nu cred. În sensul că monahilor li se potriveşte lucrul acesta. Dar, vedeţi, aici apare o problemă socială destul de importantă. Puteţi spune: „Părinte, am înţeles, sfinţia ta eşti călugăr, foarte bine! Nu vrei să ai nimic, fii sărac, te priveşte! Dar cum facem cu societatea? Dacă ar fi toţi săraci, cine ar mai construi Catedrala Mântuirii Neamului? Cine ar mai merge la biserică şi să susţină Biserica? Dacă ar fi toţi săraci, cine ar mai susţine activitatea socială a Bisericii? Cine ar mai susţine editarea atâtor volume de cărţi?” Şi aşa mai departe…

Şi, probabil, între ei sunt şi acei oameni care muncesc foarte mult, de luni până sâmbătă, încât duminica nu mai pot să meargă la biserică…

Exact, şi-n societatea occidentală, dar văd că în oraşele mari aici, la noi, în România, se întâmplă acelaşi lucru, majoritatea oamenilor ajung la această stare încât nu mai reuşesc să facă absolut nimic. Dar Dumnezeu ne dă soluţia în Evanghelie: „Fiţi milostivi!” Cei milostivi sunt fericiţi. Dumnezeu îi numeşte fericiţi. Deci milostenia poate câştiga Împărăţia lui Dumnezeu. Nu sărăcia este cea care mântuieşte. Aici este o greşeală foarte mare. Sărăcia nu mântuieşte prin nimic. Nu are cum să mântuiască, e o absurditate, dacă eşti sărac să te mântuieşti, aşa, fără niciun efort. Dumnezeu nu zice: „Fiţi săraci că aşa-i mai bine şi aşa v-am mântuit pe toţi!”, ci spune: „Fiţi săraci cu duhul”, ceea ce e cu totul altceva. Deci, e vorba de milostenie, e vorba de acel sentiment care te face să-ţi poţi da haina ta altuia care este în nevoie. 

Dar nu credeţi că ajutorul pe care Biserica, statul sau ONG-urile îl acordă celor nevoiaşi, îi încurajează la trândăvie?

Aşa este. Eu o să vă răspund cu o pildă din Pateric. La un moment dat, un părinte întâlneşte un sărac: „Ajută-mă, avvo, ajută-mă! Dă-mi şi mie ceva!” Şi avva ce face? Scoate haina, că nu avea altceva, şi i-o dă lui. După care, mai merge un pic şi ce vede? Ăla-şi vinde haina, îşi cumpără ceva băutură, se duce şi bea, petrece, chefuieşte. La care avva se întristează, necăjit, amărât, varsă lacrimi pe drum, ajunge la chilie şi se roagă spunând: „Da, Doamne, uite, milostiv am fost, dar tot păgubaş am rămas: şi fără haină, şi ăla… un beţiv!” La care, tot rugându-se, rugându-se, adoarme şi-L visează pe Domnul, îmbrăcat în haina pe care a dat-o săracului! Şi Domnul îi zice: „Avvo, avvo, nu te întrista, că mult M-am bucurat că am primit haina ta!” Şi atunci, avva se trezeşte şi-şi dă seama că, de fapt, haina i-a dat-o lui Hristos. Avem şi mărturie scripturistică în care se spune foarte clar: „Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei XXV 40). Păi, când, Doamne, Te-am văzut flămând şi nu Ţi-am dat să mănânci, însetat şi nu Ţi-am dat să bei, în frig şi nu ţi-am dat o haină să te îmbraci, închis şi n-am venit să Te cercetez? Şi spune Sfânta Scriptură: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei XXV 40). Domnului I-am făcut! Şi asta este de fapt vocaţia socială a ceea ce facem noi, creştinii. Şi e esenţial să nu uităm că pe primul loc nu este activitatea socială, ci este rugăciunea. Fac o mică paranteză, din Pateric: Antonie nu ştia cum să-şi ducă viaţa de pustie; şi vine îngerul, se pogoară, trimis de Domnul, şi-i arată: „Împleteşti rogojini şi după aia te rogi, împleteşti şi te rogi, împleteşti şi te rogi”. Nu numai să munceşti, dar nici să te rogi numai, ci să le împleteşti. Aşa e şi lucrarea Bisericii. Rugăciunea este esenţială. Dacă nu împletim activitatea socială cu rugăciunea, nu există niciun rezultat. Că atunci suntem, cum aţi spus şi dumneavoastră, un ONG, care nu face decât să ajute nişte persoane sărace. E un lucru nobil, dar nu asta este vocaţia noastră.

Biserica se ocupă cu altceva…

În esenţă, linia conducătoare e rugăciunea. De asta în toate bisericile, în toate catedralele, ziua începe cu rugăciune. O începem cu Dumnezeu, ăsta e esenţialul, după care trecem la celelalte lucruri. Scopul ultim al Bisericii este mântuirea sufletelor credincioşilor; nu neapărat să ne fie bine, sănătoşi aici, pe pământ şi am rezolvat situaţia. N-am rezolvat-o! Mergeţi în Suedia – nu ştiu, acuma, poate n-ar fi cazul să spun asta, dar să ştiţi că Suedia este ţara cu cel mai mare număr de sinucideri din Europa. Dar este şi ţara cu cel mai înalt nivel de trai din punct de vedere social; cele mai bune asigurări sociale, are cel mai bun sistem de sănătate, învăţământ, pensii, tot ce-şi poate dori un om.

Noi niciodată n-am reuşit să ieşim definitiv din sărăcie. Chiar dacă suntem aşa, pe o linie de plutire, oricum impresia pe care o lăsăm Occidentului este că mai este cale lungă. Nu vreau să mă angajez în a da verdicte sau soluţii, dar să ştiţi că, deşi pare absurd, sărăcia e şi folositoare sufletului. Să ştiţi că un confort prea mare, atunci când ai toate lucrurile şi toate bunătăţile de pe lume, nu este necesar, mântuitor pentru suflet. Asta nu înseamnă că trebuie să cădem în cealaltă extremă: hai să sărăcim poporul şi să nu mănânce nimic, ca să-l mântuim! Nu, nu asta este soluţia. Biserica se roagă şi Dumnezeu îngăduie anumite lucruri. Paradoxale! Vă dau un exemplu: vine omul la spovedanie şi cu lacrimi: „Părinte, am necazuri foarte mari.” „Ce se întâmplă?” „Mama este bolnavă de cancer.” Zic: „Bine!”. Se sperie omul: „Cum bine, părinte? Păi, e mama bolnavă de cancer, ce bine?” Zic: „Stai uşor, că e bine. Hai, stai jos.” Stă omul jos, vorbim de una, de alta, şi încep să discut cu el. Şi-i zic: „Dar când ai fost ultima oară la biserică?” Zice: „O, părinte, când eram mic, nu mai ţin minte. De atunci n-am mai fost.” „Dar fraţii şi surorile?” „A, păi, nu vorbesc cu fraţii, că ne-am certat. Că el şi-a luat maşină şi şi-a luat casă, că ne-am certat de la apartament, de cutare, de cutare.” Nişte complicaţii aşa de mari! Şi zic: „Şi acuma, de când mama e bolnavă?” „Păi, de când mama e bolnavă, ne-am împăcat, că am mers toţi la spital la ea, şi ne‑am întâlnit şi noi…” Şi-i zic: „Deci, vezi că-i bine? Nu-i chiar aşa de rău! Ai văzut cum v-a unit mama pe toţi? Ai văzut cum mama a făcut pace în familie? Ai văzut cum mama te-a adus la biserică? Ce te-a adus? Suferinţa, rugăciunea mamei.” Mai ştiţi vorba aia românească: tot răul e spre bine. Adică răul nu trebuie să ne aducă la deznădejde, ci în orice situaţie trebuie văzută partea în care Dumnezeu lucrează spre mântuirea oamenilor. Cred că Dumnezeu şi prin criza asta lucrează la mântuirea oamenilor. Îi mai lasă să stea acasă, cu familiile lor. Zice: „E uşor! Stai liniştit! De când nu ţi‑ai mai văzut soţia, să stai cu ea aşa, liniştit, să vorbeşti cu ea, să bei o cafea, să mai discuţi… Sau să ieşi cu copilaşii tăi în parc, toată ziua. Ştiţi câţi oameni îşi încep ziua la prima oră, cinci, şase dimineaţa? S-au trezit, au intrat în maşină, toată ziua sunt pe la birouri sau eu ştiu unde lucrează dânşii, şi seara târziu vin acasă, nu mai au timp să-şi vadă copiii, n-au timp să-şi plece genunchii şi să vorbească cu ei să le spună: „Copilaşii mei, hai să spunem Tatăl nostru! Hai să spunem Cuvine-se cu adevărat, hai să spunem Înger, îngeraşul meu, hai să spunem ceva pentru Dumnezeu! Hai să facem un acatist, să vedeţi, vă învaţă tata sau mama cum se face un acatist. Hai să vă învăţ cum se face o plecăciune şi o metanie, hai să citim din Biblia ilustrată pentru copilaşi, uite ce-am cumpărat de la biserică!” Nu mai au timp. Asta e cauza numărul unu a divorţurilor. Să ştiţi că rata divorţurilor este mult mai mare în străinătate decât în România, paradoxal! Or, ei o duc mai bine. La noi, lumea divorţează de sărăcie, ei divorţează din cauza surplusurilor. Din cauză că munca, dusă la exces, îţi creează un dezavantaj total în familie, nu mai ai timp să te ocupi de ea; chiar dacă îţi umple, paradoxal, contul cu bani, îs nişte bani care nu-ţi aduc neapărat o fericire.

Deci, nici munca în exces, nici trândăvia nu-i bună.

Trebuie găsit echilibrul. Să nu uităm că în acest echilibru este esenţial Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu poţi să faci lucrurile acestea. Şi fără Dumnezeu, chiar dacă-ţi găseşti un echilibru, în care să munceşti numai x ore pe zi, frumos, liniştit, după aia ai venit acasă şi zici: „Lasă nevasta, lasă copiii, că eu mi-aprind televizorul, beau o bere şi mă uit la fotbal!”, nici aşa n-ai rezolvat situaţia. Nu asta este soluţia. Soluţia este să găseşti un echilibru între viaţa de familie şi apartenenţa ta la Biserică şi întru toate să‑L găseşti pe Dumnezeu, Care este Cel Care dă viaţă. Dumnezeu dă viaţă. Prin taina cununiei îi dă viaţă cuplului să meargă înainte, prin botez, dă viaţă duhovnicească pruncului, care se îmbracă în haina botezului, prin participarea la Liturghie, la rugăciunile pe care le face Biserica şi de-a lungul săptămânii şi de-a lungul zilei, îţi dă putere şi energie să mergi înainte. Şi o să vedeţi că oamenii bisericii nu sunt nişte oameni depresivi. Dacă mergeţi într-o zi într-o biserică şi pe toţi, la ieşire, îi întrebaţi dacă sunt fericiţi; au să zică: „Slavă Domnului, asta este, mergem înainte!” dacă-i întrebaţi: „În familie e bine?” „Slavă Domnului, tăticule, că e bine” sau o să zică: „Mamă, lasă că-i bine.”

De bine, de rău… o ducem bine.

Mergem înainte! E paradoxal lucrul acesta, dar ăsta e un eşantion sociologic destul de important pentru o persoană care nu crede în Dumnezeu, care zice: „Eu nu cred în Dumnezeu, eu cred doar în nişte lucruri pragmatice, practice. Uite, trebuie să ajutăm, trebuie să facem cutare, cutare, cutare.” Bine, dar nu ţi se pare ciudat lucrul acesta? Nu-ţi sare în ochi acest lucru, că viaţa bisericii totuşi schimbă lumea?