LOADING

Type to search

Despre vrajitoare, farmece, vise şi alte duhuri rele cu părintele Clement Păunescu, stareţul mănăstirii Slănic, Argeş

Despre vrajitoare, farmece, vise şi alte duhuri rele cu părintele Clement Păunescu, stareţul mănăstirii Slănic, Argeş

Share

Mănăstirea Slănic a fost locul în care a trăit şi în care odihneşte unul din cei mai frumoşi părinţi ai Ortodoxiei româneşti: părintele Teofil Bădoiu. Din dragostea şi smerenia părintelui Teofil, s-au născut în mănăstirile din zona Argeşului mulţi duhovnici şi stareţi care se străduiesc în râvna cea bună a dobândirii Duhului. Părintele Clement este unul dintre aceştia. Pornit de la Slănic, a pus bazele duhovniceşti, dar şi materiale, ale tinerei obşti de maici de la mănăstirea Aninoasa. Cu ceva timp înainte de a trece la Domnul, părintele Teofil i-a făcut cadou părintelui Clement toiagul său de stareţ. Astăzi părintele Clement este noul stareţ al Slănicului, rămânând însă şi duhovnicul obştii de la Aninoasa. Pe drumul dintre cele două mănăstiri l-am întâlnit şi eu şi l-am provocat la un dialog despre un subiect la modă în România zilelor noastre.

 

Părinte Clement, mulţi duhovnici spun că vin oameni la spovedanie, şi nu puţini, care se plâng de vrăji şi alte lucruri de genul acesta. Acum în Bucureşti acest subiect este la mare modă.

Că există duhuri rele şi duhuri bune, ştim foarte bine: sunt îngeri buni şi îngeri răi. Iar vrăjitoarele dacă slujesc duhurilor rele, înseamnă că şi ele au o anumită importanţă în viaţa omului, pentru că Dumnezeu ne-a dat libertate şi a zis: „Alegeţi: binecuvântarea sau blestemul, moartea sau viaţa!” Şi acuma, fiecare dintre noi alegem. Şi omul care nu are şi viaţă duhovnicească, care nu este în biserică, care nu se spovedeşte, nu se împărtăşeşte, nu participă la Sfintele Taine cred eu că simte o nelinişte înăuntrul lui sau în viaţa lui, şi atunci îngerii aceştia răi îi îndeamnă să apeleze la astfel de practici, decât să vină la biserică. Şi se duc, şi chiar au unele efecte de moment, aparent bune.

Altfel nu s-ar duce. Bănuiesc că au ceva succes, o dată ce merg oamenii la ele.

Da, dar depinde ce cauţi. Pentru că Dumnezeu a făcut pe om şi scopul existenţei noastre este să câştigăm viaţa cea veşnică. Viaţa cea veşnică n-o putem câştiga prin comoditate. Iar omul,  mai ales în timpurile acestea pe care le trăim, în această epocă consumistă, vrea să trăiască bine aici, pe pământ, uitând că Mântuitorul, imediat după naştere, a fost prigonit. Dacă ne-am gândi mai mult unde S-a născut El: într-o iesle, într-o peşteră, deci în nişte condiţii extraordinar de vitrege, El, Făcătorul acestei lumi! Ca să ne arate şi nouă să nu alergăm după lucrurile acestea materiale care sunt efemere. Pentru că dacă tot căutăm lucrurile materiale, putem, în mod aproape sigur, să pierdem viaţa cea veşnică. Iar omul, neştiind aceste lucruri, când vede că i se întâmplă un necaz, când dă de o boală, când dă de o pagubă, în loc să vină în biserică, să vină la un preot să-l întrebe, care să-i explice că nimic nu este întâmplare în viaţa noastră, că paguba, boala au rostul lor, ei bine omul se duce la vrăjitoare, crezând că scapă.

Şi la noi se întâmplă să vină oamenii şi să spună că-i face vrăji vecinul, vecina, ruda, uitând că tot Mântuitorul spune că dacă noi ne-am îngrădi cu tainele acestea ale Bisericii – am ţine posturile, ne-am spovedi, ne-am împărtăşi – ar putea să trimită vecinul, vecina, ruda tot iadul asupra noastră, că nu ar avea ce să ne facă. Uitaţi-vă, Sfântul Antonie cel Mare, când au venit toate animalele, toate fiarele sălbatice asupra lui ca să-l sperie, în pustie, când le-a făcut semnul crucii: „Dacă sunteţi de la Dumnezeu, veniţi asupra mea; dacă nu, duceţi-vă de unde aţi venit!”, au dispărut toate. Sau în privinţa celor care sunt aşa-zişi văzători cu duhul – pentru că sunt oameni care ajung la îndumnezeire, oameni sfinţi, dar ei nu-şi fac publicitate, nu-şi scot sfinţenia în evidenţă, din contră, ei se simt cu adevărat cei mai păcătoşi, pentru că sfinţenia omul o simte în starea lui de smerenie. Tot la Sfântul Antonie cel Mare, în Pateric se spune asta, urcau nişte pelerini la el cu un măgăruş, care, pe drum, a murit. Când au ajuns sus, în vârful muntelui, la Sfântul Antonie, acesta îi întreabă: „Ei, dar cum de-a murit măgarul pe drum?” Se uită uimiţi unii la alţii: cum a aflat? Zice: „Dar, părinte, cine v-a spus?” Şi Sfântul Antonie răspunde: „Păi, diavolul”. Deci, dacă iată că şi Sfântul Antonie ne spune că foarte multe lucruri ni le aduce diavolul în minte, ce să mai zicem noi, care avem viaţa noastră? Deci el, care ajunsese la desăvârşire, iată că diavolul îi aducea aceste lucruri. La fel şi în privinţa viselor. Vine omul: „Dom’le, am visat pe cutare şi-n ziua ailaltă l-am văzut!” Sfinţii părinţi spun, însă, să nu crezi în vise.

Dar de ce spun sfinţii părinţi să nu crezi în vise? Că sunt multe vise care apar mai ales cu cei răposaţi.

Se poate întâmpla şi să fie vise adevărate, adică din cele trimise de la Dumnezeu; acestea însă ar trebui să ne ducă la smerenie. Ai visat o rudă care a murit. Păi, dacă-ţi vine în minte să faci milostenie în ziua următoare, e un lucru bun. Dar dacă încet, încet începi să crezi în vise, încet, încet începe – dacă e de la vrăjmaş – să te depărteze de Biserică. Este important să înţelegem că noi nu suntem despătimiţi, că nu avem simţul discernământului şi decât să cădem într-o capcană, sfinţii părinţi zic: „Mai bine feriţi‑vă! Nu credeţi în vise.”

„Iubire înseamna libertate”

Referitor la cei care merg la vrăjitoare, dumneavoastră daţi nişte sfaturi foarte duhovniceşti, dar oamenii nu sunt în biserică. Ei ce să facă? Sau cum să sfătuieşti pe un om care este departe de biserică? Ce să-i spui?

Dacă vine în biserică, noi trebuie să-l ducem să realizeze că fără biserică nu poate să-şi câştige liniştea interioară. Dacă nu vine şi se duce la vrăjitoare, ce putem să facem? Îl lăsăm acolo. Biserica nu face prozelitism. Noi de ce zicem: „Cuvântul lui Dumnezeu se zice în biserică”. Noi nu aducem oameni de pe stradă în biserică, vin ei, de bunăvoie. La mărturisire vin ei de bunăvoie, să se mărturisească. După înmulţirea pâinilor, când poporul evreu a văzut că, iată, se poate trăi comod, fără să munceşti, şi să primeşti şi hrană, a început să-L caute pe Mântuitorul. Îl căutau după ce a plecat pe mare şi când a venit înapoi şi le-a spus adevărul: „Dacă nu veţi mânca trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu nu veţi avea parte de viaţă veşnică”, ce-au făcut? Au zis: „Stai, că ăsta nu e întreg la minte, ia uite ce spune!” Şi au plecat. L-aţi auzit pe Mântuitorul strigând: „Fraţilor, veniţi înapoi, să explic despre ce este vorba!”? El, care este iubire desăvârşită! Din contră, i-a întrebat şi pe ucenici: „Voi de ce nu plecaţi după ei?” Şi ei spun: „Ai cuvintele vieţii veşnice!” Deci, iată ce înseamnă! Domnule Mădălin, iubire înseamnă libertate! Mântuirea nu este un lucru programat. Se câştigă prin voia liberă a fiecăruia dintre noi.

Aici trebuie să ne gândim şi la părinţii biologici. Dacă persoana care a ajuns la vrăjitorie e o persoană botezată, ce-au făcut părinţii pentru acest copil? Ce au făcut naşii, care sunt garanţi ai copilului? Pentru toate acestea, fiecare dintre noi vom da răspuns la judecată. Sunt de vină şi părinţii, pentru că chiar dacă sunt în biserică, degeaba mergem în biserică dacă viaţa noastră nu e un exemplu. Părinţii, în afară de mersul la biserică trebuie să fie nişte exemple…, când se scoală dimineaţa, să se scoale cu jumătate de oră mai devreme amândoi, să-şi facă rugăciunea, să nu zică nimic copilului, doar să-i vadă pe ei că se roagă.

Mi-a spus cineva care a ajuns în mănăstire un lucru extraordinar. Unde lucra, copia nişte texte. Şi la părintele unde lucra persoana respectivă era o maică în vârstă pe care, de câte ori trecea pe lângă geamul ei, o vedea cu cartea de rugăciune, în genunchi. Persoana aceasta nu mergea la biserică, dar imaginea maicii cu cartea de rugăciune în mână o frământa continuu. Ei bine, primul pas a fost că a ajuns în biserică. Şi apoi a început să se roage şi a ajuns în mănăstire!

Călugăriţă?…

Călugăriţă! Iată de unde: de la o maică care sta în genunchi şi se ruga.

„Cel ce simte puterea harului nu ajunge la vrajitoare”

Puterea modelului pe care îl avem; depindem de ce fel de model avem în viaţă.

Sigur că da! Gândiţi-vă la părinţii care merg la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc, iar viaţa lor familială e un dezastru: se ceartă, n-au spirit de sacrificiu unul faţă de celălalt, iar copiii văd toate aceste lucruri. Iar duminica, mai vii şi cu autoritatea părintelui şi spui: „Hai la biserică!”. Iar copilul nu ştie ce să mai creadă. Păi, merg la biserică! Şi după aia? Eu chiar am întâlnit cazuri în care copiii spun: „Eu nu vreau să fiu ca tata şi ca mama!” De ce? „Pentru că viaţa lor e un dezastru, nu se iubesc, se urăsc, vin numai la biserică, nu ştiu de ce!” Şi gândiţi‑vă că, având acest exemplu de oameni din biserică, copiii, mai târziu, prinşi în valurile vieţii, când ajung în cazuri de disperare, nu ştiu unde să mai vină. În biserică nu mai vin, în niciun caz, pentru că zic: „Unde? Nu vreau să fiu ca mama şi ca tata, să am o asemenea familie!” Deci iată cum, la judecată, vom da un greu răspuns.

Dar dacă vom proceda invers: să ne rugăm noi, să vadă copilul spiritul acesta de jertfă între tată şi între mamă, să vadă că poţi să ierţi, nu că „Eu am dreptate!”. Fără să-i mai zici copilului „Hai”, doar atâta, să-l rogi: „Vrei să mergi şi tu la biserică?”, se va întâmpla că acel copil va zice „Tată sau mamă, vreau să merg şi eu cu tine la biserică!” Sunt convins de lucrul acesta, pentru că sunt lucruri care sunt trăite. Deci iată ce responsabilitate au părinţii în privinţa aceasta. Şi atunci un copil care simte puterea rugăciunii, simte ce se întâmplă în biserică, lucrarea aceasta a harului, niciodată nu va ajunge să meargă la vrăjitoare.