LOADING

Type to search

Tineri şi neconvertiti

Tineri şi neconvertiti

Share

Părintele Ioan Petrică este teolog, doctor în sociologie şi slujitor la Mânăstirea Vasiova din Episcopia Caransebeşului. De câţiva ani el lucrează la „Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului”. E un om frământat de problema misiunii, mai ales în rândul tinerilor, cu care vine adesea în contact. Parte din întrebările sfinţiei sale se regăsesc şi în acest interviu.

 

Auzim mereu formula aceasta – „Trăim vremuri grele.” Cât de adevărată este?

Da, posibil că vremurile sunt grele. Posibil. Pentru că omul, într-un fel, s-a schimbat enorm de mult. Haideţi să luăm, de exemplu, perioada de dinainte de naşterea tiparului. Oamenii poate aveau doar o pagină în care era o rugăciune, dar trăirile lor erau profunde, viaţa lor mai simplă. Fiind simplă, era o viaţă care era dătătoare de rugăciune curată. Vremurile acum sunt grele pentru că trăim într-o perioadă în care există o mare explozie informaţională, puterea de a discerne e destul de limitată; tendinţa noastră e ca atunci când ni se tot spun aceleaşi lucruri de către televizor, radio, internet, ziare – deci tot ceea ce ţine de mass media ş.a.m.d.  – este de a lua aceste lucruri drept adevărate şi sigur că ajungem într-o oarecare măsură să fim manipulaţi. Poate ni se implementează, raţional, anumite lucruri care ne înstrăinează atât în privinţa relaţiilor dintre noi, a relaţiilor interumane, cât şi în privinţa relaţiei cu Dumnezeu.

Cum să-i determini pe tineri – nu ştiu dacă e bine spus – cum îi faci să înţeleagă faptul  că Dumnezeu există? 

Da… e o întrebare, să zic aşa, destul de complicată. Nu ştiu dacă preotul trebuie neapărat să-i determine pe tineri să înţeleagă că Dumnezeu există. Cred că nu putem vorbi de nişte metode pur raţionale, ci cred că în momentul în care un preot îşi sfinţeşte propria viaţă prin Hristos, lucrarea lui Hristos din el se reflectă şi în afară şi atunci, cu siguranţă că se întâmplă convertiri. De exemplu, cum era Sfântul Serafim de Sarov, care putea, prin darul lui Dumnezeu, să transfere şi celor de lângă el rugăciunea neîncetată sau stările acelea de bucurie pe care le are cel care se roagă neîncetat. La fel se întâmplă şi cu preotul. În momentul în care se uneşte cu Hristos în chip duhovnicesc, roadele acestei uniri se transferă şi celor din jur. Inclusiv tinerilor. Sigur că este importantă şi o abordare raţională, dar cred că efectul cel mai mare îl are întâlnirea cu un om duhovnicesc.

Îmi aduc aminte de Sfântul Siluan Athonitul, când un tânăr ateu venise să-l viziteze la Muntele Athos. Şi mărturisea el sincer: „Eu nu cred în Dumnezeu. Sunt ateu”. Şi mulţi părinţi din multe mănăstiri din Athos îl alungau. Când a ajuns la Sfântul Siluan Athonitul, acesta nu l-a alungat. Mai mult, l-a luat deoparte şi a stat de vorbă cu el. Lucrarea Duhului Sfânt din Sfântul Siluan Athonitul, l-a schimbat pe acest tânăr, încât, după ce a plecat, la câţiva ani, s-a reîntors în Athos, unde s-a călugărit.

Şi cum facem până să ajungă tânărul la un preot?

Până să ajungă tânărul la preot, sigur că e nevoie şi de o oarecare misiune. E nevoie de o misiune mai puternică din partea Bisericii. Avem prezenţa în şcoală prin intermediul profesorilor de religie. Ispita cea mare este ca aceste ore de religie să se transforme sau să devină identice cu orele celorlalte materii, şi atunci să vorbim de încă o materie, cum este religia – ceea ce, din punctul meu de vedere, repet, este o mare ispită. Cred că în şcoală avem nevoie de profesori de religie care să mărturisească, care să nu folosească religia doar ca pe un simplu obiect de studiu, ci care să dovedească şi să arate tânărului care participă la ora de religie că ceea ce spune el este un mod de viaţă şi nu o ideologie.

Tinerii spun că preoţii, în general, le impun reguli şi nu-i lasă liberi.

Acuma, Biserica noastră, sigur că are nevoie şi de anumite reguli. Bătrânul Sofronie, arhimandritul Sofronie, într-una din cuvântările sale duhovniceşti, cred că în volumul întâi, arată la un moment dat importanţa regulilor. Şi el spune: „Da, avem nevoie de reguli la început. Dar dacă rămânem la reguli, nu putem înainta duhovniceşte.” La fel cred că şi tânărul, în ziua de astăzi, nu trebuie abordat plecând de la reguli. Vedeţi, în asistenţa socială, se spune în felul următor: în momentul în care un asistent social îşi abordează clientul sau beneficiarul de servicii sociale, trebuie să-l abordeze în aşa fel, încât să-i identifice punctele tari şi să facă în aşa fel încât beneficiarul să se poată auto-determina, astfel încât el însuşi să se ajute să iasă din criză. La fel şi noi: preotul nu face altceva decât pe fondul unei libertăţi poate excesive a tinerilor în ziua de astăzi, să ştie să-l determine ca, în libertatea lui, să se folosească doar de lucrurile care duc la bine şi la împlinirea binelui, adică la Hristos, şi nu să se folosească de libertatea lui în a face rău altuia sau sieşi. Sigur că regulile, aşa cum spuneam, au şi ele o anumită importanţă. Dar ele pot fi depăşite în momentul în care tânărul va înţelege că libertatea lui o poate folosi doar spre împlinirea binelui şi nimic mai mult.

Există formalism în biserică sau ignoranţă? 

În biserică trebuie să vorbim de o universalitate de manifestare a actului de credinţă. E un lucru mare şi cred că e destul de greu de împlinit. Nu ştiu, nu pot să cred, n-aş vrea să cred că în biserică ar fi o oarecare indiferenţă. Formalism e posibil să fie, pentru că, să ne gândim foarte bine, statisticile arată că la recensământul din 2002 87-88% sunt creştini ortodocşi. Dacă ar fi să facem o statistică, să zic aşa, oarecum pe prezenţa la biserică sau să facem o statistică pe cei care trăiesc autentic creştinismul, lucrurile cred că ne-ar da foarte mult de gândit, pentru că ar exista diferenţe foarte mari. Repet, lucrul pe care eu insist enorm de mult este o oarecare universalizare a actului de credinţă, în sensul că ceea ce mărturisesc eu trebuie să mărturisească, eventual, şi alţii; să fim, să zic, la unison în a-L mărturisi pe Dumnezeu oamenilor. Şi atunci cu siguranţă că lucrurile nu vor mai scăpa de sub control. Indiferenţa… nu ştiu dacă există neapărat în biserică, dar în afara ei cu siguranţă există: sunt oameni care doar se etichetează ca fiind ortodocşi, şi atunci, neexperimentând bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, într-adevăr vorbim doar de un indiferentism religios, ceea ce este, să zic, o altă mare ispită a lumii în care trăim noi. Formalismul, în schimb, formalismul religios, tinde mai degrabă către împlinirea unor practici. Noi avem nevoie de o zdruncinare a credinţei în interiorul nostru. Avem nevoie de un cutremur al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, care nu face altceva decât trezeşte în noi duhul iubirii, iar atunci când suntem în Dumnezeu, şi iubim aşa cum Dumnezeu ne iubeşte, cu siguranţă că nu putem vorbi de un formalism religios, şi cu atât mai mult nu putem cădea într-o indiferenţă religioasă.

Să luăm ca exemplu Sfânta Liturghie, care nu numai că este Taina Tainelor, ci reprezintă efectiv cea mai mare bucurie care ni s-a lăsat – faptul că ne întâlnim cu Hristos şi ne unim duhovniceşte cu El. În momentul în care Sfânta Liturghie începe de se săvârşeşte, atât creştinul, cât şi preotul, trebuie să fie conştienţi că acolo nu este un act teatral, ci că Îl văd pe Hristos care vine şi ne propovăduieşte. Pentru că preotul, în momentul în care rosteşte Evanghelia, de fapt, ia chipul lui Hristos Care-Şi propovăduieşte Evanghelia şi propovăduieşte creştinismul. Şi atunci oamenii trebuie să fie foarte, foarte atenţi. Şi nu numai atenţi, să încerce să fie în duh de rugăciune, cuprinşi, în momentul în care participă la Liturghie. Pentru că, în spatele fiecarei forme vizibile, într-un sens profund duhovnicesc, este o reactualizare a unor momente din viaţa Mântuitorului nostru, cu care noi devenim contemporani prin Duhul Sfânt.