LOADING

Type to search

Cum sa ne aflam liniştea? Interviu cu părintele Serapion de la Schitul Românesc Prodromu

Cum sa ne aflam liniştea? Interviu cu părintele Serapion de la Schitul Românesc Prodromu

Share

Părintele Serapion a intrat ca monah în România, dar trăieşte de ani de zile în Sfântul Munte Athos. Acolo a plecat pentru a-şi afla liniştea, dar din această plecare a învăţat o lecţie cu mult mai profundă – isihia e legată în primul rând de smerenie şi doar în al doilea rând de un loc anume.

 

În mănăstire era mai multă forfotă, mai multă lume, şi atunci am hotărât să mă retrag la un loc mai de linişte. Bine, dacă nu-ţi câştigi liniştea interioară, chiar dacă te-ai duce în mijlocul pustiei, tot nu ai linişte. Deci, tot din interior, de la inimă porneşte, de la curăţirea de patimi. Dar şi locul te ajută, de multe ori, ca să câştigi o virtute. Vedem în Vieţile Sfinţilor şi în alte cărţi că și sfinţii părinţi au căutat liniştea. Locul te ajută foarte mult. Mai ales rugăciunile, citirea în linişte, te ajută foarte mult, îţi pun rânduială sufletului.

Chiar dacă eşti bombardat de gânduri, în singurătate fiind?

Da, sigur. Mai degrabă sau mai târziu, prin răbdare, tot ajungi la liniştea interioară dacă te lupţi. Bine, trebuie să ai şi un duhovnic, să nu fi de capul tău. Trebuie să fii sub ascultare, că ascultarea aduce smerenie. Nu poate cădea ascultarea. Nu poţi cădea din ascultare în mândrie. Când eşti sub ascultarea unui duhovnic sau a unui stareţ şi nu faci nimic fără binecuvântarea stareţului, atunci mergi pe calea cea bună. Chiar dacă ai război de gânduri sau alte războaie, mai degrabă sau mai târziu vei scăpa de ele, că nu te încrezi în tine, ci în rugăciunile stareţului tău, în rugăciunile duhovnicului, prin care lucrează Dumnezeu.

De câte ori luaţi legătura cu duhovnicul?

De câte ori am nevoie, am o nedumerire, am o ispită sau am timp, mă duc la el și îl întreb ce am de făcut.

Se spune să te rogi cu sufletul şi unde ţi-e sufletul să-ţi fie şi trupul. Ce vrea să însemne asta?

Adică să nu umble mintea în afara trupului tău – tu să fii cu trupul într-un loc şi mintea să fie în altă parte. Adică să te străduieşti în aşa fel încât să-ţi închizi mintea în trupul tău, adică în inimă. Aşa spune Sfântul Ioan Scărarul. Când ajungi să‑ţi introduci mintea în inimă, acolo – zice – vei găsi mare bucurie fiindcă este Hristos, de la botez.

Cum poți ajunge la starea aceasta?

Numai prin rugăciune, prin practicarea rugăciunii minţii – Doamne, Iisuse – ajunge mintea să coboare în inimă.

Repetând, repetând…

Repetând rugăciunea zi şi noapte, cu timp, fără timp. Cu gura întâi, pe urmă cu mintea şi ajungi apoi încet, încet să te rogi cu inima. Atunci poţi să-ţi statorniceşti mintea, să-ţi ţii mintea în loc, deci să nu fugă unde vrea ea şi când vrea ea. Ajungi stăpân şi peste trupul tău, căci mintea stăpâneşte trupul. Asta înseamnă unde este trupul tău să fie şi mintea ta.

Repetând această rugăciune, mintea este concentrată asupra ceea ce spui.

Da, trebuie să fie concentrată, alt­fel nu ai niciun folos. Trebuie spuse cu smerenie, în primul rând, şi cu umilinţă. Dacă ai smerenie, ai şi umilinţă şi vin şi toate celelalte. Şi atunci ea se întipăreşte încetul cu încetul în minte. Repetând-o în timpul ascultării sau seara, la chilie, când mai poți face închinăciuni, metanii, încet-încet ajunge mintea să se roage singură, adică rugăciunea se repetă singură în minte, mult mai uşor decât la început. La început e o luptă mai grea, cu gândurile. Diavolul te împiedică cu tot felul de imaginaţii, cu tot felul de năluciri, îţi aduce deznădejde, descurajare. Dar dacă treci peste faza asta, începi, încetul cu încetul, să te rogi cu mintea, şi după aia… trebuie să fii atent, că mai sunt şi alte curse. Până ajungi la rugăciunea inimii, trebuie să ai un îndrumător, un duhovnic foarte bun, şi să asculţi, deci să te smereşti. Pentru că poţi cădea de la orice treaptă.

Când eşti pregătit pentru rugăciunea aceasta a inimii?

Când eşti spovedit. Posteşti cât poţi – adică trebuie să te înfrânezi cât de cât şi cu trupul – ca să poţi statornici mintea, să te poţi ruga cât mai mult. Nu peste puteri. Să cauţi un echilibru între trup şi suflet. Adică să-i dai şi trupului cât trebuie ca să se întreţină, să nu fie bolnav, şi în rest orice timp îţi rămâne să-l dedici rugăciunii, atenţiei minţii, slujirii, ascultării…

Dar marii nevoitori nu şi-au neglijat oarecum trupul?

N-au ajuns dintr-o dată la asta. Nouă ni se pare că au neglijat trupul, dar nu, nu și l-au neglijat. Era harul Duhului Sfânt care lucra. De la un moment dat, când ajungi pe o treaptă mai înaltă a rugăciunii, atunci trupul nu mai are nevoie de atâtea lucruri de câte avem nevoie la început – deci de atâta mâncare, de atâta somn. Încetul cu încetul le reduci, dar treptat. Unii care au atins trepte înalte de rugăciune au ajuns să umble goi, să nu mai simtă frigul, căldura…

Când se întoarce un călugăr în Athos după ce a coborât în lume, cum procedează să se spele, să-şi clătească mintea? Lumea probabil îl influenţează, după o perioadă de izolare. Ce face un călugăr la întoarcere?

Da, este o influenţă, este o luptă oarecare după ce ajungi acolo, fiindcă te trag înapoi amintirile pe care le-ai avut în lume. Este o luptă destul de dură la început. Unui călugăr care pleacă de aici, din România, îi trebuie câţiva ani de zile ca să intre într-o rânduială duhovnicească, iar dacă mai iese afară, în lume, îi trebuie oarecare timp ca să se poată iarăşi statornici în rugăciune. Sigur că influenţele de afară sunt destul de mari. Trebuie multă hotărâre şi mult curaj, statornicie…

… spovedanie…

Spovedanie, sigur că da.

Când e potrivit a urma calea aceasta monahală? În tinereţe sau când ai impresia că eşti chemat spre o astfel de viaţă?

E bine când ai chemare. Atunci e cel mai bine, când ai chemare de la Dumnezeu.

Şi dacă descoperi că nu eşti potrivit?

Dacă descoperi că nu eşti potrivit, atunci renunţi pentru un timp şi revii la viaţa mirenească, fiindcă Dumnezeu nu ne sileşte voinţa noastră. Vrea să-i slujim din dragoste. Aşa spune Mântuitorul: „Fiule, dă-Mi inima ta!”. Deci, când simţi darul lui Dumnezeu că te mişcă spre mănăstire, pentru rugăciune, atunci e bine să te duci şi să urmezi calea aceasta. Pot să fie şi ispite, după aceea, să te întorci în lume, dar dacă ai avut o hotărâre puternică la început, nu trebuie să te mai întorci în lume.

Câţi călugări români sunt la Prodromu?

Sunt în jur de 35.

Mulţi!

Da, suntem, dar după cât e schitul de mare, am putea fi mai mulţi.

E schit românesc!

Da, şi este nevoie să fie mai mulţi acolo, dar deocamdată nu sunt chilii repa­rate…

În trecut erau sute?

Au fost 120 sau 150 cel mai mult, în jurul anului 1900, până la 1920.

Numai români?

Numai români au fost acolo, da.

Cum e viaţa acolo? Mergeţi şi la alte mănăstiri sau schituri din Athos?

Da, mergem, noi avem legătură cu alte schituri şi cu românii care trăiesc pe la chilii,  la Schitul românesc Lacu şi cu călugări greci, bineînţeles. Vin și ei şi se închină  la mănăstirea noastră, avem convorbiri duhovniceşti, ne interesăm despre viaţa lor duhovnicească. În plus, sunt români care vieţuiesc în mănăstirile greceşti. Şi atunci, ne îmbogăţim reciproc, ne ajutăm duhovniceşte. Avem un schimb de experienţă şi încercăm şi noi să ne completăm deficienţele, că nicio mănăstire nu poate spune că a ajuns la o rânduială desăvârşită. Sunt mici diferenţe de la mănăstire la mănăstire. Sunt mănăstiri mai duhovniceşti şi sunt mănăstiri mai puţin duhovniceşti.

Adică?

Cele duhovniceşti sunt cele care au un stareţ bun, un duhovnic bun. Un stareţ care îi ţine aproape pe călugări cu mărturisirea, cu cercetarea gândurilor. Că asta e important la început. Un ucenic nu poate să ştie la început ce este bine şi ce este rău şi trebuie să-şi mărturisească toate gândurile, şi bune şi rele, în fiecare zi; dacă se poate şi de mai multe ori pe zi. Dacă este un stareţ bun în mănăstire, atunci el îi supraveghează foarte de aproape pe călugări; chiar are supraveghetori şi-i urmăreşte: dacă a făcut o greşeală şi n-a mărturisit-o, imediat vine celălalt şi-i spune: „Uite, a făcut cutare!”. Dar nu spre rău! Ci spre îndreptarea fratelui! Şi atunci duhovnicul îi spune: „Vezi că ai făcut cutare greşeală şi n-ai mărturisit-o!”. Şi atunci el se îndreaptă, dacă vrea, bineînţeles! Sunt mănăstiri duhovniceşti în Sfântul Munte şi care practică rugăciunea minţii. Dacă nu este această cercetare duhovnicească a duhovnicului şi a stareţului, această mărturisire îndeaproape a ucenicului către duhovnic, ucenicul nu poate să sporească duhovniceşte. Nu poate să practice rugăciunea, isihia, că este prins de tot felul de ispite, de gânduri. Pe urmă gândul trece la faptă şi încet-încet îl trage în lume înapoi. Aşa, cea mai duhovnicească mănăstire la ora actuală este Vatopedu, unde este stareţul Efrem, care e ucenicul lui Gheron Iosif, ucenicul bătrânului Iosif, despre care ştiţi… Şi rânduiala lor duhovnicească pe asta se bazează: mărturisire amănunţită şi Doamne, Iisuse

Dar care e scopul vieţii unui călugăr? E vreo diferenţă între ce-şi doreşte un călugăr, unde vrea să ajungă, şi un mirean?

Nu, scopul este acelaşi, numai că mijloacele diferă. Călugărul poate ajunge mai repede la desăvârşire, la practicarea virtuţilor, la isihie, la nepătimire. Dar mireanul ajunge mai greu. Poate ajunge şi el, dar mai greu, fiindcă are familie, are copii, are serviciu. Deci, el mai greu ajunge la un preot să se mărturisească, mai greu ajunge la biserică şi, dacă nu este sârguincios, nu poate să ajungă la ţinta lui.

Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? E o mândrie sau un scop, o ţintă?

Asemănarea cu Dumnezeu nu este o mândrie, este o poruncă. Mântuitorul aşa a spus: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este”. Este o poruncă a Mântuitorului să fim sfinţi. Nu este imposibil și avem toate mijloacele, numai să vrem să le practicăm.

Dar ce înseamnă „viaţă sfântă”?

Viaţă sfântă înseamnă să trăieşti după poruncile lui Dumnezeu secundă de secundă. Să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor în toată vremea. Când Îl ai pe Dumnezeu înaintea ochilor nu poţi să greşeşti. Cum spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toată virtutea ta”.

Practic, cum traduceţi „prezenţa lui Dumnezeu”?

Prezenţa lui Dumnezeu o simți prin practicarea virtuţilor, în primul rând, şi prin rugăciune, în al doilea rând. Deci prin lucrarea poruncilor.

Şi atunci ştii că Dumnezeu e cu tine?

Sigur că da, sigur că da! Că simţi prezenţa lui Dumnezeu în orice poruncă a Lui.

Dar nu te mândreşti în momentul acela?

Nu te mândreşti, fiindcă e o poruncă.

Te smereşti.

Te smereşti, fiindcă e porunca lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să te smerești?

Adică ştii că tot ce faci tu faci pentru Dumnezeu, nu faci pentru tine sau pentru placul lumii. De asta trebuie să fii conştient tot timpul. Dacă ai alt scop, nu ai pace în suflet, o faci din făţărnicie. Când te smereşti, ai pace.

Spui: „Sunt nevrednic, sunt…”, chiar dacă tu nu crezi până la urmă toate astea? Poate fi şi făţarnică umilinţa asta.

Poate să fie şi făţarnică. Dar dacă ai în suflet defăimarea asta de sine şi n-o arăţi în afară cu mândrie este bună, chiar dacă nu crezi tu că eşti chiar aşa. Dar practicând-o mai mult timp şi ocărându-te pe sine, aşa cum spun sfinţii părinţi, mergi pe calea cea mai scurtă către Dumnezeu. „Sunt păcătos, n-am făcut nimica bun”. Chiar dacă am făcut ceva bun, în faţa lui Dumnezeu socotesc că sunt cel mai păcătos şi că n-am făcut decât ceea ce mi-a poruncit Dumnezeu să fac. Asta este calea către Dumnezeu. Mai este calea prin rugăciune. Dar cea a defăimării de sine e mai scurtă și se practică în mănăstiri mai mult.

Mulţumesc!

Doamne ajută!