LOADING

Type to search

Despre duhurile rele şi lupta cea buna

Despre duhurile rele şi lupta cea buna

Share

Cu părintele Clement Păunescu, noul stareţ al Mănăstirii Slănic din judeţul Argeş, am început o discuţie în numărul trecut al revistei despre un subiect „monden”: despre vrăjitoare. Şi cum discuţia despre duhurile rele nu se opreşte aici, am  continuat să vorbim şi despre alte lucruri noi, dar totodată vechi.

 

În afară de această problemă a vrăjitoarelor, este și aceea a preoţilor care „deschid cartea”. E şi aceasta o modă a oraşului. Dumneavoastră cum vedeţi această problemă la care unii apelează, din acelaşi motiv ca şi atunci când merg la vrăjitoare?

Părintele Cleopa spune foarte clar – şi, din punctul meu de vedere, este un om pe care‑l consider sfânt: vrăjitori cu lucruri sfinte! Noi nu avem voie să facem acest lucru, pentru că… ce să aflu? Viitorul? Mântuitorul, când a fost întrebat de viitor, când va fi sfârşitul, spune: „Nu ştiu eu. Nu-l ştie decât numai Tatăl!” De ce? Oare să nu fi ştiut? Pentru că, iată: sfârşitul acestei lumi depinde în primul rând de noi. Dacă sunt oameni care se mai mântuiesc, oameni cu viaţă sfântă, sfârşitul va fi cât mai târziu. Deci, din punctul acesta de vedere, preotul nu are voie să deschidă cartea şi să amăgească oamenii. Avem alte metode să ne schimbăm viața: Taina spovedaniei, după spovedanie pocăinţa; Taina Sfântului Maslu, când e omul bolnav. Cred că nimeni din biserică, care încearcă să aibă o viaţa duhovnicească, nu este de acord ca să deschidă cartea. Vine o încercare peste tine, rabd-o!

Dar ce e aceea o viaţă duhovnicească? Ce înseamnă să ai o viaţa duhovnicească?

Să ai o viaţă în care preocuparea ta zilnică e mântuirea; să încerci să te apropii cât mai mult de Hristos, să încerci să afli voia Lui şi să o pui în practică, să încerci să-ţi faci cât mai puţin voia ta proprie. Pentru noi aici, în mănăstire, este poate mai ușor, dintr-un anumit punct de vedere, pentru că știm că dacă suntem în ascultare înseamnă că suntem pe calea care duce la mântuire. Urcarea în această viaţa duhovnicească nu o vezi tu, iar dacă ai văzut-o, înseamnă că nu urci, ci cobori. Şi este viaţa pe care cu adevărat ar trebui să o trăiască fiecare om, adică o viaţă împreună cu Hristos, o viaţă în care să încercăm să respectăm poruncile Lui.

Aici, în mănăstire, dumneavoastră aveţi totuşi o altfel de viaţă, dar pentru cei din lume, Dumnezeu de ce a mai lăsat lumea cu toate ale ei, dacă ei trebuie să renunţe din ce în ce mai mult la tot mai multe lucruri. Cum e cu această renunţare?

Omul trebuie să înţeleagă care sunt priorităţile. Dacă prioritar pentru tine este a avea numai lucrurile acestea materiale, atunci eşti chiar foarte depărtat de viaţa duhovnicească. Să privim puțin lucrurile acestea materiale, care nu ne împlinesc, totuși. Şi asta ar trebui să ne pună pe gânduri: de ce nu împlinesc? Pentru că noi nu am fost aduşi în existenţă de Dumnezeu numai pentru ele.  Să ne folosim de ele, să ne bucurăm de ele, căci pentru noi au fost făcute. Dar dacă ne bucurăm, cui să-i dăm slavă? Poţi să dai slavă lui Dumnezeu dacă eşti egoist şi ai numai tu şi vrei tu să strângi cât mai multe? Nu ai cum. Deci omul nu este făcut ca să câştige această lume materială, ci din contră, să se folosească de ea, dar, și să se despătimească. Iar despătimirea se realizează numai prin renunţare. Iar această renunțare eu cred că și în lume tot aşa se realizează, mai ales în familie, încercând să ascultăm unul de celălalt.

 

Rostul ascultarii în viata de familie

 

Unul de celălalt, adică soţul de soţie, şi de copii – asculţi şi de copii?

Câteodată, da. Părintele Rafail Noi­ca – am fost la el prin 1998 –  spunea că şi atunci când simţi tu că n-ai avea după cine să te conduci, Dumnezeu tot îți dă un răspuns; „Părinte, ai în minte o întrebare la care nu-i ştii răspunsul. Ieşi afară din chilie şi primul pe care-l întâlneşti, întreabă-l. Şi răspunsul pe care ţi-l dă, ia-l ca din gura lui Dumnezeu, pune-l în practică şi vei vedea că este bine.” Ce bine-ar fi dacă am face şi noi, şi în lume! Dar: „Cum, nu ştiu eu? Nu am eu dreptate?” Ştiţi destul de bine din ce cauză apar conflictele. Şi mai ales cu copii. De ce am zis că sunt foarte multe cazuri în care, din punct de vedere duhovnicesc, copiii sunt nişte exemple. La noi, aici, în judeţ, un profesor de religie mi-a spus, că un copil l-a întrebat ce să facă să se poată împărtăşi şi el, pentru că părinţii lui nu vor să audă de post, dar că el a înţeles din ce i-a spus profesorul că renunţarea la o patimă se face prin asceză şi post. Şi el are patima că în fiecare zi, are o sticluţă de 250 ml de Cola. Dacă prima săptămână din post renunţă la această sticluţă, oare o să-l împărtăşească părintele? Păi, ce exemplu mai frumos decât acesta? Ia uite, într-o familie în care nu vrea să se audă de post şi de biserică! Iată, avem de învăţat şi să ascultăm de un copil! Eu unul, când am auzit acest lucru, am fost foarte impresionat!

Vorbeaţi mai devreme de despătimire. Acest lucru înseamnă despătimirea? Sau acesta e un exemplu?

Un exemplu de despătimire. Asta de fapt înseamnă post, nu că nu mâncăm de dulce. Dacă mâncăm de post, dar noi celelalte patimi le lăsăm să zburde în noi; mai înlocuim şi brânza cu brânză de soia, cârnaţii cu cârnaţi de soia, vă daţi seama ce iese: deci patima o alimentezi, că ştiţi că mental ăia tot cârnaţi sunt… Ştiţi cum se zice: postul urechilor, postul ochilor, postul gurii. Chiar mi-a plăcut de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Irineu, când a zis despre cele trei puteri sufleteşti – raţiune, voinţă, sentiment – că atunci când posteşti se întăreşte voinţa, sentimentul devine mult mai uman, omul se umanizează mult mai puternic, iar mintea devine mult mai limpede.

Dar de ce oare?

 

Poruncile lui Dumnezeu – fisa tehnica a omului

 

Omul n-a fost făcut să consume proteină animală. Luaţi cartea Facerii şi vedeţi că Dumnezeu, după ce l-a făcut pe om, ce i-a spus să mănânce: din tot pomul, seminţele şi fructele. Deci proteina animală a venit după cădere. Şi după aceea, simţim cu toţii: uitaţi de ce sunt atâtea boli! Intestinul omului e mult mai lung, nu e ca la carnivore, mult mai scurt, şi hrana trece mult mai rapid prin organism. Deci, iată, nu mai respectăm o poruncă dată de Dumnezeu încă de la creaţie.

Să vă spun o întâmplare. Cineva era într-o zi de post, și ajuna până la ora 3. Mergea pe stradă şi vede pe cineva cu un covrig în mână. El luase binecuvântare de la duhovnic să nu mănânce decât după ora 3, luni, miercuri şi vineri. Dar i-a venit un gând: „Un covrig?! Doar e de post! Hai, chiar aşa, că…” Încerca să lupte, la nivelul gândului. A început stomacul să lucreze. Îmi spunea: „Dom’le, simţeam că îmi perforează!” Şi a început să se gândească: „Dom’le, dar puteam să mănânc. Era de post, nu mâncam…” Şi merge mai departe. Dar s-a învoit cu gândul că trebuia totuşi să mănânce… Şi trece pe lângă un restaurant. Zice: „De atâţia ani… uite, ce mare păcat că intri într-un restaurant? 50 de grame de coniac, ascultai şi tu o muzică, ce lucru rău făceai?” Atunci s-a trezit. Şi zice: „Uite, măi! Pentru faptul că am început să regret că n-am luat covrigul, am ajuns la coniac şi am ajuns să intru în restaurant.” Şi a început: „Trezeşte-te! Gata!” Şi-a dat seama că începuse altcineva să intre pe fir şi el să dialogheze cu cine nu trebuie. Deci trebuie să fim conştienţi că în această lume avem îngeri buni şi îngeri răi. Că nu-i vedem, asta-i altceva! Dar trebuie să-i simţim, că vedem că suntem tot timpul ispitiţi de ei. De ce credeţi că omul nu poate să postească? „Nu pot!” Totul pleacă din cap. Toate acele porunci date de Dumnezeu sunt fişa tehnică a omului. Bagă într‑o maşină în loc de benzină motorină. Ai defectat-o! Aşa şi noi. Şi încă Dumnezeu ne mai ţine, că noi ar fi trebuit să fim defectaţi de mult.

Vorbeaţi de îngeri răi şi de îngeri buni. De îngerii aceştia răi – că tot vorbisem şi de vrăjitori şi de deschisul cărţii – trebuie să ne temem? Trebuie să te gândeşti la ei sau trebuie să îi treci cu vederea ca şi cum n-ar exista? Cum ar trebui să se gândească omul la diavol?

Ei se bucură dacă noi credem că nu există. Trebuie să conştientizăm că există, dar că nu pot să ne facă absolut nimic dacă noi suntem cu Dumnezeu. Gândiţi-vă la un exemplu din Pateric în care acel om păcătos care cădea în păcatul desfrânării, de fiecare dată după cădere imediat se ducea la icoana Maicii Domnului şi plângea. Iară cădea, iară… Diavolul zice: „Băi, dar tu… nu ţi-e ruşine să vii mereu aici după ce…” Zice acela: „Nu mi-e ruşine! Pentru că Dumnezeu a zis aşa: În ceea ce te va găsi moartea, în aia te voi judeca. Dacă mă găseşte aici căindu-mă şi pocăindu-mă şi plângând la Maica Domnului, mă voi mântui. Dacă mă găseşte dincolo, o să fiu al tău.” Şi atunci l-a lăsat în pace. Deci, în primul rând, nu trebuie să ne fie frică și apoi trebuie să ne luptăm conștienți fiind de ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dă mereu.

 

A consemnat Mădălin Iacob