LOADING

Type to search

Duhovnicia parintelui Teofil Paraian

Duhovnicia parintelui Teofil Paraian

Share

Se spune despre ortodoxia românească că trece prin clipe grele datorită faptului că aproape toţi bătrânii au trecut la Domnul. În zeci de ani de comunism, Dumnezeu a lucrat prin toţi aceşti părinţi, astfel încât, după decembrie 89, noi să putem culege şi gusta roadele. De multe ori, părem însă a uita că prin aceşti bătrâni minunaţi Dumnezeu a sădit Duhul Său în mulţi alţi ucenici ai acestora, care astăzi, chiar dacă necunoscuţi, continuă predanie începută de aproape 2000 de ani. Despre un astfel de bătrân şi o astfel de lucrare am discutat la Mânăstirea Sfinţii Brâncoveni de la Sâmbăta, cu părintele Mihail Bobârnat.

 

Strict personal, sigur eu am venit în mănăstire pentru părintele. Nu ştiam mai nimic despre mănăstirea Sâmbăta, nu m-a interesat atât de mult frumuseţea mănăstirii, sau locul, sau peisajul – care sunt excepţionale, fără îndoială! Pe mine m-a interesat omul. Pentru că dacă ai un om excepţional, te poţi folosi şi de locul în care el stă. Şi eu am auzit de Părintele Teofil încă de când eram student la Iaşi, la Istorie, când, prin conferinţele pe care le ţinea a atras atenţia asupra sa din partea tuturor. Şi m-a impresionat modul nonconformist al prezentării sale asupra problemelor duhovniceşti, spre deosebire de un anumit curent mai rigorist reprezentat pe atunci de Părintele Cleopa. Părintele Teofil aducea însă, un suflu nou, anume o bucurie a credinţei, o libertate mare de mişcare – atâta timp cât respecţi poruncile lui Dumnezeu – şi, mai ales, îngemănarea aceasta deosebită între credinţă şi cultură.

Existau temeri că oamenii de cultură nu sunt pentru credinţă, sau că cultura totuşi nu face casă bună cu credinţa, că ori una, ori alta. Însă părintele arăta că cultura poate sluji credinţa şi credinţa se poate sprijini pe o instrucţie culturală, şi că tot ce este frumos în cultură e realizat cu puterea lui Dumnezeu. Deci, tot ce e valoros şi frumos în domeniul cultural, ca şi realizare omenească, nu e numai de la om, ci şi din darul lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă omul ştie să întoarcă tot spre Dumnezeu darul acesta, sigur că se poate folosi şi de cultură. Lucrul acesta,  pe mine, atunci, m-a marcat, pentru că eu veneam dintr-o formaţie laică şi mi-a deschis o poartă de înţelegere mai lesnicioasă a credinţei şi prin cultură.

Întâlnirea – „Sunt părintele Teofil, om cumsecade”

Şi atunci, când a venit vremea să mă fac monah, m-am gândit în special la Părintele Teofil. Îl ştiam de la conferinţe, mi-a rămas în memorie, şi am venit aici special pentru Părintele Teofil. Şi atunci când am venit am zis: „Voi sta la Mănăstirea Sâmbăta cel puţin cât trăieşte Părintele Teofil”. A rânduit Dumnezeu să stau şi după ce nu mai trăieşte el, pentru că el trăieşte, de fapt, prin ce-a lăsat în noi ca moştenire, şi lucrul acesta nu are moarte, practic. Toată bucuria pe care ne-a lăsat-o, toată rânduiala pe care ne-a lăsat-o el, sunt vii. Noi toţi, aici, suntem formaţi după tiparul Părintelui Teofil. A fost o personalitate care ne-a marcat pe toţi. Aşa cum a fost Părintele Arsenie o personalitate care a influenţat o ţară, Părintele Teofil a influenţat o ţară şi el, mai ales pe tineri. El a fost numit „apostolul tinerilor” sau „părintele bucuriei”. Declanşa aşa, un entuziasm general atunci când îşi făcea anunţată conferinţa în cadrul A.S.C.O.R., în orice oraş ar fi venit. Şi lucrul acesta era molipsitor: bucuria lui. Era contagioasă. Sigur că înţelegi lucrul acesta şi citind sau ascultând înregistrările, dar prezenţa lui era plină, dătătoare de nădejde şi bucurie. Şi noi zicem că în mare parte ne-am format după modelul lui. Am zis că era nonconformist în anumite privinţe pentru că părintele chiar şi în felul în care se prezenta el ca monah, n-o făcea după tipare. Spre deosebire de alţi părinţi, care ziceau: Sunt Ioan păcătosul, Părintele se prezenta: „Sunt Părintele Teofil, om cumsecade!”  De ce zicea el lucrul acesta? Pentru că ştia de la un părinte de la Frăsinei că, la o călugărie, i-a zis călugărului proaspăt făcut monah: „Ei, acuma călugăr te-ai făcut. Să văd când ai să te faci şi om de treabă!” Deci, simplul fapt că eşti călugăr nu e o garanţie că eşti şi om de treabă. Şi e mare lucru să fii om de treabă – ori călugăr, ori creştin în lume fiind. E lucru important. Şi el se prezenta: „Sunt Părintele Teofil, om cumsecade!”

Omul rânduielii… – „Întâi datoria, apoi bucuria”

În primul rând, pe părintele l-am perceput ca omul rânduielii. Era un om care ştia că bucuria creştină vine după ce îţi împlineşti datoria. Avea vorba: „Întâi datoria şi apoi bucuria!” Ei, bine, el îşi făcea, întâi, datoria. Nu-şi propusese să fie model, dar ştia că e un reper pentru noi toţi, ceilalţi. De exemplu, când era ostenit şi poate că ar fi fost mai bucuros să stea în cameră să se odihnească – totuşi bătrân fiind! – venea şi stătea la slujbă, ostenit peste putere. Şi stătea în biserică. Şi când îi spuneam: „Părinte, poate ar fi bine să mergeţi să vă odihniţi!”, zicea: „Dragă, dacă ceilalţi nu mă văd pe mine că stau în biserică, ce-or să zică? «Hai să mergem şi noi să ne odihnim!»” – deci ştia că e un reper pentru ceilalţi. Era un om al disciplinei. Era şi omul care iubea să fie o libertate de mişcare în cadrul credinţei, în cadrul monahismului, dar libertatea asta nu trecea limitele disciplinei monahale. Ştia de rânduială. Nu pleca din mănăstire fără bilet de voie, chiar dacă ajunsese o personalitate; îşi cerea voie de la părintele stareţ să plece la conferinţă, să plece la o slujbă. Cerea voie tot timpul. De la slujbe nu lipsea niciodată decât dacă era constrâns, adică dacă pleca în altă parte sau dacă era bolnav. Altminteri, ştiai sigur că la fără un sfert, deci cu un sfert de oră înainte de începerea slujbei, părintele era – ceas! – în biserică! Nu pleca niciodată înainte de slujbă. Deci, ţinea la lucrurile acestea, pentru că ele, de fapt, te formează, îţi dau o rânduială a vieţii, îţi dau o rânduială a minţii. Şi apoi, ţinea foarte mult la rugăciunea inimii. Tot timpul ne spunea: „Rugaţi-vă cu rugăciunea inimii!” La spovedanie, musai te întreba: „Te-ai rugat? Te-ai ţinut de rugăciune? Te-ai gândit să înmulţeşti rugăciunea?” Adică nu făcea numai recomandări generale, ci şi în relaţiile particulare.

…şi al îngăduinţei – „să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”

Cu toate că insista mult pe rânduială, ştiind că e de mare valoare, totuşi nu dădea canoane, nu era excesiv de pretenţios în privinţa spovedaniei, pentru că dacă mergeai şi spuneai că n-ai putut să faci cutare lucru, ce ţi-ai propus sau ce ţi-a spus el, zicea: „Dragă, fă ce poţi. Fă ce te ajută Dumnezeu!” Cuvântul acesta era de la părintele lui duhovnic, de la Părintele Serafim, un om bun, un om cald; şi l-a moştenit şi l-a folosit şi el: „Fă ce poţi, fă ce te ajută Dumnezeu!” – dar când vedea că e vorba de neputinţe. El ştia de la Părintele Arsenie cuvântul de căpetenie, de ordine: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească!” El ştia unde e neputinţă, unde e rea-voinţă, avea discernământul acesta.

Noi la Părintele Teofil ne raportam ca la legea lui Dumnezeu. Când eram nelămuriţi sau aveam îndoieli, mergeam şi-l întrebam pe părintele şi ceream o lămurire, indiferent de natura problemei – că era de gospodărie, că era chestiunea de tăiat lemne sau relaţiile dintre noi, în mănăstire – când vedeam că n-o scoatem la capăt, mergeam şi-l întrebam: „Părinte, cum e mai bine aşa?” Şi el ne dădea un cuvânt de ordine, după care noi puteam să luăm hotărâri. Deci, aveam încredere că e voia lui Dumnezeu exprimată prin cuvântul lui şi într-adevăr, aşa era. Pentru că făcea linişte acolo unde el venea cu hotărârea lui, cu cuvântul lui. Nu ştiu să fi dat vreun sfat care să nu se fi potrivit. Şi toţi ne-am raportat la el ca la omul care ştie voia lui Dumnezeu, ca la omul care în ce spune nu greşeşte, pentru că nu spune de la el, ci spune de la Dumnezeu. Nu că el era înţelept şi dotat intelectual, nu se pune problema aşa, ci lucra Dumnezeu prin el. Deci aveam convingerea aceasta. Şi astăzi, tot aşa. Când avem diferite probleme, noi ne raportăm şi zicem: „Oare ce-ar fi zis Părintele Teofil în situaţia dată?” Şi avem diferite exemple asemănătoare, şi ne gândim: „Uite, cred că Părintele Teofil ar fi făcut aşa sau ne-ar fi sfătuit aşa”, şi luăm hotărârea ca şi cum el ne-ar îndruma.

Fără părintele Teofil şi totuşi cu el

Suntem oameni şi poate că aş face declaraţii un pic false, dacă aş zice că ne este foarte greu fără părintele… Ne este greu pentru că e greu fără un sprijin constant, dar ştiţi ce se întâmplă? Timpul nivelează lucrurile şi astupă cumva sentimentele foarte profunde. Rămâne legătura noastră, noi nu ne raportăm totuşi la părintele ca la unul care a murit, ci ca la unul care este în mijlocul nostru, prin gândurile lui, prin ce a lăsat el în urma lui în noi, şi ne ducem viaţa cu conştiinţa asta: că dacă mergem pe linia trasată de el, rânduieşte Dumnezeu să ajungem şi noi acolo unde e el, adică la bine. Părintele avea siguranţa – plecase de la nădejde şi a ajuns la siguranţă – că Dumnezeu îi va rândui un loc bun în împărăţia Sa. Şi de aceea n-aş putea să spun că ne este foarte greu. Ne-ar fi fost greu şi cu el, dacă ne lăsam biruiţi de patimi, că nu ne putea scoate Părintele Teofil din răutăţile noastre decât îndrumându-ne. Dar, mergând pe linia pe care ne-a lăsat-o el, sigur, putem zice că nu ne este foarte greu.

Sigur, ca oameni, avem şi momente de nostalgie, de dor. Dar nu e starea aceasta permanentă. Eu, personal, care am stat alături de părintele, am aceleaşi sentimente faţă de Părintele Teofil exact ca faţă de tata sau faţă de mama. Câteodată mă gândesc la lucrurile frumoase, câteodată îmi este dor şi îmi dau lacrimile şi mă gândesc cu nostalgie. Alteori mă duc la mormânt, alteori mă duc în camera unde a locuit. Alteori sunt extraordinar de bucuros, ca şi când părintele ar fi alături de mine, citindu-i cărţile sau găsind o predică excepţională de-a părintelui şi nu simt atunci lipsa lui. Da, sigur, că aşa-s toate omeneşti. N-aş putea să zic că de-acuma e o jale neîntreruptă: „Vai, părintele a plecat şi noi suntem orfani!” A fost şi momentul acesta, mai ales atunci, apropiat de moartea lui. Era firesc să fie aşa, o durere a despărţirii, o ruptură, dar cu timpul lucrurile s-au mai liniştit… El zicea, de exemplu, de părintele lui duhovnic, de Părintele Serafim Popescu: „Vezi, dragă, timpul le astupă pe toate şi aproape că oamenii l-au şi uitat – şi cât de mare a fost Părintele Serafim Popescu! Şi aproape că oamenii îl uită!” De aceea, îl pomenea tot timpul pe Părintele Serafim Popescu – dar îl pomenea cu bucurie! Însă nu se gândea la Părintele Serafim: „Vai de mine, nu mai e părintele nostru şi am rămas noi singuri aici!” Nu! Ci totdeauna îl pomenea cu bucurie şi spunea: „Eu cred că Părintele Serafim a fost un sfânt! Da, a fost un sfânt! Că altfel nu-mi închipui cum e sfântul, decât ca Părintele Serafim!” Şi noi, la fel: noi credem că Părintele Teofil e un sfânt, pentru că părintele a dus o viaţă curată. Nu un sfânt de calendar, care a făcut miracole în viaţă fiind, miracole însemnând schimbarea legilor firii. Dar miracole a făcut cu noi, cu fiecare. Cred că acesta e cel mai mare miracol: că ne-a înviat pe noi, cu puterea lui Dumnezeu, din moartea păcatelor în care trăiam, poate, şi ne-a luminat mintea. Că a fost un om cu o conştiinţă foarte limpede şi îţi trasa o traiectorie în viaţă, parcă ziceai că ai un far luminos înainte şi ştiai – nu mai orbecăiai! – ştiai că dacă ai mers la Părintele Teofil, deja ai un reper în viaţă, nu te rătăceşti.

„Dragă, să aveţi nădejde în mila lui Dumnezeu!”

Părintele n-a fost un om care să vadă lucrurile în negru. Era un om optimist și un om realist, în același timp. L-a întrebat mitropolitul Nicolae Bălan, după ce a terminat facultatea: „Ştii că oamenii se împart în două categorii: unii sunt optimişti şi alţii sunt pesimişti. Tu cum eşti?” „Eu sunt realist!” Deci, un om realist vede lucrurile aşa cum sunt. Şi s-a spus despre părintele că e un om cu picioarele pe pământ şi cu mintea în cer. Aşa şi trebuie să fie creştinul. Nu trebuie să stea cu frica pentru Apocalipsă, pentru sfârşitul lumii, că de-acuma toate-s apropiate de sfârşit şi noi suntem ultima generaţie – astea-s nişte lucruri care creează panică şi creează stări negative. Părintele  Teofil a vrut să înmulţească bucuria, pentru că gândurile de bucurie aduc binele în sufletul nostru. Zicea că creştinii nu trebuie să fie o ceată de tânguitori care toată ziua plâng pentru trecutul lor, pentru păcatele făcute. Nu, pocăinţa înseamnă părăsirea păcatului şi nădejdea spre viitor. Pocăinţa cu faţa spre viitor, aşa recomanda.

Deci, societatea noastră, dacă vrea să fie cu nădejde în Dumnezeu, atunci trebuie să fie o lume cu gânduri bune, cu gânduri senine, cu credinţă puternică şi să nu se teamă de relele care vin asupra noastră. Creştinii, în general, trebuie să fie oameni neclintiţi. Neclintiţi! Sigur că sunt rele, sigur că sunt lucruri negative, dar omul credincios, aşa cum l-am văzut pe părintele: era ca oţelul, ca un granit, nu se dărâma indiferent ce se întâmpla în jurul lui. Rămânea tare şi te puteai ţine de el, ca de un stâlp într-o furtună.

 

Interviu realizat de Mădălin Iacob