LOADING

Type to search

Nicolae dela Rohia – 100 de ani de la naştere. Mărturii despre un mărturisitor

Nicolae dela Rohia – 100 de ani de la naştere. Mărturii despre un mărturisitor

Share

La începutul lunii iunie Academia Română şi Fundaţia Nicolae Steinhardt l-au omagiat pe celebrul călugăr de la Rohia printr-un simpozion la care au participat şi o parte din cei intervievaţi în acest articol. La finalul şedinţei, academicianul Alexandru Surdu a anunţat că a înaintat propunerea ca Nicolae Steinhardt să devină membru postmortem al prestigioasei instituţii.

Dacă părintele ar mai fi trăit, ar fi împlinit pe 29 iunie 100 de ani. La un centenar cântăreşti atât valoarea omului cât şi opera sa. Iar părintele Nicolae a lăsat în urmă scrieri din cele mai variate domenii – drept, literatură, teologie, toate vădind geniul său fecund, dar şi dragostea-i neţărmurită pentru Hristos. Mai cu seamă despre această nepreţuită iubire ar fi nimerit să vorbim. Pentru că ea l-a purtat prin apa botezului şi tot ea l-a îmbrăcat în haina smereniei monahale. Mărturiile pe care le veţi citi în paginile următoare sunt ale unor apropiaţi, oameni care l-au cunoscut bine şi care au fost impregnaţi de bucuria sa duhovnicească. Oameni pentru care el nu a fost doar Nicolae ­Steinhardt, ci pur şi simplu „Părintele”.

 

Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Părintele Nicolae Steinhardt va rămâne ca o icoană luminoasă de om credincios în adevăratul sens al cuvântului, serios în mărturisirea pe care a făcut-o pentru Domnul Hristos şi, în acelaşi timp, dăruit idealului creştin. Sigur că era, pe vremea când l-am cunoscut eu, din punct de vedere al pregătirii intelectuale, o somitate. Dar se ştia coborî şi ne impresiona, din punct de vedere duhovnicesc, şi pe noi, cei ce nu eram la măsura preocupărilor lui spirituale şi culturale. L-am cunoscut, deci, pe vremea când eram student laic în Bucureşti. A vrut Dumnezeu să mă duc la aceeaşi biserică unde mergea şi el după ce-a ieşit din închisoare, la Schitul Darvari, care pe atunci era biserică de mir – fusese desfiinţat schitul de puterea comunistă –, unde era un preot foarte bun, părintele George Teodorescu. Acesta, aşa cum se vede şi din Jurnalul fericirii, l-a şi miruit după ieşirea din temniţă, pentru că părintele Mina Dobzeu l-a botezat, dar nu a avut Sfântul Mir în închisoare. Eu, ducându-mă la Darvari, am auzit de la cei foarte serioşi în preocupările spirituale că o sumedenie de intelectuali de rasă merg la biserica respectivă, avându-l duhovnic pe părintele George Teodorescu. Printre aceia era şi el.

Îl observam în biserică, stând în spate, recules la Sfânta Liturghie şi foarte discret. Mai târziu l-am cunoscut faţă către faţă. După ce mi-am terminat studiile la Institutul de Construcţii din Bucureşti, la Facultatea de căi ferate, drumuri şi poduri, am profesat o vreme, apoi am făcut Facultatea de Teologie la Sibiu şi am ajuns preot în Turda. Ei, într-o după-masă, în 1980, bate la uşă, intră şi se prezintă un domn: „Sunt fratele Nicolae, m-a trimis fratele Mitrofan să vă fac o vizită”. Imediat am făcut legătura, cine este fratele Nicolae: era omul distins care venea la biserica Schitului Darvari.

Era foarte nonconformist!

Da, poate nonconformist, dar în acelaşi timp foarte sincer, foarte direct. Imediat înfiripa cu tine un dialog plăcut. Apoi mi-a povestit o sumedenie de lucruri din preocupările lui spirituale şi din căutarea pe care a avut-o până s-a încreştinat. Ţi le spunea foarte direct. Şi după aceea calvarul. Calvarul suferinţelor lui. Nu se plângea. Le-a socotit o şansă, aşa cum bine se vede şi din Jurnalul fericirii. Le relata cu multă naturaleţe şi, aşa cum vă spuneam, era foarte apropiat de cei simpli. Mai ales cei tineri îl iubeau, îl înconjurau cu râvnă. Pe vremea aceea, erau mulţi tineri care veneau la biserica mea parohială din Turda. Printre ei era şi actualul stareţ de la Rohiţa, părintele Vasile. Dintre mulţimea de tineri care-l înconjurau cu drag era şi el. Şi s-a legat de el, pentru că atunci era la liceu în Turda, dar după aceea, l-a urmat la mănăstire la Rohia, unde l-au avut stareţ pe părintele Serafim şi apoi pe Prea Sfinţitul Iustin.

Înalt Prea Sfinţia Voastră, credeţi că ar putea fi canonizat Nicolae ­Steinhardt?

Nu mi-am pus problema. Dar nu ştiu dacă şi-ar pune-o el, dacă ar fi între noi. A fost un creştin de vocaţie, un trăitor. Nu ştiu dacă se poate încă pune problema aceasta.

Dar l-aţi văzut ca pe un om înduhovnicit?

L-am văzut ca pe un om înduhovnicit, dar nu era un festivist. Aşa că, dacă canonizarea lui îi interesează pe unii doritori de festivism sau de senzaţii tari, cred că aceasta i-ar repugna lui ­Steinhardt. Eu cred că este în lumea celor drepţi, că se roagă pentru noi, dar nu-mi pun problema canonizării.

Î.P.S. Iustinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

M-am pomenit într-o bună zi, la Cluj, cu Nicolae Steinhardt, după ce ieșise din pușcărie. „M-a trimis la dumneata Noica de la Păltiniş. Vreau să mă aşez într-o mănăstire. Am vizitat mai multe, dar nu m-am putut ataşa de niciuna. El mi-a spus: «Te duci la episcopul Iustinian şi faci ce-ţi zice el!». Ce sfat îmi dai?” „Păi, zic, du-te la Rohia. Du-te s-o cunoşti şi… dumneata vei decide.”

Şi a mers la Rohia. Şi a venit toamna şi iarna şi vara, doi-trei ani la rând. S-a ataşat total de Rohia. Sigur că autorităţile, securitatea mai ales, mereu presau pe Prea Sfinţitul Iustin, care era atunci stareţ, şi pe mine, la Cluj, ca să nu-l ţinem la Rohia, să-l trimitem la Bucureşti. Eu le-am spus, într-o bună zi, securiştilor: „Sunteţi nişte mari dobitoci!” Ei s-au zborşit… „Da, da: sunteţi nişte mari dobitoci! Pentru că acest om este de mare valoare. Cei din Apus ar dori să-l aibă în mijlocul lor. ”

Aici a fost în siguranţă, că era sub aripa Prea Sfinţitului Iustin. Era foarte greu pentru noi. Ni se spunea de către securişti: „Ce-l ţineţi pe jidanul ăla acolo? Un ticălos!”. Dar el s-a simţit extraordinar. Rohia i-a format un mod nou de a gândi. El credea, dar nu cunoștea în intimitate viaţa creştină. În această mănăstire a învăţat el viaţa creştină şi viaţa călugărească.

Aici i s-a dat ascultarea – pentru că dacă nu-i dădeam nicio ascultare în mănăstire, pur şi simplu n-ar fi rezistat – să se ocupe de biblioteca mănăstirii, ceea ce pe el l-a încântat teribil. A doua sarcină care i s-a dat a fost cea de clopotar. Era şi de aceasta foarte încântat. Şi era foarte râvnitor. La secundă trăgea clopotul la slujbe dimineaţa, seara, la miezul nopţii. Iubea foarte mult slujbele, mai ales Miezonoptica și Sfânta Liturghie. De la aceste două slujbe nu lipsea niciodată. Poporul l-a iubit foarte mult. Oamenii știau că e evreu şi că s-a făcut creştin. Dar l-au iubit și pentru că îi plăcea să citească Psalmii la strană. Îi cunoştea în original și îi citea atât de frumos, încât parcă vibrau pereţii bisericii… Extraordinar! Aşişderea, i s-a dat posibilitatea să predice. Vorbea pe înţelesul poporului, spunea lucruri mari, importante, lucruri inedite. Predicile lui le-am tipărit într-o carte care a apărut la Baia Mare, Dăruind vei dobândi.

Era întru totul ataşat de viaţa de mănăstire. Cu fraţii mergea la ascultare, râdea şi glumea împreună cu ei ca un copil. Părinţii de aici, deşi erau foarte tineri, l-au luat în mijlocul lor, nu s‑a uitat nimeni cu rezervă, cu dispreţ. Îi duceau lemnele, îi făceau toate hatârurile, căci de multe ori era capricios. Dar fraţii îl răbdau… mai făceau câte o glumă cu el… Aşa a trăit Nicolae ca în paradis, la Rohia, care i-a dat posibilitatea ca să guste viaţa creştină autentică.

El călătorea des la Bucureşti. Într-o bună zi a plecat la Baia Mare unde stătea la o familie. Acolo s-a îmbolnăvit, la sfârşitul lui martie, și a fost dus la spital. L-a chemat pe Prea Sfinţitul Iustin, stareţul mănăstirii de atunci, care a mers cu încă un călugăr de aici, Iustin. A mers la el în salon. El se uita mereu la Iustin. Se vedea că vrea să-i comunice ceva. Dar era lângă el umbra. Şi nu i-a spus nimic. Când era la spital, i-a cerut prietenului său: „Citeşte-mi rugăciunile din ceasul morţii!”. Omul a citit rugăciunile, din cartea lui de rugăciuni. După ce a citit, Nicolae a spus: „Acum închide cartea!”. A fost ultimul lui cuvânt. Omul a închis cartea, a pus-o pe noptieră și a ieşit puțin afară. A intrat asistenta şi aceasta a asistat la ultimele lui clipe.

Asta s-a întâmplat joi. Vineri primesc un telefon de la Cumpănaşu, președintele Departamentului Cultelor, un om dealtfel de treabă. „Prea Sfinţite, aţi auzit? A murit Nicolae Steinhardt.” „Da. Am auzit.” „Dar cred că nu mergem la înmormântare!” Zic: „Vom vedea!”. Și am pus telefonul jos. Peste zece minute, iar mă sună: „Ştiţi, a murit Nicolae Steinhardt” – tot Cumpănaşu. „Da, ştiu!” „Dar n-o să mergi sfinţia ta, episcop, la înmormântarea unui călugăr simplu!” „Nu ştiu. Vom vedea!” Și am închis din nou telefonul. Sună a treia oară telefonul, după oarecare timp. „A murit Steinhardt” „Da, a murit!” „Poruncă: să nu cumva să mergi la înmormântare!” „Bine, domnule preşedinte. Vom vedea!” Şi imediat am urcat în maşină şi am venit la Rohia.

Aici, luase foc securitatea, nu cumva să vină episcopul la înmormântare. Îi presau pe protopopi şi pe stareţ. Dar ei le-au spus: „Noi n-avem puterea să poruncim episcopului să nu vină!”. Când am ajuns la Rohia, ei n-au mai îndrăznit să zică nimic. Dimpotrivă, au întors foaia: „Vai, ne bucurăm că aţi venit!”. Lor le era foarte frică de o manifestare masivă. Au fost prezente la înmormântare vreo 70 de personalităţi. La înmormântare am vorbit eu, plecând de la un citat biblic: „Iată un evreu fără vicleşug” (discuţia între Apostolul Filip şi Natanael). Şi am spus: „Pentru dumneavoastră, cel pe care îl avem în faţă a fost prietenul, omul de litere. Pentru popor (că a fost şi popor mult!) este Părintele Nicolae. Noi îl înmormântăm pe monahul Nicolae, nu pe Nicu Steinhardt! În monahism este o regulă: când intră un om pe poarta mănăstirii, nu contează cine e şi ce a făcut înainte. Trecutul nu ne interesează! De aceea, nici trecutul lui Nicolae Steinhardt nu ne interesează. Noi îl preţuim pentru ceea ce a devenit după ce a intrat în Mănăstirea Rohia. Iar dacă l-am întreba pe el – şi vă garantez că era foarte modest – n-ar fi acceptat să-l lăudăm, Doamne păzeşte! Pur şi simplu ne-ar cere să-L lăudăm pe Stăpânul nostru, pe Iisus Hristos, în Care el credea la modul absolut.”

 Pentru mine este o mare fericire că am sprijinit, că am ocrotit un om care era ca un sfânt. Trecutul lui nu-l ştiu, dar ştiu precis că era extrem de credincios faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Asta a fost foarte important.

Theodor Paleologu

L-am cunoscut de mic, adică am crescut cu el în casă şi, dintre iluştrii prieteni ai lui tata, era poate chiar favoritul meu. Nu că n-ar fi jucat un rol foarte important şi alţii, dar Steinhardt a fost în permanenţă o figură familiară extrem de ataşantă şi în toate fazele evoluţiei mele, de când eram mic până la 16 ani când, din păcate, a murit, în 1989.

Deci ştia să se apropie de dumneavoastră chiar atunci când eraţi prunc. Avea darul de a se apropia de copii, el însuşi nefiind tată.

Exact! Evident că nu am amintiri foarte pregnante de când eram mic, dar l-am văzut cu o nepoată de-a mea, spre exemplu, mai târziu, cât de drăguţ era cu copiii. Cu toată lumea era de-o drăgălăşenie şi de-o cumsecădenie extraordinară, de la copii până la bătrâni. Avea multă răbdare. Era un om care în viaţa de zi cu zi practica virtuţile creştine. Era un om care avea grijă de alţii. Spre exemplu, avea grijă de domnul Vidraşcu, cel care a fost naşul lui în închisoare. Se ducea să-l îngrijească atunci când era bolnav. A avut grijă de tatăl lui când era afectat de bătrâneţe, de boală şi de alte lucruri. Trebuie văzută această cumsecădenie a lui. Printre primele jucării pe care le-am avut, unele erau de la el. Una era un câine de pluş căruia-i spunea Cato. Nu-i lipsit de importanţă pentru mine acest lucru, pentru că figura lui Cato – Cato cel tânăr, eventual Cato cel Bătrân – este o figură a loialităţii. Loialitate, fidelitate. Eu am văzut acest lucru la Steinhardt. Şi numele lui indică acest lucru: Steinhardt, adică „tare ca piatra”. Un om consecvent, un om care a fost foarte curajos şi, totodată, cum spuneam, extrem de cumsecade, de gentil în sensul cel mai frumos al cuvântului. Nu numai pentru mine, dar pentru toată familia a jucat un rol foarte important. Las deoparte prietenia cu tata, dar pentru mama mea a fost foarte important, pentru bunica mea vitregă, care a murit rostindu-i numele. Când ea a murit, s-a gândit la doi oameni: la soţul ei, bunicul meu, şi la Nicu Steinhardt. Mi se pare extraordinar lucrul ăsta. Dar chiar şi bunica mea reală, Elena Zarifopol Vidraşcu, mama tatălui meu, avea o enormă afecţiune pentru el şi se vede asta şi din Jurnalul fericirii. O menţionează cu multă admiraţie. Iar ea spunea cu accentul ei moldovenesc: „Îi tare deştept Nicu ista, păcat că-i aşa urâţel!”. Dar aveau multă afecţiune unul pentru altul. Deci, nu numai pentru tata, ci şi pentru ceilalţi membri ai familiei mele, Steinhardt era un reper extraordinar, un om minunat pe care toată lumea îl iubea. Eram foarte încântaţi când venea în vizită şi uneori puţin frustraţi că pleca repede. Era ca argintul viu, aşa cum este Alioşa Karamazov, în Fraţii Karamazov, care te miri cum de face şase-şapte vizite într-o dimineaţă. Aşa era şi Steinhardt, mereu în mişcare, de-o extremă mobilitate – mobilitate fizică, pe de-o parte, dar şi mobilitate intelectuală, capacitate de a face legături cu totul neaşteptate, de a se interesa de chestiuni din domenii foarte variate.

Într-un fel, creionaţi figura unui sfânt pentru că, până la urmă, asta înseamnă creştinismul: arta de a-l coborî în lucrurile mărunte şi de a da măsura iubirii în cotidian.

Da, pentru mine aşa este. Nu ştiu dacă el ar fi fost de acord cu asta. Ar fi fost puţin mirat să fie considerat un sfânt, pentru că era un om extrem de modest. Sincer modest, nu de o modestie jucată. Eu însă aş vrea să evoc şi celelalte aspecte ale personalităţii lui: cea de scriitor politic, de eseist, de critic literar; e o personalitate cu faţete multiple şi nu trebuie să pierdem asta din vedere. Sigur, el este un model pentru ceea ce trebuie să fie un intelectual creştin, şi, cum spuneam, creştin în viaţa cotidiană, nu numai în scrieri. El este mai cu seamă creştin în viaţa de zi cu zi. Faptul că avea grijă de un bătrân căruia îi era sufleteşte îndatorat, că se ducea la el, avea grijă de el, îl îmbrăca, îi dădea medicamentele, îi dădea de mâncare e un lucru extraordinar. Nu toţi intelectualii zişi creştini fac acest lucru. Or, lucrurile astea sunt mai importante, aceste lucruri neştiute, sau ştiute de foarte puţini, după mine sunt cel puţin la fel de importante ca mărturisirea din cărţi. Iar în ceea ce priveşte opera lui, repet: e o operă cu faţete multiple, dimensiunea teologică e esenţială, dar nu e singura, pentru că e şi cea politică, istorică, juridică. Toate lucrurile astea trebuie luate în considerare, pentru că fac parte din portretul unei persoane caracterizată în primul rând printr-o extraordinară mobilitate intelectuală.

Domnule Theodor Paleologu, din toată această personalitate uriaşă, cu foarte multe faţete, ce credeţi că va rămâne? Dumneavoastră aţi încercat să surprindeţi toate laturile. Dar care credeţi că este trăsătura definitorie, firul roşu?

Firul roşu cred că este ideea de libertate. Este cea care leagă gândirea teologului, opera criticului literar, a eseistului şi scrierile lui politice şi juridice de drept constituţional. Pentru că libertatea majoră de care vorbeşte Sfântul Augustin este ţinta vieţii creştine. Pe de altă parte, libertatea este în centrul gândirii sale politice, juridice şi constituţionale.

Preot Ioan Pintea

Eu îl ştiam înainte de a-l întâlni faţă către faţă, îl ştiam din textele pe care Nicolae Steinhardt le publica în revistele culturale mai ales din Transilvania. Revista Steaua, de exemplu. Întâlnirea a avut loc undeva în Bistriţa-Năsăud, la un simpozion, şi atunci ne-am apropiat foarte tare. Am povestit despre textele pe care le publica în presa culturală şi am povestit despre cărţile care-i apăruseră până atunci şi pe care eu le citisem. Sigur, am povestit şi despre Rohia. Avusesem şi eu înainte un drum puţin mai complicat la Rohia, iar părintele ştia despre acest drum al meu de la părintele Serafim. Prin urmare existau câteva date care ne legau: literatura, dragostea pentru Rohia.

Cum era ca om?

Era extrem de viu. Orice moment, să spunem literar sau teologic, era trăit la maximă intensitate, cel puţin aşa am observat eu, aşa l-am simţit eu.

Cum punea în practică ceea ce scria?

Cred că erau anumite texte literare care nu trebuiau puse neapărat în practică. Mă gândesc că textele teologice trebuiau puse în practică sau poate exista o practică înainte şi apoi aceasta devenea text. În orice caz, Nicolae Steinhardt rămâne un model – un model cultural, spun eu, şi un model de monah, de călugăr ortodox.

El este şi un model duhovnicesc. E o figură de Pateric?

E un părinte, dar e o figură cu totul şi cu totul aparte. Nu putem neapărat să spunem că părintele Nicolae Steinhardt e un duhovnic în înţelesul clasic al cuvântului.

N-avea cum, nici n-a fost hirotonit!

Sigur! Nu putea! N-a primit această binecuvântare, însă, prin tot ceea ce a făcut, devenise un mai mult ştiutor, devenise un avvă. Şi iată, faptul că până în ziua de astăzi, noi îi spunem părintele Nicolae, deşi el n-a fost hirotonit preot niciodată, înseamnă foarte mult.

De altfel, părintele Ioanichie Bălan l-a inclus în convorbirile lui duhovniceşti, alături de alţi duhovnici iluştri.

El face o figură aparte şi în aceste Convorbiri duhovniceşti, în care, dacă aţi observat, nu există practic un dialog cu Steinhardt. Eu am descoperit mai târziu convorbirea cu Ioanichie Bălan, o convorbire extrem de importantă pentru atitudinea lui monahală, dar şi socială. Convorbirea aceea, după câte ştiu eu, nu a apărut.

Era incomodă…

Sigur! Era incomodă pentru vremurile acelea…

Părinte, dacă ar fi să-l asimilaţi unei figuri din Pateric sau unui sfânt, cu cine l-aţi asemăna, din istoria bisericii?

Cu patronul lui, cu Sfântul Nicolae. Nu întâmplător se lăuda mereu că poartă un asemenea nume şi, dacă vă aduceţi aminte, are un text despre Sfântul Nicolae şi Sfântul Casian, în care arată două tipuri de comportamente. Eu îl regăsesc pe Steinhardt mereu în comportamentul Sfântului Nicolae.

Cel milostiv, cel iubitor, cel foarte aproape de oameni.

Cel milostiv, cel iubitor, cel foarte aproape de oameni, dar şi cel drept şi cel foarte sever.

Părinte, îl vedeţi ca sfânt?

Aici e mult de discutat. Cristian Bădiliţă a scris un text despre sfinţenia lui Nicolae Steinhardt. El spunea la un moment dat: „Un asemenea sfânt mi-aş dori în calendar!”. Sigur că şi eu, ca tânăr foarte apropiat de părintele Steinhardt, mi‑aş dori un asemenea sfânt, numai că e un sfânt care ar ieşi într-un mod foarte curios din tipicul calendarului. Dar, dacă Dumnezeu va dori, probabil se va întâmpla acest lucru. Suntem destul de aproape de biografia părintelui Steinhardt şi încă nu putem să măsurăm distanţele acestea cum s-ar cuveni şi de aceea atunci când auzim „Nicolae Steinhardt – sfânt”, tresărim. Cred că şi el ar tresări şi ar spune, cum spunea adeseori, strigând oarecum din curtea mănăstirii Rohia spre noi, care stăteam undeva sus, pe treptele paraclisului: „Măi, să fie!”.

Au consemnat
Cristian Curte şi Remus Rădulescu