LOADING

Type to search

Sfântul Dimitrie cel Nou sau Basarabov

Sinaxar

Sfântul Dimitrie cel Nou sau Basarabov

Share

Sfântul Dimitrie cel Nou sau Basarabov (Ocrotitorul Bucureștiului)

Dumnezeu, pentru rugăciunile sfântului să ajute tuturor cu marea Să iubire și îndurare, să ocrotească pe cei ce cu vrednicie poartă cinstitul nume de Dimitrie, pe toți cei ce i se roagă cu credință, pe tot poporul românesc cel dreptcredincios, care cinstește astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou. Amin!

Pr. Prof. Ene Braniște

Glasul Bisericii nr. 9, 1958

Cu inimi și glasuri curate, să zicem deci Sfântului Dimitrie: „Bucură-te, odrasla cea minunată a Basarabovului! Bucură-te, podoabă sihaștrilor și laudă cuvioșilor! Bucură-te, chip al smereniei și al blândeții! Bucură-te, ocrotitorule puternic al cetății noastre de scaun! Bucură-te, prea cuvioase Părintele nostru Dimitrie! (Comp. Icosul din slujba Sfântului).

Așa să ne apropiem apoi, cu credință și evlavie, de raclă sfințitelor moaște ale sfântului sărbătorit astăzi și să fim încredințați că ne vom întoarce mai îndreptați, mai ușurați, mai întăriți, mai mângâiați. Mâna ocrotitoare a sfântului, care a mângâiat în viață toiagul păstoresc, se va coborî nevăzută și asupra capetelor noastre, ne va mângâia dulce frunțile.

Cinstiți închinători, care ați alergat astăzi din toate colțurile pământului românesc că să luați parte la sărbătorirea sfântului nostru scump, dacă vreți să aduceți Sfântului Dimitrie cinstire vrednică și bineplăcută lui însuși și lui Dumnezeu, care l-a preamărit pe dânsul, străduiți-vă să vă asemănați lui, împodobindu-vă sufletul cu aceleași virtuți prin care a strălucit el: smerenie desăvârșită, dragoste nesfârșită față de Dumnezeu și de oameni, bunătate și blândețe.

Să facem din inimile și din faptele noastre izvor necurmat de mângâiere, de căldură și de mulțumire pentru toți cei din jurul nostru, înnecând răutatea noastră și a altora în noianul iubirii noastre.

O rază din lumina lui Dumnezeu, o părticică din pacea și armonia divină a cerului în care sălășluiesc sfinții se va coborî atunci și în colțul nostru de viață și-l va lumina, arzând toată necurăția, toată urâțenia păcatelor și toată nefericirea.

Această este mai ales lecția pe care ne-o dă Dumnezeu prin viața minunată a sfântului pe care-l prăznuim astăzi. A fost că și sfântul apusean Francisc din Assisi, un sfânt al smereniei, al bunătății și al milostivirii, virtuți care au fost totdeauna în mare cinste la binecredincioșii români și prin care a strălucit și un alt sfânt al nostru, născut între noi: Sfântul Ierarh Calinic, episcopul Râmnicului și al Noului Severin, ale cărui sfinte moaște odihnesc în Sfânta Mănăstire Cernica. Poate și de aceea este Sfântul Dimitrie cel Nou atât de mult un sfânt „al nostru”, un sfânt atât de mult cinstit și iubit.

„Smerit, fară de răutate, blând și fără vicleșug, pașnic (lin) fiind, părinte, mai presus de om, cu adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaș vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut, luând de la Dânsul daruri de tămăduiri și nouă izvorându-le”; așa zugrăvește chipul sufletesc al Sfântului Dimitrie cel Nou una din cântări sfintei slujbe de astăzi (Mineiul pe octombrie, ziua 27, stihiră 3 de la Laude. Comp. și stihiră 4 de la „Doamne strigat-am” și stihiră 1 e la Liție, ibidem).

Bunătate, blândețe, compătimire și iubire nesfârșită față de toți oamenii și față de toate făpturile lui Dumnezeu sunt virtuțile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe treptele sfințeniei și au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri și cinstit de milioane de credincioși pe pământ.

Căci ele sunt rupte de-a dreptul din ființa lui Dumnezeu însuși; pe ele se întemeiază armonia și pacea dintru început a Paradisului în care trăiau primii oameni înainte de a fi căzut în păcat și numai pe ele se va reconstrui pe pământ, în viața noastră și a popoarelor, pacea, bună înțelegere și armonia dintru început, tulburată de păcat, de ură și de vrăjmășie dintre oameni.

Nu și-a iertat toată viața greșeala de a fi curmat fără voie viața scurtă a unor sărmani puișori de pasăre. Cât respect față de viață, de cel mai mare bun pe care l-a dat Dumnezeu făpturilor Sale celor mai mici și mai neînsemnate, câtă delicată simțire și gingășie în sufletul acestui simplu păzitor de vite! lată doar una din trăsăturile firii lui, care a făcut din el unul dintre sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu. Ce frumoasă lecție ne dă sfântul prin această, nouă, celor care adesea ne purtăm atât de sălbatic nu numai cu animalele, dar ofensăm, jignim și adesea rănim de moarte sufletele semenilor noștri, prin cuvinte și purtări aspre nesăbuite, lipsite de atenție, de delicatețe și de iubire!

Care este taină acestor puteri minunate? Cum se explică mărirea cu care sunt încununați sfinții în ceruri și cu care sunt cinstiți pe pământ? Ce minune a făcut dintr-un umil păzitor de vite, nebăgat în seamă de nimeni, unuia dintre sfinții cei mai cinstiți în aceste părți? Cu Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol Pavel: că Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii că să biruiască pe cele țări, a ales pe cele de jos ale lumii că să rușineze pe cele de cinste. Sfântul Dimitrie a fost un simplu păzitor de vite, un umil păstor, așa cum fusese odinioară și David însuși înainte de a ajunge împărat, și sfântul prooroc Amos și Sfântul Simion Stâlpnicul înainte de a se retrage în pustie și Sfântul Martir Sozont (la 7 septembrie). Or, ce putea fi mai disprețuit și mai nebăgat în seamă, în lumea de atunci, decât un păzitor de vite? Dar în sufletul acestui umil pazitor de vite sălășluiau atâtea alese însușiri și virtuți, care au făcut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care erau acestea? Le-ați auzit încă din istorisirea vieții lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea și nevinovăția inimii, bunătatea și milă față de toate făpturile lui Dumnezeu, iubirea față de oameni și de viețuitoarele lipsite de grai și de apărare.

Pe la sfârșitul secolului trecut, o fată s-a vindecat de paralizie după îndelungate rugăciuni lângă raclă cu moaștele sfântului. Căci în aceste sfinte moaște sălășluiește sfințenia și puterea pe care Dumnezeu le-a hărăzit sfântului încă pe când era în viață și care dau osemintelor sale darul neputrezirii și al nestricăciunii. De aceea, ele sunt pentru noi izvor pururea curgător de daruri minunate, de sfințenie, de binecuvântare, de ajutor și vindecare mai presus de fire, din care sorb cu folos toți cei ce aleargă la el cu credință.

Așa au ajuns moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov, cu voia lui Dumnezeu și a Sfântului, în țara noastră, adăugându-se la cele aduse de mai înainte pe meleagurile românești (Sfânta Filofteia, de la Argeș, Sfântul Ioan cel Nou, de la Suceava, Sfânta Parascheva, de la Iași). De atunci – 1775 -, Mitropolia țării Românești și-a avut pe patronul și ocrotitorul său, a cărui pomenire o săvârșim astăzi.

La raclă lui au îngenuncheat, de aproape două sute de ani, șiruri de strămoși și credincioși ai noștri, căutând la el ajutor, alinare de necazuri și suferințe, izbăvire din nevoi, așa cum căutăm și noi astăzi, și nu numai o dată și-a arătat sfântul puterea și milă să.

Iar între anii de la Hristos 1769 și 1774, iscându-se război între ruși și turci, care stăpâneau pe atunci și țara vecină a bulgarilor, generalul rus Petru Salticov a trecut Dunărea și a cucerit de la turci mai multe sate românești și bulgărești de pe cele două maluri le Dunării, între care și Basarabov. Generalul a luat atunci, că pradă de război, și moaștele sfântului, voind să le ducă în Rusia.

Dar, întâmplându-se pe lângă el un binecredincios român cu multă trecere, numit Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să lase românilor sfintele moaște, că răsplată a ajutorului pe care ei îl dăduseră armatelor rusești și că despăgubire pentru stricăciunile suferite de satele românești din pricina războiului. și îndurându-se conducătorul oștilor rusești, a dat sfintele moaște românilor, care, cu multă bucurie le-au adus și le-au așezat cu cinste în biserica Sfintei Mitropolii din București, Catedrala Patriarhală de astăzi, în care stau până acum.

și ducându-se vestea despre ele, au început a veni oameni mulți din toate părțile și de pe cele două maluri ale Dunării, că să se închine moaștelor sfântului. Însuși domnul de pe atunci al țării Românești a trimis bani și meșteri de au făcut în satul Basarabov o biserică mai mare și mai frumoasă decât cea dinainte, și au așezat într-însa moaștele sfântului. și multe minuni au făcut ele cât au stat acolo, tămăduind pe mulți bolnavi și alinând multe suferințe.

Unele din ele au fost însemnate în scris, de oameni pricepuți, care le-au văzut, și ele pot fi citite în cărțile noastre bisericești. Voi pomeni numai câteva din ele acum. Astfel, față aceea, care suferea de epilepsie și căreia i s-a arătat sfântul, s-a tămăduit de boală cumplită de care zăcea îndată ce moaștele sfântului au fost scoase din apă.

Un iubitor de Dumnezeu, episcop al Preslavului, cu numele de Ioanichie, căzând într-o boală foarte grea, încât nu putea fi purtat decât pe o targă, și neputându-se vindecă de fel, a fost adus de patru înși în biserica Sfântului Dimitrie și l-au pus cu așternutul lui lângă sicriul cu moaștele sfântului. și slujindu-se Sfânta Liturghie pentru el, după trei ceasuri s-a sculat sănătos și umblă pe picioarele sale, lăudând pe Dumnezeu și mulțumind sfântului.

A rămas acolo trupul sfințit al Sfântului – între cele două pietre multă vreme, neștiut de nimeni. Dar, umflându-se odată râul din cauza ploilor multe, apă lui s-a revărsat peste maluri; valurile înfuriate s-au înălțat până la cele două pietre de pe stânca pe care odihnea trupul sfântului și, luându-le în curgerea lor, le-a prăvălit până jos în albia râului, cu trup cu tot. și iarăși au rămas acolo semințele sfântului multă vreme, ascunse sub apă râului care curgea peste ele. De albe și curate ce erau, deoarece fuseseră înzestrate cu darul neputrezirii, ele străluceau în lumina soarelui că aurul. În locul acela, oamenii din sat vedeau adesea jucând o vâlvătaie de lumină și credeau că acolo se află o comoară. Dar fiind voia lui Dumnezeu că ele să nu rămână multă vreme tăinuite, sfântul s-a arătat în vis unei copile din satul Basarabov, care pătimea de epilepsie, și i-a arătat locul unde se aflau, spunându-i: „Dacă vei spune părinților tăi și mă vor scoate de aici, eu te voi tămădui”. și față a spus părinților săi, iar aceștia, luând oameni din sat și preoți, au venit cu lumini și au scos moaștele sfântului din apă. și străluceau acestea că aurul și că mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale unui sfânt și că într-însele sălășluiește puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu multă cinste, și, ducându-le, le-au așezat în bisericuța din satul lor, că pe o comoară scumpă.

Umblând însă odată cu vitele prin iarbă deasă a câmpului, a călcat cu piciorul, din nebăgare de seamă, un cuib de păsărele, strivind puișorii dintr-însul. Atât de mâhnit a rămas tânărul Dimitrie pentru moartea acestor nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, încât a hotărât să pedepsească piciorul vinovat pentru omorul fară voie: trei ani l-a ținut desculț, iarnă și vara, târându-l prin arșița verii și zăpada iernii, prin buruieni și colțuri de stânci și facându-l să sângereze adesea din cauza rănilor și a bătăturilor. Mai târziu, dorind să se desăvârșescă pe sine în viața cea după Dumnezeu, a lăsat îndeletnicirea de păzitor de vite și, căutând singurătatea, s-a retras la o mănăstire ce era într-o peșteră, pe malurile de piatră ale râului Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârșit și s-a sfințit prin ascultare și smerenie în toate și și-a strunit corpul prin postirea îndelungată și aspră, prin rugăciune neîntreruptă și prin nesomnul privegherii. Pentru această, s-a învrednicit încă din viață de darul facerii de minuni. Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-și cunoască dinainte sfârșitul vieții. Iar apropiindu-se clipă în care trebuia să-și dea sufletul, Sfântul a ieșit din mănăstire, s-a dus, și-a așezat truditu-i trup între două pietre dintr-o scorbură de pe malul stâncos al râului Lom și acolo și-a dat sfârșitul.

De mult, acum vreo șase-șapte sute de ani în urmă, pe vremea când românii și bulgarii alcătuiau o singură împărăție, într-un sat mic și sărac de dincolo de Dunăre, numit Basarabov, trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. Era fiul unor părinți sărmani, dar încă de mic strălucea prin smerenia, curăția sufletească, nevinovăția, bunătatea și blândețea lui. Crescând cu anii, s-a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la pășune. În liniștea câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se gândea des la Dumnezeu, Făcătorul a toate, și la cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le auzea citindu-se Duminică în biserica satului. Avea un suflet blând, delicat și plin de gingașe simțiri. Era bun și milostiv și cu oamenii și cu vitele pe care le păzea. Că un bun păstor, le ducea totdeauna la pășunea cea mai grasă și la apă cea mai limpede, mânându-le din urmă cu vorbe blânde. Dacă vreuna se răzlețea din turmă, o readucea înapoi cu dragoste și răbdare. Aducea uneori în sat și vitele rătăcite ale altora, care nu-i fuseseră încredințate spre pază.

Prăznuim astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou sau Basarabov, ale cărui sfinte moaște odihnesc aici, în Catedrala Patriarhiei noastre. Cine a fost acest sfânt? Când și cum a trăit? Ce fapte de seamă a făcut, pentru a fi cinstit astăzi de milioanele de credincioși de pe întinsul țării noastre și al Bulgariei vecine? Răspunsul îl vom avea dacă vom ascultă istoria vieții lui, din care vom desprinde și învățătura cea de folos pentru sufletele noastre.

sursă: www.crestinortodox.ro

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *