A apărut volumul „Funcţia critică a credinţei” a Părintelui André Scrima

Până în 1990 puţini dintre noi ştiam cine este André Scrima. El a plecat din ţară la mijlocul anilor ’50, devenind un mare cărturar întru duh şi făcând din ştiinţa de carte un apanaj al celui cu adevărat credincios. „Timpul Rugului aprins2 este cartea care a fascinat generaţii de cititori, excelent prilej pentru a cunoaşte ce a reprezentat acea mişcare spirituală la noi în ani grei de restrişte.

Este meritul lui Andrei Pleşu şi al Ancăi Manolescu, deoarece imediat, la începutul anilor 90, după revenirea în ţară a părintelui Scrima, să se fi ocupat cu acrivie şi în acelaşi timp cu smerenie de restituirea unei opere la care altfel nu am fi avut acces. Venirea părintelui a fost discretă, nimic nefiindu-i mai străin decât popularitatea agresivă. Membru al „Rugului aprins”, cunoscând personalităţi de factura lui Sandu Tudor, el a plecat din ţară în 1956 printr-o bursă acordată de statul indian, ceea ce l-a scăpat de apropiata represiune îndreptată împotriva celor care făceau parte din respectivul grup. Cumva, André Scrima nu trebuia să facă parte din categoria pătimitorilor, ci a mărturisitorilor. El trebuia să studieze şi să se bucure de imensitatea libertăţii din străinătate, trăind până la capăt consecinţele exilului, dar adunând în el rezerve pentru o superbă supravieţuire. A participat la evenimente majore privind destinul Bisericilor creştine şi s-a implicat în politica de reconciliere, ştiind pe de altă parte că aşa ceva nu se poate realiza oricum, ci prin împărtăşire din taina duhului sfânt care pe toate le poate uni după perioade de dezbinare. Andre Scrima l-a cunoscut şi pe misteriosul călugăr rus Ioan Kuligin, care refugiat în România odată cu trupele noastre în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost, cum ar veni spus, fondatorul „Rugului aprins2, aducând cu el influenţa spirituală ca o transmisiune pentru a realiza insula de fertilitate duhovnicească într-o ţară care avea să cadă curând sub asuprirea comunistă. Tălmăcirile părintelui Scrima la mesajul adus de călugărul rus sunt remarcabile şi prin ele însele reprezintă o taină ce iradiază asupra celor pregătiţi s-o primească.

Colecţia îngrijită de Anca Manolescu la Humanitas urmărind să publice opera lui integrală numără deja vreo şapte-opt volume. Ultimul dintre acestea, „Funcţia critică a credinţei” cuprinde cursurile părintelui la Universitatea catolică din Beirut, aceasta la sfârşitul anilor ’70. Trecuse de cincizeci de ani şi era la deplină maturitate. Fiecare frază ridică o întrebare, emoţionează, seamănă nedumeriri ca singura cale adevărată spre înţelesuri adânci. Părintele Scrima a fost mereu adversarul unei practici lipsite de reflexivitate. A atras mereu atenţia asupra primejdiei reprezentate de o respectare a literei în absenţa fiorului pe care numai apropierea duhului ni-l poate da. De aceea am şi pomenit mai sus de ortodoxia problematizată. A problematiza nu înseamnă, cum poate unii în mod pripit îşi închipuie, să cultivi îndoiala care în ultimă instanţă poate duce la tăgadă. Dimpotrivă. Problematizarea e fertilă fiindcă ţine mintea trează şi o ascute. De aceea părintele vorbeşte de funcţia critică a credinţei. Credinţa nu ne conduce spre pasivizare, nimic mai greşit decât o asemenea viziune. Cei săraci cu duhul nu sunt proşti, cum vulgarizează agnosticii de serviciu, ci oamenii a căror inimă a atins atâta transparenţă şi curăţenie încât pot vedea adevăruri înalte. A critica nu înseamnă a despica firul în patru, ci a atinge aceeaşi stare de limpezime lăuntrică. Funcţia critică a credinţei este deci sinonimă cu discernământul care ne ajută să aruncăm din minte gândurile parazitare, nefolositoare, şi să cultivăm doar acele stări intelectuale prin care într-adevăr mintea poate coborî în inimă. Şi când te gândeşti că asemenea idei erau ceva ca de la sine înţeles spre dezbatere la întâlnirile de la „Rugul aprins”!

Părintele Scrima a trecut la cele veşnice în 2000, la vârsta de 75 de ani. Trei sferturi de veac, aşadar, i s-au dat spre lămurire personală şi comunicare către cei atenţi să-l recepteze. După ce s-a săvârşit din viaţă şi părintele Papacioc, nu a mai avem nici un reprezentant pe pământ din „Rugul aprins”. Au rămas amintiri şi cărţi. Una dintre acestea este şi cea de faţă, dovadă că o carte nu e neapărat un teanc de coli îngropat între două coperţi, – iarăşi, prejudecată nocivă -, ci un fragment de viaţă nemuritoare.