LOADING

Type to search

Agenda social-teologică a Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox

Stiri Generale / Evenimente

Agenda social-teologică a Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox

Share
Vocea etică a Ortodoxiei actuale
În ciuda ambiguităților de autopercepție după experiența totalitară și a acuzelor din afară, aici incluzînd nu doar expertiza altor confesiuni, dar și criticile elitei intelectuale și a societății civile autohtone, Ortodoxia est-europeană a ultimelor două decenii nu a fost complet mută etic. Mai ales prin publicarea de către Biserica Ortodoxă din Rusia a unei serii de texte, dintre care intens comentate au fost/sînt cele despre fundamentele concepției sociale (2000) și drepturile omului (2008), se poate vorbi despre o contribuție ortodoxă reală la discursul social-etic creștin general. Pentru că am amintit despre comentarii, este de domeniul evidenței că majoritatea acestora provin, simptomatic, din mediile non-ortodoxe, ceea ce indică, dacă mai era nevoie, slaba receptare a tematicii etice ortodoxe de către ortodocșii înșiși. Tot cu titlu simptomatic să notăm și faptul că, în plină dezbatere inter-confesională pe marginea documentului despre drepturile omului, nu am luat notă de replici ortodoxe neruseşti la pozițiile protestante și catolice față de propunerea de dialog a Patriarhiei Ruse pe marginea produsului cultural-juridic definitoriu al modernității.
Datorită importanței celei mai mari numeric Biserici Ortodoxe locale, dar și faptului că documente similare nu au fost redactate în ultima vreme de alte Ortodoxii naționale, la momentul actual putem vorbi chiar despre un „monopol rusesc” în ceea ce privește poziția etică a Ortodoxiei în general. Această situație nu ar fi rea în sine, dacă ea ar reflecta întreg spectrul de aspecte cu care se confruntă Ortodoxia mondială în expresiile ei geografice și culturale foarte diverse. Să nu fiu înțeles greșit: angajamentul ecologic al Patriarhiei Ecumenice sau cel inter-religios al Patriarhiei Antiohiei, pentru a cita doar două exemple, nu sînt complet ignorate, așa cum nici luările punctuale de poziție, precum cea a ortodocșilor din Statele Unite despre internet, nu trec neobservate. Mă refer însă aici la o percepție academică mai largă și potrivit căreia, cînd vine vorba despre mesajul etic al Ortodoxiei din clipa de față, documentele rusești sînt primele menționate, iar de multe ori și singurele. Se merge atît de departe, încît apar volume care expun, de pildă, viziunea antropologică „romano-catolică” și cea „ortodoxo-rusă” la nivel de egalitate. Ce înseamnă aceasta? Înainte de toate, că Patriarhia Moscovei a aplicat o strategie bună, efectivă, că a înțeles să dea un semnal puternic în interior și exterior deopotrivă, cu ecouri care se prelungesc și se regăsesc între timp în literatura internațională de specialitate. Apoi, situația în care ne aflăm scoate în evidență sincronizarea cu întîrziere a altor Biserici Ortodoxe locale la agenda societăților proprii și la cea globală. În alte cuvinte, cu cîteva excepții, preocuparea social-teologică a Ortodoxiei este inegal repartizată.
În faza preconciliară în care ne aflăm, nu ar fi util să ne lansăm într-o întrecere, cine scrie mai multe și mai bune documente. În primul rînd, altfel decît celelalte teme majore de pe agenda Sinodului Panortodox, mai ales cele de natură doctrinară și canonică, problematica etică are o determinare culturală locală substanțială, motiv pentru care orice luare de poziție, pentru a fi și de folos, trebuie să se raporteze la datele societății în mijlocul căreia trăiește comunitatea de credință. Concret, documentul rus din 2000 ilustrează capitolul despre relația Biserică-stat oferind exemple din istoria Rusiei. Or, același capitol suportă adăugiri și chiar corecturi dacă este scris din perspectiva experienței istorice a României, Greciei sau a ortodocșilor din Orientul Apropiat. Necesitatea acordării principiilor generale, extrase din datele Revelației și din cele ale Tradiției, cu datul local nu poate fi suplinită de documente generice. Ținînd cont de experiența prețioasă a Ortodoxiilor locale, nu este mai puțin clar că poziția etică a Ortodoxiei în ansamblu nu constă într-o simplă adiționare a datelor contingente. Avem nevoie de un mesaj pe cît de legat de viața comunitară, pe atît de credibil și inteligibil pentru orice om de bună-credință, indiferent de mediul în care depune mărturie. Așa revenim și în domeniul eticii sociale la problema centrală a Ortodoxiei moderne: acordarea localului cu universalul, a experienței istorice circumscrise cu valorile deschise. Dacă în ceea ce privește jurisdicția canonică, autocefalia sau dipticele, soluția nu poate fi decît una a consensului și a exercitării sinodalității, refuzînd segregarea de tip naționalist, și aici vocea comună social-teologică este preferabilă „monopolului” sau tăcerii.
În termeni practici, tocmai pentru că sîntem încă într-o perioadă de pregătire, cred că a venit momentul ca Ortodoxia universală, neconcurată, ci îmbogățită de Ortodoxiile locale, să își dezvolte și afirme propria lectură a semnelor vremii. În acest efort, deloc lipsit de riscuri, ar fi bine să evităm din start greșelile de apreciere, precum în condamnarea în trecut de către Roma a unor oameni de știință, dar și pe cele de adaptare exagerată, necritică, la Zeitgeist, precum ne arată unele tendințe în etica protestantă de ieri și de azi. Pentru a ajunge să articulăm atît o viziune de ansamblu, cît și opinii nemijlocit legate de evenimentele în curs, adică pentru a îmbina construcția pe termen mediu și răspunsul la provocările cotidiene, avem nevoie înainte de toate de un dialog susținut între noi, teologii ortodocși. Din păcate, nu doar Bisericile Ortodoxe locale întrețin o comunicare instituțională distantă, dar nici facultățile sau centrele de studii nu sînt mai bine conectate între ele. Iată un motiv în plus să prețuim și să încurajăm punctele nodale deja existente, de genul catedrelor de teologie ortodoxă din Occident, capabile prin însăși poziția lor să mijlocească dialogul nu doar între lumi culturale diferite, precum cele de la Paris,München, Münster, Cambridge sau New York, sau al institutelor de felul Academiei de Studii Teologice de la Volos sau Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER) de la Cluj. O platformă menită să încurajeze schimbul de opinii în domeniul exegezei social-teologice ar fi inclusiv publicarea unei reviste internaționale de etică ortodoxă, împreună cu pagina de internet aferentă. Sigur, nu de astfel de propuneri este, în definitiv, vorba, ci despre activarea, inclusiv prin asemenea instrumente, a unei conștiințe teologice panortodoxe a contemporaneității, a unei exegeze în timp real a pedagogiei lui Dumnezeu în creație, despre exercitarea și pe această cale a funcției profetice a Bisericii lui Hristos de azi și de mîine.
Agenda social-teologică a Sinodului Panortodox
Cum se poate bănui, agenda social-teologică a viitorului Sinod este lungă. Măcar și pentru faptul că pe durata îndelungatului proces preconciliar s-au acumulat noi aspecte, interogații și dileme. Am putea chiar spune că, pe zi ce trece, temele etice pe care Sinodul ar trebui să le ia în discuție se multiplică, devin mai complicate, unele stringente, în vreme ce altele, puține (sic!), au căzut între timp în desuetudine. Dinamica vieții publice, transformările cu adevărat istorice, mutațiile sociale și economice, explozia mijloacelor de comunicare, migrația dinspre sud către nord – toate au lăsat urme imposibil de ignorat în conștiința individuală și publică. Fără a alimenta sub nici o formă pesimismul maximalist al unora care pretind – cîtă lipsă de smerenie! – că sînt contemporani cu cele mai grele vremuri (ceea ce sugerează indirect că nici sfîrșitul nu mai este departe), chipul lumii de azi este din multe puncte de vedere altul față de cel de acum două sau trei decenii.
Din rațiuni de timp, să trecem în revistă doar cîteva teme social-teologice de pe eventuala agendă a Sinodului Panortodox. Am putea începe reamintind de marea confruntare cu modernitatea, pînă acum evitată frontal, pe care o are însă de asumat, înțeles și depășit Ortodoxia de azi. Fără a intra în detalii, principala provocare etică a modernității constă nu atît în sublinierea, pînă la un punct în bună tradiție kantiană, a rolului persoanei ca subiect, ca instanță de gîndire, cît mai ales în serializarea argumentului religios. Valorile creștine sînt printre altele, nu mai posedă de la sine normativitate, nici întîietate, ci trebuie să treacă, asemeni altora, prin filtrul unei verificări strict subiective. Ridicarea rațiunii la rangul de unică și ultimă instanță, căreia i se subordonează toate sistemele de referință, face din argumentul religios unul care trebuie să se dovedească pe sine, să se descopere, să se impună cu forța unei evidențe. Trebuie să recunoaștem că acest proces de re-confirmare a Adevărului nu este chiar atît de nou: deja literatura apologetică a primelor decenii și secole creștine apelează la el. Diferența majoră rezidă în faptul că, atunci, credința creștină emergentă se verifica în fața altor credințe religioase, în timp ce acum verificarea se ține în fața unei „lipse”, a unei rațiuni fără predicat religios, ea însăși fiind, de fapt, noua formă de credință nedeclarată ca atare. Consecința etică este direct proporțională cu războiul cultural declanșat de modernitate religiei și purtat cu toate armele: de la filosofie la psihanaliză, de la drept la politică și de la arhitectură la muzică. În lipsa argumentului de autoritate, opțiunea religioasă, personală sau de grup, nu se mai poate impune decît prin luarea în seamă a orizontului celor pe care îi are în față. Să fie adică atentă la memoria, simbolistica, sensibilitățile, așteptările, traumele și angoasele omului, în empatie totală cu acesta, chip (ascuns) al lui Dumnezeu, făcîndu-se tuturor toate, cum spune Sfîntul Apostol Pavel (cf. I Corinteni 9, 22). Ambivalentă ca toate achizițiile modernității, chemarea credinței la raportul rațiunii este o șansă.
Tot în registrul ambivalenței constitutive a aceleiași modernități trebuie citit și alt termen des citat și prea rar înțeles în teologia noastră ortodoxă:secularizarea. Dacă un teolog vrea să spună cît mai concis că lumea de azi nu este în regulă, că are un „deficit ontologic”, atunci îi lipește eticheta secularizării. La care, după gust, adaugă consumismul, relativismul, ateismul etc. Problema rezidă nu în faptul că modernitatea, ca proiect de societate și proiecție mentală deopotrivă, nu ar avea asemenea trăsături, accentuate mai mult la unii și mai puțin la alții. Adevărata discuție începe din clipa în care folosim termenii în accepțiuni monosemantice. Or, secularizarea descrie nu doar ruptura dintre stat și Biserică, pe alocuri brutală, dar nu mai puțin și eliberarea Bisericii din strînsoarea statului. Ce înseamnă instrumentalizarea credinței de către puterea politică, o știu foarte bine, de pildă, rușii: de la Petru cel Mare la Stalin, Biserica a fost pentru autoritatea profană mereu o pîrghie de conducere printre altele. Experiența recentă a Ortodoxiei din Europa de Est, nevoită să trăiască sub controlul strict al statului comunist, ar trebui să fie ea singură suficientă pentru a reconsidera sensul secularizării. La urma urmelor, neutralitatea statului permite religiei, generic vorbind, să se legitimeze exclusiv prin specificul său propriu. Cum repeta și Dostoievski, idealul libertății creștine este credința interioară, iar nu cea cu jandarm la ușă.
Trecînd de la fenomene doar aparent teoretice la unele doar aparent geografice, tema Europei este centrală pentru Ortodoxia de azi și de mîine. Nu este vorba despre vreo tendință europocentristă, ci mai curînd de luarea în serios a unui dat. Cifrele vorbesc de la sine: din cele 16 Biserici Ortodoxe locale autonome și autocefale, recunoscute ca atare, 12 sînt în Europa. Dintre acestea, 8 sînt în țări care fac parte din Uniunea Europeană. Strict statistic, jumătate din Ortodoxia mondială face deja parte din Europa cultural-politică. Acest fapt înseamnă că ne îndepărtăm vertiginos de categoria orientală de încadrare de pînă acum a Bisericii Ortodoxe, ceea ce nu înseamnă negarea originilor și cu atît mai puțin lipsa de solidaritate cu minoritățile ortodoxe din țările majoritar musulmane ale Orientului Apropiat sau din nordul Africii. Acest proces de dezorientalizare, datorat apariției Ortodoxiilor naționale în cadrul statelor moderne ale Europei, este dublat, cum vedem, de unul de dezorientare. Însuși faptul că Sinodul Panortodox întîrzie să se reunească nu mai poate fi explicat doar prin durata războiului rece, un factor obiectiv, ci scoate în evidență, pentru toată lumea, natura mai profundă a divergențelor dintre Bisericile Ortodoxe locale. Acestea suferă, aproape fără excepție, de complexul centrului, refuzînd adică, mai mult sau mai puțin îndîrjit, acceptarea centralității lui primus inter pares în persoana Arhiepiscopului cetății lui Constantin cel Mare. La rîndul său, Patriarhul Ecumenic se găsește în plin demers de salvare a europenității scaunului său, pledoaria în favoarea intrării Turciei în UE fiind parte a strategiei de a nu diviza și mai adînc Ortodoxia într-una orientală, non-europeană, nesemnificativă numeric, și o alta europeană, conectată la progresul și bunăstarea societăților în care există. Cît privește Europa ca atare, este limpede că ea nu mai poate fi tratată drept temă exterioară Ortodoxiei, că vechile granițe care delimitau spațiul catolic și protestant de cel ortodox nu mai există decît în mințile unora. În fapt, de la nord, din Finlanda, și pînă în sud, în Cipru, Ortodoxia este noul limes între țări ortodoxe membre ale UE și altele, deopotrivă ortodoxe, care nu sînt încă (sau nu vor fi niciodată) în același club economico-politic.
Cu riscul de a fi acuzat, pînă la urmă, de europocentrism, următoarea temă pe care aș aminti-o, măcar și pentru simplul fapt că mă confrunt zilnic cu ea, este legată de modul în care, teologic și etic, Bisericile Ortodoxe ale Europei de Est se raportează la comunism și la ceea ce a urmat căderii acestuia. Așa cum deja sugeram mai sus, în joc nu se află exclusiv „imaginea” Bisericii, mai precis: a clerului, ci proba capacității noastre de a citi semnele vremii. Concret, parcursul din postcomunism al majorității țărilor de tradiție ortodoxă a fost și mai este marcat de reflexe totalitare, de amintita corupție, de tot cortegiul traumelor, de imaturitatea clasei politice, de agresivitatea unor mass-mediafăcînd exclusiv jocuri de putere, dar nu și onorîndu-și funcția mediatoare etc. În acest context deloc încurajator, cu nuanțe de la gri spre negru, este limpede că Bisericii majoritare îi revine un rol aparte. Așteptările propriilor credincioși sînt pe măsura abandonului din partea statului. În plus, ochii critici ai societății civile, de regulă captivă unei definiții simpliste a religiei, supraveghează atent mișcările, declarațiile și tăcerile reprezentanților bisericești. Cu diferențe de stil și de intensitate, situația este similară în Rusia, România, dar și în Bulgaria sau Serbia. Pentru a mă opri doar la România, cunoscînd cel mai bine starea de fapt de aici, se poate constata un paradox pe cît de dureros, pe atît de păgubos. Marele deficit al societății postcomuniste îl reprezintă electoratul insuficient catehizat politic, relativ ușor de prins în logica perversă a luptei pentru putere, nivelul argumentației coborînd mai adînc decît liniile de metrou. În traducere, manipularea grosolană, minciuna și calomnia sînt la ordinea zilei. Dacă mai adăugăm frustrările în creștere datorate recesiunii economice, nostalgiile după statul asistențial și puseurile anti-elitiste, atunci avem o imagine relativ completă a profilului alegătorului comun. De partea ei, Biserica Ortodoxă majoritară clamează implicarea socială, așa cum clamează clasa politică democrația, ignorînd însă activ pe cei care ar fi actorii ideali ai prezenței publice în numele credinței: laicii. Electorat needucat, pe de o parte, laicat neglijat, pe de alta. Rezultatul este cutremurător: pe cît sînt de îndepărtați, prin stilul de viață și de gîndire, politicienii de propriul electorat, mereu în fugă de „pomeni” de partid, pe atîta sînt străini de laici o parte a preoților și a episcopatului, stînd la masă doar cu sponsorii, categoria uzurpatoare prin excelență a mirenilor și a ctitorilor. La orizontul unei transformări alerte a ierarhiei bisericești în oligarhie, la nivel stilistic cel puțin, nu este de mirare că anticlericalismul, un fenomen cultural străin pînă acum mediilor ortodoxe, se face din ce în ce mai mult simțit, perfect simetric cu dezamăgirea față de politică și politicieni.
Din această scurtă trecere în revistă a temelor social-teologice, nu puteau lipsi, fie și cu titlu enunțiativ, aspectele ecologice, în general cele bioetice și, iată, cele speciale de etică economică. Despre implicarea ecologică a Patriarhiei Ecumenice, începînd cu vrednicul de pomenire Patriarh Dimitrios I și intensificat exemplar pe durata păstoririi actualului Patriarh, Bartolomeu I, s-a discutat mult. Ceea ce aș dori să amintesc aici, fie și sub forma unui semn de întrebare, este faptul că, în ciuda unei decizii panortodoxe, celebrarea zilei creației, la începutul Anului Bisericesc, este o raritate în Bisericile Ortodoxe locale. Să fie acesta un model de receptare? Cît privește agenda bioetică, mereu în mișcare, se poate spune că vocea ortodoxă este auzită, mai ales în spațiul de limbă engleză, dar că are nevoie de forțe proaspete. În general, referindu-mă la situația românească, intervențiile publice ale Bisericii pe marginea dilemelor bioetice suferă fie de intransigență prost plasată, fie de diletantism evident, fie de amîndouă la un loc. Motivul? Avem prea puțini teologi dublați de medici, biologi, chimiști, fizicieni sau psihiatri. Interdisciplinaritatea este încă un deziderat în teologia noastră, o întîrziere care ne costă din ce în ce mai mult, prezența pe piața de idei depinzînd tocmai de capacitatea de a le înțelege pe unele în relație cu celelalte. Ceea ce îi este genuin specific gîndirii religioase, viziunea holistică, adică înțelesul plenar al existenței, este astăzi mai curînd apanajul filosofilor științei și fizicienilor decît al teologilor. Și pentru că am amintit de filosofie, constat cu uimire cît de ne-sau chiar anti-filosofică a devenit în ultima vreme teologia noastră de școală, ceea ce nu are cum să nu se răsfrîngă asupra relevanței argumentului nostru etic. Nici măcar actuala criză financiară, devenită economică și politică, nu a fost suficient de dură pentru a ne determina să regîndim fundamental raportarea teologică la cele ale lumii. Cu excepția luărilor de poziție ale Patriarhiei Moscovei și ale Sinodului de la Athena, tema nu pare să-i preocupe cu adevărat pe diriguitorii noștri bisericești și pe liderii teologi de opinie.
În fine, pe agenda social-teologică a Marelui și Sfîntului Sinod Panortodox ar trebui să figureze inclusiv transformările pe care le atrag după sineglobalizarea relațiilor dintre state și noile tehnici de comunicare. Asemeni altor termeni, globalizarea a suferit o simplificare semantică negativă. Astfel, lumea de azi este pentru unii teologi ortodocși nu doar secularizată, dar și – vai! – globalizată. Așa cum nu se fac, de regulă, diferențele între secularizare, secularism și secularitate, ca să nu mai vorbim despre distincția între modern, modernitate și modernism, globalizarea intră în tot felul de combinații: de la globalism la globalitate. Lipsa rigorii terminologice scoate din capul locului textul teologic de pe lista lecturilor recomandabile. Defectul principal este unul de optică, globalizarea nefiind văzută drept ceea ce, de fapt, reprezintă: traducerea secularizată, în sensul lumesc, non-religios, a vocației universale a Bisericii lui Hristos. Altfel spus, creștinul este un cetățean global prin definiție, neavînd cetate stătătoare (cf. Evrei 13, 14), străinătatea geografică fiind precum patria și aceasta precum orice străinătate (cf. Epistola către Diognet 5, 5). Accentuarea tipic modernă a localului, a patriei culturale, a făcut, cum am tot amintit, ca tocmai această vocație universală să cadă în uitare. De unde percepția globalizării doar ca pericol, iar nu ca șansă de mărturie în fața lumii. În ceea ce privește explozia mijloacelor de comunicare, teologia ortodoxă a ultimelor decenii nu a acordat prea mult spațiu unui fenomen cu implicații uriașe, inclusiv din punct de vedere antropologic. Comunicării fiindu-i anexate funcții noi, de la distracție la depozitar de memorie, este urgentă pentru reflecția etică a Bisericii de Răsărit aprofundarea modelului comunicării ca suport al comuniunii. La urma urmelor, inclusiv durata lungă a procesului conciliar panortodox arată că, înainte de a avea opinii diferite, chiar opuse, avem un grav – și nu mereu conștientizat – deficit de comunicare între noi. 
Radu Preda
UBB/INTER

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *