LOADING

Type to search

Amour, un film de Oscar

Stiri Generale / Evenimente

Amour, un film de Oscar

Share

Premiul pentru cel mai bun film străin s-a acordat coproducţiei franco-austriece Amour.  Actori francezi (Jean Louis Trintignant, Isabelle Hupert, Emmanuele Riva), limbă şi stil de viaţă francez, regizor austriac (Michael Haneke).

 Originalitatea scenariului merită într-adevăr interesul nostru, pentru că îşi alege să descrie o zonă a vieţii şi a iubirii despre care nimeni nu a mai scris.

 Nici „Love story”, ecranizat după inteligenta nuvelă a lui Eric Segal, nici „Să mori tânăr”, cu minunata Julia Roberts (celebră pentru refuzurile ei de a juca în roluri care nu respectă fiinţa umană), nici filmul lui Clint Eastwood (vestit pentru cavalerismul său), despre ultima iubire a mamei, când copiii sunt de-acum mari şi trebuie să-i presare cenuşa de pe Podurile din Madison Avenue, unde ea (Meryl Streep) şi-a trăit ultima, singura aventură.

  Amour este un film despre dragostea în fază terminală

  O iubire conjugală continuată calm şi frumos, până dincolo de vâsta a treia, când femeia face o hemiplegie şi ajunge în cărucior. Cei doi soţi octogenari sunt singuri, în apartamentul enorm, fără lux ostentativ, dar permiţându-şi să dedice o încăpere vastă pianului cu coadă. Presupun că aşa se trăieşte, la nivel mediu, în Franţa. Un tânăr, fost elev al doamnei, celebru de-acum, vine într-o zi să cânte la acest pian şi o întreabă, arătând cu delicateţe spre cărucior:

-Ce aţi păţit?

-Nimic. Se întâmplă la bătrâneţe…

 Mi-a plăcut alegerea regizorului de a nu pretinde interpretării o pedală patetică. Este atât de frumos schimbul simplu de replici, această lecţie de înţelepciune fără nimic didactic, dar care te cutremură. Eu am înţeles-o cam aşa:

Tinereţea nu este veşnică, doar iubirea, nobleţea, da, ele pot fi…

 Am văzut odată un tânăr sportiv în cărucior, cărat de părinţii săi, îmbrăcaţi aproape în zdrenţe (câte operaţii costisitoare trebuie să-i fi adus într-un asemenea hal!), spre închinare la moaştele Sfintei Parascheva. L-au ridicat uşor, apoi l-au târât de subsuori, ca pe o pasăre şi l-au înălţat, să poată săruta mâna caldă a Cuvioasei. Pe urmă l-au trecut dincolo de cordon, lângă strană, să poată asculta Sfânta Liturghie, netulburat de foşnete, şoapte şi tropăieli pe toc înalt. Am văzut pe chipul acelui tânăr toată ambiţia, toată motivarea, suprema atenţie deprinsă din competiţiile sportive, concentrată acum asupra Cuvântului lui Hristos: astfel îşi cerea Viaţa înapoi. Cererea aceasta nu încetăm niciodată să i-o facem Domnului, indiferent de vârstă, de gradul deteriorării fratelui-corp, de stadiul avansat sau începător al rugăciunii.

 Doar că bătrânii din filmul Amour nu se rugau

 Aceasta este adevărata dramă, să ai de înfruntat situaţii care depăşesc puterea ta de sărmană făptură şi să nu ştii Cui îi poţi cere ajutor. Şi sunt atâtea dovezi de iubire între ei! Pasul ca de dans, pe care el îl încearcă, susţinând-o, pe cea care nu mai poate păşi. Exerciţiile de logopedie, prin care el o reînvaţă să articuleze cuvintele pierdute de mintea celei întoarse parcă în copilărie. Masajul gambelor, care poate, poate ar mai putea merge… Şi aici, ar fi putut apărea credinţa într-o minune. Desigur, nu cea dorită şi nici posibilă, a unei restaurări care să-l absolve de ceea ce devine tot mai greu de trăit, chiar cu ajutorul a două infirmiere, una bună, una rea. Minunea ar fi fost răbdarea lui de a suporta, cu iubire, până la capăt. Un vecin chiar îi spune, vă admir pentru felul în care gestionaţi situaţia…

 Dar iubirea de propria cruce există numai în Hristos, fiindcă El însuşi pune umărul la ea, El însuşi scurtează timpul, când vede că nu mai putem îndura.

  Dar Hristos nu făcea parte din sufletul personajelor acestui film

 Şi totuşi, este un film remarcabil, prin voalul pe care îl ridică de pe faţa iubirii, a căsniciei perfecte, despre care povestea spune: „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Există un adevăr pe care, adesea, nici perechile cu multe aniversări ale nunţii nu-l ştiu: iubirea conţine şi această durată finală, greu de suportat, aflată dincolo de orizontul, contemplat în mod uzual de aparatele de filmat (de aici, şansa de originalitate a peliculei). Aflăm despre această iubire doar din familie, când un părinte ne cade la pat. Fie să nu se întâmple!

 Nu s-a scris, nu s-a filmat, nu a interesat pe nimeni cum poate fi iubirea la 70-80 de ani. Şi totuşi s-a scris. Simone de Beauvoir şi-a defăimat zdravăn iubirea de o viaţă, pe Jean Paul Sartre, consemnând în propriul jurnal (nu vi-l recomand) tabieturi penibile de bătrâneţe ale partenerului ei.

 Nu, în filmul Amour este cu totul altceva. Citim mereu pe faţa lui Trintignant uimirea, amestecată cu iubire, faţă de perechea lui care trăieşte, puţin câte puţin, dezastrul imanent, cufundarea în tragica decrepitudine, când creierul este tot mai puţin alimentat cu oxigen, după nereuşita unei operaţii.

 Şi această mirare a lui este inocentă şi frumoasă, este interes pentru viaţa celuilalt şi căutare continuă de soluţii prin care clipa de durere, mărturisită obstinat (j’ai mal, j’ai mal!) să se atenueze şi să se acopere de povestirea calmă pe care o urzeşte (cu ce efort, presupun) mintea eternului iubit. Încetând să-şi mai strige suferinţa, care cu siguranţă nu a încetat, ea se lasă din nou cucerită de mângâierea vocii pe care, ca nimeni altul, el ştie şi acum să i-o ofere, chiar în acel ceas întârziat.

 Un film franţuzesc despre dragoste şi moarte, interesant până înainte de final, care pare a-i fi fost schimbat brutal, pentru a deveni folositor unei idei, nu tocmai nobile, dar pe care juriul l-a pretins probabil, ca să-şi acorde premiul. (Nu este ciudat că gusturile juriului se cunosc dinainte?! Unde mai este atunci libertatea de creaţie?)

Problema pe care soţul cel obosit de atâta slujire şi-o pune mai departe nu mai este justificată de dragoste. Nu mă va convinge nimeni că uciderea perechii reprezintă o soluţie, în asemenea cazuri.

  Pentru aceştia şi pentru ca sufletul niciunuia dintre ei să nu se piardă

  A înfiinţat sfântul Vasile cel Mare lazaretele, azilurile de bătrâni, pe care biserica noastră creştină le susţine şi în ziua de azi, înfiinţând centre de îngrijiri paliative, asistate de medici şi de monahii.

 Nu avem drept de viaţă şi de moarte asupra aproapelui, nici dreptul să gândim că suferinţa lui ne stă în cale, nici să considerăm uciderea o dovadă de dragoste întru eliberarea de chinuri fără sens. Rostul lor este chiar mântuirea celui care pătimeşte şi, cu atât mai mult, a celui care are grijă de el.

 Dar filmul a fost predestinat succesului lumesc, urcării pe cele mai înalte podiumuri de premiere, pledoariei pentru euthanasiere şi nu salvării sufleteşti a celor aflaţi în asemenea situaţii, rezolvabile într-adevăr cu iubire, pentru care filmul chiar pledează, până la un punct. Trista artă cu tendinţă, de care noi, cei care am copilărit în comunism am suferit atât, cotropeşte acum şi cetatea luminilor, cea din care Depardieu a plecat…

 Să ascultăm cu atenţie acea rugăciune a preotului, din timpul Sfintei Liturghii:

  „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, nenfruntat! Şi răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, să cerem!”

 Şi să răspundem, împreună cu strana: „Dă, Doamne!”

Elena Frandeș

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *