Analfabetismul funcțional al creștinului din mine

S-a vorbit în ultima vreme mult și zgomotos, alarmant și fără  drept de tăgadă că tinerii noștri de 15 ani sunt analfabeți funcțional. Termenul sună dur și definitiv. Dacă analfabetul nu știe să scrie și să citească, analfabetul funcțional nu știe cum să folosească ceea ce scrie sau citește bine sau foarte bine.

Un analfabet funcțional nu întelege ce citește, nu poate folosi informația în contexte noi, nu se poate sluji de ceea ce alfă, pentru că nu înțelege într-un mod aplicat informația.

Ca orice om m-am îngrijorat si eu. La unison cu tot poporul. Dar, m-am gîndit apoi: Câți dintre noi întelegem și aplicăm învățămintele creștine? Noi nu suntem tot un fel de analfabeți funcționali în ale credinței adevăruri și fapte?

Și nimeni nu se alarmează macrocosmic. Interesant lucru cum pentru a crește PIB-ul este neaparat nevoie să rezolvăm problema analfabetismului funcțional, la nivel mondial și național. Dar pentru a deveni conștienți de noi și de rostul nostru pe acest pamânt, așa fragil, temporar și miraculos îngăduiți, nu se îngrijorează nimeni din mai marii lumii și nici noi.

Mai auzi pe ici pe colo un glas stins care ne atenționează: Viața are sens în Dumnezeu. Când Îl pierdem pe Dumnezeu, pierdem sensul profund al vieții. Dar nu ne alarmăm decât când necazurile nu ne mai dau răgaz.

Ochii se îndreaptă înlăcrimați spre Divinitate, mintea găsește scuze și acuze, în general în ceilalți, nu în noi și lumea ni se pare nedreaptă și fără sens.  Abia atunci, în suferință și în durere, există o șansă să descoperim prin noi Adevărul Dumnezeiesc.

De două saptamâni a început postul cel mare. Mare nu atît prin lungime, cât prin semnificații existențiale. Și, ca la orice început de post, mintea încearca să caute adâncimile ființei, să le cerceteze și să le  scoată la Lumină. Mi-am propus să pun început bun pentru un post al cuvântului cu sens și motiv.

Cunoscut fiind faptul că pentru un om guraliv, postul cuvântului ar fi cel mai aspru post.

Și unde nu trec doar 2 zile din post și mă pomenesc cu o adevărată dispută de principii, în care, subiect principal eram eu, care eram incriminată de sabotare și de rea credință și de…multe alte lucruri, care mi se păreau fantasmagorice.

Ei, omenește vorbind, political correct, acum era momentul să sar cu apărarea. Să mă îndreptățesc și să mă justific pentru buna orânduire a logicii lucrurilor. Dacă faptic nu am făcut ce mi se imputa, în ordinea lumească a firii, trebuia sa aduc argumente si să mă apar.

Dacă gândirea mea ar fi intrat însă în ordinea duhovnicească, argumentele nu-și aveau rostul și lucrurile se așezau de la sine. Într-un timp mai lung, dar cu un impact mult mai mare și benefic asupra tuturor celor implicați. Am fi avut de câștigat și eu, că aș fi învățat smerenia, ar fi avut de câștigat și alții care ar fi realizat că acuzele lor nu întâmpnă opoziție, dar nici o reacție de frustrare și s-ar fi mirat, negreșit. Aș fi reușit să mișc ceva în mine și în ceilalți.

Dar nu am reușit. Mi-am încarcat aresenalul de argumente și am aruncat cu ele în toate direcțiile.

După eveniment, am rămas pustie. De argumente și de sens. Singurul lucru care mi-a rămas limpede în minte și nu-mi da pace e analfabetismul funcțional duhovnicesc de care sufăr. Și, din păcate, pentru a-l combate nu e suficient un post al mâncării, cuvântului, gândului, faptei. E nevoie de o stare de îngrijire continuă, așa cum facem atunci când avem de susținut examene grele din viața noastră școlară, profesională, socială.

Dacă acolo ne luăm unul, doi preparatori (în general, cei mai cunoscuți și apreciați din oraș) pentru pregătirea nostră spirituală, nu facem nimic. Că asta ar trebui să vină de la sine. Dar nu vine. Și pentru viața noastră duhovnicească trebuie stradanie și stăruință. Nu am reușit să țin acest post cum mi-am propus, dar ceva tot am conștientizat: că nimic nu pot realiza în spirit creștinesc exclusiv prin forțe umane, fără sprijin de Sus și pregătire adecvată.

Claudia TALASMAN CHIOREAN