LOADING

Type to search

„Daţi 1 leu pentru Dumnezeu!”*

Stiri Generale / Evenimente

„Daţi 1 leu pentru Dumnezeu!”*

Share

Nu se poate stabili, cu certitudine, o legătură între construcţiile colosale ale umanităţii (fie ele sacre, laice sau militare) şi un anumit nivel de prosperitate al respectivei epoci istorice. Mai degrabă, aceste realizări expandate reflectă dorinţa aplicată a unui lider, de orice fel, de a intra şi de a rămâne înfipt în istorie. Băţ, şi cât mai înalt cu putinţă…

La Dumnezeu se ajunge cu scara

Bunăoară, regele Solomon, cu cei 27 de metri lungime de Templu pe care i-a ridicat în Ierusalim, combinaţi cu doar 13,5 metri înălţime rămâne mult în urmă faţă de un Iustinian – împăratul bizantin care a ridicat cupola Sfintei Sofia la 54 metri deasupra Bosforului sau de ţarul Alexandru care a dublat „potul” cu ai săi 103 metri cât avea să măsoare la vârf catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova. Însă amândoi au fost surclasaţi de papa Urban al VII lea cu recordul personal de 119 metri. Edificiul în cauză? Cel care a şi stat la baza conflictului (ce mai, protest în toată regula!) dintre Martin Luther şi ierarhia catolică de atunci, tocmai pornind de la costurile imense ale respectivei bazilici San Pietro. Ehei, ce vremuri, ce competiţii înspre metafizică…

România, eternul şi fascinantul caz special

În România, lucrurile au arătat – cum altfel? – diferit. Măcar sub aspectul construcţiilor religioase. Noi nu ne putem mândri cu astfel de performanţe, pe verticală, ci doar cu reuşite artistice unicat, atestate în scriptele UNESCO. Revanşa, pe înălţime, ne-am luat-o abia după căderea comunismului, cu cea mai înaltă biserică de lemn din lume: Săpânţa-Peri, în Maramureş, cu ai săi 78 metri, care se vede până în Ucraina; între noi fie vorba, cam acesta era şi scopul… Catedrale din BCA-uri, betoane şi fier cornier s-au ridicat destule în aceşti 20 de ani, dar cea mai înaltă este în Bacău: 72 metri! Comparativ, Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei este o piticanie, de „doar” 54 metri. În plus, pentru a avea un tablou complet asupra situaţiei construcţiilor în domeniul religios, numai Biserica Ortodoxă a ridicat deja ori e pe cale de a finaliza, în ultimii 20 de ani, aproape 2.000 de biserici, paraclise şi capele. Asta înseamnă cam un altar la 4 zile!

Situaţia, de fapt, arată cât se poate de clar că în România, vorbind doar despre credincioşii ortodocşi, aceştia nu încap, literalmente, duminica şi la marile sărbători în bisericile pe care le au. În Noaptea de Înviere se poate vedea care este disproporţia între „numărul de locuri” şi mulţimea candidaţilor la bucurie pascală. Diferenţă covârşitoare! Lumea bântuie „cu lumina” prin scuarurile şi pe străzile dimprejurul bisericilor, mânăstirile sunt luate sistematic cu asalt iar în parohiile de la ţară nu ai unde să arunci un ac. Mai mult, la Catedrala Patriarhală este buluc. Ciopor de lume, bătături activate subit, jandarmi, ghionturi, şuviţe de păr ars. Asta până începe slujba, după care norodul se potoleşte ca prin farmec. Dar înghesuiala rămâne. În aceste condiţii, cum să-ţi ţii slujbele, cum să dai drumul cântărilor, cum să rosteşti Evangheliile, cum să mângâi sufletele oamenilor într-o atmosferă de pace şi de linişte?!

Istorie, războaie, dictaturi, patriarhi

Acest gând, al ridicării unei catedrale „a mântuirii neamului” este vechi. Şi el se plia, în enunţ, mult mai bine pe realităţile spirituale ale României dodoloaţe care a apărut pe harta Europei după 1918. Mulţimea de ostaşi căzuţi la datorie, sacrificiile unui întreg popor, rotunjimile frontaliere şi reparaţiile istorice – toate justificau atunci atât ideea de neam cât şi de mântuire a acestuia. Un neam reîntregit, care părea mântuit, părea scăpat de negurile unui trecut cvasi-recent, nu tocmai onorabil. Gândul fusese al lui Miron Cristea, primul patriarh al României…

Ei bine, aceeaşi amprentă verbală – Catedrala Mântuirii Neamului – reluată de patriarhul Teoctist Arăpaşu după 7 decenii, a provocat reacţii dintre cele mai diverse. Aceeaşi titulatură a intenţiei era însă suprapusă peste o cu totul altă realitate istorică, naţională, religioasă şi politică. Un cu totul alt popor/neam dreptcredincios era „beneficiarul” acestei licenţe verbale. Un popor asupra căruia s-a operat acţiunea de descreştinare, sărăcire şi hăituire permanentă. Un neam care nu mai avea o conştiinţă naţională corectă, căci fusese agresată de propaganda atee şi internaţionalistă. Iar despre mântuire, ce să mai vorbim? Câţi dintre actualii români mai trăiesc autentic realitatea Învierii, a vieţii de dincolo şi îşi doresc cu ardoare mântuirea sufletelor lor?

În opinia mea, dacă proiectul s-ar fi numit de la început „Catedrala patriarhală cu hramul Sfântul Andrei, Apostolul românilor”, opinia publică nu ar fi reacţionat atât de vehement. Era o denumire mult mai cuminte, mult mai neutră, mult mai rezonabilă, mult mai adecvată…

În plus, de-abia scăpaţi de spectrul megaloman şi costurile delirante ale Casei Poporului, mulţi români au avut o reacţie adversă la dimensiunile edificiului. Iar acum, aceeaşi români s-or fi mirat la ideea de a face un împrumut la bancă pentru a ridica „la roşu”, cu 100 milioane de EURO, catedrala de 100 metri înălţime şi 70 lăţime, „vizibilă din orice punct al Bucureştiului”.

Mântuire cu dobândă. Bancară

Mărturisesc că soluţia asta m-a luat total prin surprindere. Nu credeam că cei din administraţia patriarhală pot recurge la atari variante de calcul, de o originalitate absolută, care i-ar lăsa uimiţi şi pe Sfinţii Părinţi – cei care au uimit cu adevărat lumea. Eu unul mă gândeam că o construcţie-simbol necesară ca aceasta, trebuie să vină ca o jertfă naturală a credincioşilor, ca un obol personal adus de fiecare din noi – dacă vrea şi dacă poate. Pe când un credit – acesta trebuie plătit. Un credit are în spate garanţii. Un credit este dublat de o relaţie de pândă, de obţinere de profit şi de lipsă de sentiment/de ideal dintre bancă şi cel creditat. Un împrumut care musai trebuie plătit de mama noastră spirituală, Biserica, nu mai atrage din partea credincioşilor milostenie benevolă (această alăturare de cuvinte, un pleonasm pe vremuri, apare deja ca un paradox în ziua de azi!), ci mai mult obligativitatea achitării ratelor. Or, eu nu pot avea cu Biserica mea o relaţie de creditor-debitor, de indispensabil contribuabil duminical. Legăturile noastre sunt, totuşi, tainice, sunt duhovniceşti, sunt părinteşti şi nu influenţate printr-un credit de nevoi… liturgice.

De aceea, de pe palierul acestei minime pledoarii, eu îi rog pe acei factori bisericeşti intempestivi să reia business-planul (în Excel sau în orice alt program doresc), să cerceteze mai bine cash-flow-ul disponibil, să calculeze cu mai mare precizie break-even-point-ul şi să evite arieratele care pot face dificilă mântuirea pe înţelesul tuturor.

Personală sau de neam…

Răzvan Bucuroiu

*Slogan lansat în cadrul unei conferinţe de presă de la Patriarhie

1 Comment

  1. ioDan 7 octombrie 2016

    Și în parohie predomină „grija” Martei, încât preotul nostru din altar uită unde a rămas cu rugăciunile, le repe tă sau le omite, deseori iese din Sf.Altar și strana reia aceleași texte, la sf.Maslu, rareori stau amândoi.
    Cică să nu judeci (cârtești) mai ales pe preot, dar când văd lista permanentă cu nevoia de bani eșalonată pt.
    căldură, lumină, constucție etc., când toate acestea ar putea fi incluse în jertfa de la Altar a fiecăruia, acest
    mod de a aduna banii „necesari”, au un efect invers, cel puțin asupra mea.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *