LOADING

Type to search

Stiri Generale / Evenimente

Electric Castle: Despre oameni și omenie

Share

Și s-a încheiat și a treia zi de festival. Festivalul Electric Castle. Lume, muzică și ploaie. Muuulta ploaie. Desi prognoza era mai blanda pentru sambata seara, în Bontida ploaia a uitat sa plece, sa mai ude și alte culturi, alte case, alți oameni, alte festivaluri, etc.

Tinerii, de toate varstele (de la 5 ani, la 70?) înfruntau noroiul sau fraternizau cu el, în toate modurile posibile: pieptiș, înfasurați pâna la gat în pelerine, saci de gunoi din plastic, echipamente de schi, echipamente de scafandru sau cat mai puțin acoperiti, cu pantaloni scurti, tricou și capul descoperit. Să simtă omul ca face parte din natura și că, în esența, corpul nostru e mai mult apa decât altceva .

000000yumgm

Spre sfarșitul zilei, noaptea și ploaia și-au dat mâna și au înecat întreg domeniu festivalului de la Bonțida într-o mocirla lunecoasa și clipocitoare, din care creșteau împresionant oamenii și pelerinele de ploaie. Muzica, dansul eliberator sau moderat, de atmosferă, luminile din tot spectrul culorilor adunate în infinite combinații pe ruinele castelului, mulțumirea de pe chipul unora, bucuria sau plăcerea de a fi în compania prietenilor creau acea atmosferă de sărbătoare, de momente speciale pentru care unii au venit din Anglia, Rusia, Austria, Ungaria, etc.  Festivalul este apreciat de toți drept un succes.

Când însă apa ne-a păstruns în oase, am considerat că ar fi momentul să lăsăm acești temerari căutatori ai libertății prin muzica electronică și să dăm de lumina și de ținuturi mai uscate. Și am pornit spre mașină. Adică spre câmpul cultivat cu ceva lucernă pe care am fost rugați să parcăm.

Câmpul, că orice cultură, sub binecuvântarea ploii neîntrerupte s-a umplut de apa. Și dacă în festival, organizatorii au mai pus traverse din diferite materiale pentru a se putea circula fără să te afunzi în noroi, în câmpul-parcare, masinile s-au afundat încet, dar bine într-un noroi negru, lipiscios, acoperit în cea mai mare parte de apa.

Ei, acum, i-acum! Cum scoatem noi mașina dintr-o cultura agricola indicată doar ca parcare, nu transformată în parcare. Am încercat binișor, să păcălim bățile mai adânci și să ne sprijinim de brazdele de lucernă rămase la suprafața apei. Am reușit până la așa-zisă stradă principala a câmpului-parcare.

Acolo strada se transformase într-un drum al apei, al cărei nivel creștea vazând cu ochii sub rafalele torențiale neobosite. Ne-am coborât din mașină să analizăm situația. O apa noroioasă și rece ne-a îmbrățisat picioarele până la glezne, în timp ce de sus cadea într-una alta. O apa curata!

În parcarea-câmp, oameni ca la bâlci amestecați cu mașinile cufundate în mocirlă. Unii își schimbă hainele în mașină, alții manacă, unii pur și simplu au dat drumul la motor să se încalzească. Animație mare, ca la un festival.

Rugam doi tineri care se întreaptă spre ieșire să ne împingă. Vai, dar nu ne stropiți, nu? Abia ne-am schimbat și vrem sa ajungem înapoi la festival. Să nu vă stropesc? Încerc să nu accelerez tare. Stați într-o parte. 

Și dau să împingă. Nu știu cine aluneca mai tare: copiii, sprijiniți de mașină sau mașina care se afunda supărată în noroiul primitor.  Nicio șansă! ne spun epuizați de atât efort să nu cadă în mocirlă.

De fapt mersul pe un asemenea noroi e ca la patinaj. Artistic. Pentru că în orice moment îți poate fugi pământul de sub picioare, corpul ți-i cambrat într-o alertă continuă. Mișcările sunt secvențiale, încetinite și ochii verifică repetitiv la fiecare pas zona unde trebuie să calci. Ce să mai împingi o mașină!!!? Eventual să te ții de o mașină să ieși întreg de-aici.

Pe când mai avem o tentativă de a forța motorul să scoată toată fierăria aia din mocirlă, în bataia farurilor se prelinge o siluietă, direct sub roți. Ne oprim înspaimântați. Un chip ud, murdar, se ridică ușurel, sprijinindu-se de mașină cu un zâmbet larg, mulțumitor. Ridică mînile ca la sport, în semn că e bine și pleacă împleticindu-se și rânzănd nu cu toti dinții acasă, dar cu  o puternică aromă de alcool aruncată spre noi: N-am nimic. Sunt bineeee! Și se pleacă sprininindu-se de alte mașini. Care stau.

Am vazut în festival că mulți tineri își iau companion berea, alcoolul, în speranța obținerii unei stari maxime de bine. Aparent de bine! Cu o bere in mână, cu o țigară asortată, muzica aluneca parcă altfel spre suflet.

În fine, ne reluam cazna de a scoate mașina. Deodată, apare din spate o masină mai mare decât a noastra. Încerca la randul ei sa treaca prin balta de pe drumul principal. Este singura ruta spre strada. Această porțiune critică oprește toate mașinile. Se coboara din masina un teniș înflorat. E o fata. În pantaloni scurți și tricou. Are la gat atarnat un ecuson pe care scrie: Press. Ne întreaba în engleza, acoperindu-și capul cu mana, daca vrem sa ne ajute. Îi explicam evidența. Face semn și din mașina coboara alți doi baieți și înca o fată. Toți în teniși, pantaloni scurți și tricouri. Se pun în spatele mașinii și fără multe comentarii ne împing. Mașina se încăpătânează să danseze pe muzica de la festival. Că tot se aude atât de bine.

Ridicăm toți din umeri. Mai încolo de noi, un sătean întreprinzător soșește la momentul oportun cu un tractoras mic, de care a legat o franghie. Cine vrea sa-l ajut?

                 Și lista se întocmi îndată, lungă și anevoios de respectat. Jurnaliștii străini pleacă. Noi așteptăm pentru că vrem să ieșim din festival. Săteanul a crezut că vrem doar să parcăm. Ne ajuta cu plăcere. Mai târziu. Acum se ocupă de parcări. Ramânem la urmă. E o operațiune mai complicată, pe distanță mai mare, vreo 20 m, deci, nu poate pleca acum din mijlocul evenimentelor. Să rateze vreun client!?

Ne resemnam și mai încercăm după ce punem câteva crengi sub roti. Trec pe lângă noi doi vlajgani, îmbracați în pelerine galbene. De fapt sunt la mare moda pelerinele galbene. Ar putea face un partid, la câte am vazut.

Se oferă voluntari. Dau explicații, împing eficient și mașina se urnește câtiva centimetri. Mai trebuie pus ceva la roti. Piatra? Cautăm piatra în întuneric și  în apa. Găsim alături, pe șoseaua la care trebuie să ieșim. Cea aflată la 15 de m de noi acum.

Facem mici straduțe din pietre pentru fiecare roată și, cu demaraj, mașina iese victorioasă și noi mulțumitori Domnului și ajutoarelor. Ne așezăm încrezători la coadă. Nu mai sunt probleme de mocirla, sunt probleme de aglomerație. Stăm. Nu avem ce face. Bine că am ieșit din aratură.

Printre picaturile de la geam se aud niște bătăi ușoare. Un tânăr ne roagă sa-i dăm curent. Ne coborâm să ridicăm capota. Din spate claxonează furios un sofer. Ce faceti? Eu ma grăbesc! Incercăm să-i explicăm ce se întâmplă. Nu-i treaba lui. Bine. Du-te! Îi spunem deși, nu are pe unde trece. Îl vedem în oglinda retrovizoare total nemulțumit. La o replică din teatrul absurdului, se răspunde cu replici din același gen literar.

Parcă bucuria că am scăpat ajutați de oameni necunoscuți dispare sub ceața lăsată de acest ultim schimb neprietenesc de replici. Și acest om are gradul lui de omenie. Ca și ceilalți. Numai că nu știe, nu vrea, nu poate să și-o arate. Interesul personal primează. De aia e interes personal!

Am mers la festival să vadem evenimetul în sine, să vedem cum se creează o atmosferă de festival. Electric Castle nu are muzica mea de suflet, recunosc. Dar am mulți prieteni care iubesc muzica electronică și ideea de libertate cu care este asociată. Am venit să văd oameni care se bucură împreună. Și am găsit oameni și Oameni. Așa cum se întâmplă peste tot: în piața, pe stradă, în instituții, în firme, la festivaluri. Sa fii Om, așa cum a fost creată firea de început a omului, e totuși o muncă grea, continuă, istovitoare. Chiar dacă mulțumire sufletească e… infinită.

 

Claudia CHIOREAN

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *