G.B. Shaw: Un măr sau două idei?

Pe data de 2 noiembrie 1950, acum exact 67 de ani, trecea spre veşnicie dramaturgul de origine irlandeză G.B. Shaw, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1925. Nu putem înţelege entuziasmul lui de după vizita în Uniunea Sovietică (1930), având în vedere epurarea cruntă stalinistă. Pe de altă parte însă, este revoltat de faptul că, de cele mai multe ori, închidem ochii asupra celor mai josnice abuzuri, chiar dacă pozăm amabilitatea. Cu siguranţă, vă amintiţi de „educaţia cu cureaua” din „Pygmalion”: o „cerinţă” a epocii respective. Trecând peste detaliile de marketing, menite să-i crească vânzările, Shaw intuieşte un adevăr spiritual: Cel ce nu luptă, acela nu trăieşte. Un mare adevăr pentru viaţa duhovnicească. Războiul nevăzut presupune curaj, perseverenţă, înceredere în armele divine. Simte, apoi, armonia iubirii: Dragostea este ca muzica. Şi continuă: însă femeia care cântă toată ziua numai la pian este un blestem. Cu adevărat, e nevoie de echilibru interior, de armonizarea muzicii cu gospodăria, a treburilor Mariei cu cele ale Martei. Dreapta măsură: nici la o extremă, nici la alta. Muncă şi rugăciune. Efort duhovnicesc, dublat de efort trupesc.

Omul industrial a uitat de lumânare, de candelă, de rugăciune, de spirit: Singura condiţie să fii nefericit este să nu te gândeşti la nefericirea ta.

Să râmâi apatic, chiar indiferent, faţă de viitorul tău veşnic. Să nu îţi pese de boală. Să refuzi tratamentul, să trăieşti otrăvindu-te cu propria ignoranţă. Să trăieşti în negare, să nu identifici lumina. În schimb, gândindu-te la cauza anxietăţii tale, vei putea să te aliezi cu străjerii voinţei de fier, să îţi modifici mentalitatea. Să laşi deoparte pe omul tău cel vechi şi să te naşti din apă şi din Duh. O picătură de har te va revigora miraculos şi îţi va reda sănătatea spirituală şi, implicit, fericirea (veşnică). Dreptul de a trăi e un abuz, dacă nu îl justifici prin crezul tău, prin dragostea revărsată asupra omenirii, din dor după dumnezeire. Dintotdeauna, tinerii i-au şocat pe vârstnici: generaţia aceasta a depăşit cu mult standardul. Învaţă mereu cum să nu faci un lucru, pentru a şti cum să îl faci corect. Omul nu este sclavul poftelor lui: voinţa, educaţia şi credinţa ne eliberează din sclavia patimilor.

Nu există o eră post-creştină: nu ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu, ci am transferat-o în alte sfere, consideră Shaw.

Avem alternative: liturghia nu poate fi înlocuită de adrenalina sporturilor extreme sau a distrugerilor de maşini de teren din parcarea mall-urilor. Până la Parusie trăim în timpul lui Dumnezeu, în era Sfântului Duh, chiar dacă alegerile unora înseamnă divorţuri absurde de Familie. Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise. Lăcrimează de dor în aşteptarea noastră. Recunosc că am evitat ideile lui Shaw mai puţin ortodoxe, hiperbole ale unei societăţi ibseniene ce refuză vindecarea.

Dacă tu ai un măr şi eu am un măr şi facem schimb de mere, atunci tu şi eu vom avea în continuare un măr. Dar dacă tu ai o idee şi eu am o idee şi le schimbăm, atunci fiecare dintre noi va avea două idei! Când eram tânăr, am observat că nouă din zece lucruri pe care le făceam eşuau. Şi cum nu am vrut să eşuez, am muncit de zece ori mai mult. Asta chiar îmi place: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă: Dumnezeu se va ocupa de asta. Iar aici e de-a dreptul patristic: Virtutea nu constă în abţinerea de la viciu, ci în nedorirea lui.

Marius Matei