LOADING

Type to search

Stiri Generale / Evenimente

Hugo – Ultima rugaciune a unui mizerabil curajos

Share

Pe 26 februarie 1802  s-a nascut Victor Hugo, scriitor francez, teoretician al romanului (m. 23.05.1885).S-a născut la Besancon, al  în treilea copil în familie (și ultimul). Tatăl era și ateu și republican (asta era combinația la modă), iar mama rămăsesecatolică și regalistă. Victor este îndrăgostit de Adele, dar nu se va căsători cu ea decât după moartea mamei lui. Va avea cinci copii (primul a murit însă prea repede). Era republican (-ateu?). Îl atacă pe Napoleon 3 (Trădătorul) și cunoaște robia belgiană(exil politic, neobabilonian). În acest sejur forțat (de 19 ani) nu scrie doar Mizerabilii, ci și Napoleon cel mic (pamflet suvarat în epocă, deși interzis în Franța). La înmormântarea titanului Hugo, din mai 1885, au participat peste două milioane de francezi (record de asistență).

Ateu sau nu, Dumnezeu știe, îl iubesc pe Victor Hugo pentru volumul „Le Dernier Jour d’un condamné”. Aici, este un apologet al abolirii pedepsei capitale: M-am ridicat; îmi clănţăneau dinţii, mâinile îmi tremurau şi nu izbuteam să-mi găsesc hainele, picioarele mi se muiaseră. De la primul pas m-am împiedicat, ca un hamal prea încărcat. Totuşi, mi-am urmat temnicerul. Numai juraţii păreau palizi şi abătuţi, dar asta se datora, de bună seamă, oboselii de a fi vegheat noaptea întreagă. Unii căscau; nimic în înfăţişarea lor nu trăda nişte oameni care ar fi cerut pedeapsa capitală şi nu puteam ghici decât o mare poftă de somn pe obrajii acestor burghezi de treabă. 

Să se răstignească!


 – Condamnat la moarte! strigă puhoiul. Şi, în timp ce eram dus, toţi se năpustiră pe urmele mele, cu tunetul clădirii ce se prăbuşeşte. Eu, unul, păşeam ameţit şi uluit. În mine avusese loc o revoluţie. Până la verdictul morţii, mă simţisem respirând, palpitând, trăind în acelaşi mediu cu ceilalţi oameni; acum puteam întrevedea limpede un fel de zid între lume şi mine. Nimic nu îmi mai apărea ca mai înainte. Ferestrele acelea însorite şi mari, soarele, cerul limpede, floarea minunată, totul devenise vineţiu şi palid, de culoarea giulgiului. Toţi acei bărbaţi, femei şi copii care se îngrămădeau în calea mea mi se păreau că aduc cu nălucirile.


Azi este!


– Fiul meu, spuse, eşti pregătit?

I-am răspuns fără glas:
– Nu sunt pregătit, dar sunt gata.

Sărmana mea fiică! 


Mai sunt încă şase  ore şi voi fi mort! Voi fi ceva imund, ce va zace pe masa amfiteatrelor; un cap ce va fi mulat undeva, un trunchi ce va fi disecat altundeva; apoi, ce va mai rămâne, va umple un coşciug, şi totul va fi dus la Clamart! Asta vor face cu tăticul tău, oamenii aceştia, dintre care nici unul nu mă urăşte, care toţi mă deplâng şi toţi m-ar putea izbăvi. Mă vor ucide. Înţelegi asta, Marie? Mă vor ucide cu sânge rece, cu ceremonie, pentru ca să iasă toate bine! Ah, Doamne, Dumnezeule!


Cruţare ! Cruţare! Poate mă vor cruţa.


Ai curaj în faţa morţii!


Apucă ideea asta cumplită cu ambele mâini şi priveşte-o în ochi. Cere-i socoteală, să-ţi spună ce e, află ce vrea de la tine, întoarce-o pe toate feţele, să silabiseşti enigma, să privim în mormânt din vreme.

Îmi pare că, de îndată ce mi se vor închide ochii, voi vedea o lumină puternică; o genune de lumină prin care duhul meu se va rostogoli la nesfârşit. Îmi pare că cerul va fi luminos prin propria sa fire, că aştrii vor alcătui pete de întuneric şi în loc să fie, aşa cum apar ochilor vieţuitorelor, paiete de aur pe o catifea neagră, ar arăta ca punctele negre pe borangic de aur. Sau poate, nenorocitul de mine, va fi un hău hidos, adânc, ai cărui pereţi vor fi tapisaţi cu întunecimi; în adâncul căruia mă voi prăbuşi necontenit, întrevăzând forme colcăind în umbră.

Preotul e bun; şi temnicerul. 


Cred că au lăcrimat când am cerut să-mi fie luat copilul.

Gata. Acum e nevoie să mă înţepenesc în mine însumi, să gândesc cu hotărâre la călău, la căruţă, la jandarmi, la gloata de pe punte, la gloata  de pe chei, la gloata de la ferestre şi la ce este pregătit special pentru mine în această lugubră place de Greve, ce ar putea fi pavată cu capetele ce le-a văzut căzând.
Cred că mai am un ceas până ce mă voi obişnui cu ce am de făcut.

Încă nu au putut fi regăsite filele ce alcătuiau acest ultim capitol. Poate, după cum reiese din următoarele, condamnatul nu a avut vreme să le mai scrie.


– Vă rog să mă iertaţi, domnule, spuse. V-a durut?


Călăii sunt oameni foarte cumsecade.
Gloata mugea cu şi mai multă tărie, afară.


Nu mă plângeți pe mine!


– Tremuri de frig, fiule? s-a interesat preotul.
– Da, i-am răspuns. Dar nu era numai frigul.
Trecând de pod, femeile mă plânseră că eram atât de tânăr.


Se întâmplă să fii graţiat în ultima clipă, s-a întâmplat deseori. 


Şi cine să fie, domnule, graţiat, dacă nu eu?
Călăul ăsta ticălos! S-a apropiat de judecător ca să îi spună că execuţia trebuie să aibă loc la o anume oră, că ora se apropie, că el răspunde de punctualitate; că plouă şi există riscul ca lucrul acela să ruginească.
– Vă rog! Aveţi milă!


O clipă să mai aşteptăm graţierea!


Ah, gloata sinistră, cu ţipetele sale de hienă!
– Cine ştie dacă nu scap de ea, dacă nu sunt salvat, dacă graţierea mea…?! E imposibil să nu fiu graţiat.

Ah, ticăloşii! Îmi pare că urcă treptele…

Nu avem pretenţia de a îmbrăţişa cu acelaşi dispreţ tot ce a fost spus cu acel prilej la Cameră. Au fost rostite ici şi colo, şi cuvinte frumoase şi demne. Am aplaudat, ca toţi ceilalţi, discursul grav şi simplu al domnului de la Fayette şi, cu o altă nuanţă, remarcabila improvizaţie a domnului Villemain.
  La Porte spune douăzeci şi două, dar Aubérv spune treizeci şi patru. Domnul de Chalais strigă până la a douăzecea.
  “Parlamentul” din Otahiti a abolit pedeapsa cu moartea.

Pedeapsa cu moartea este semnul distinctiv şi etern al barbariei!


Oamenii sunt toţi condamnaţi la moarte, cu termene nedefinite


Ce s-a petrecut atât de deosebit în situaţia mea? Începând cu clipa în care a fost citită condamnarea mea la moarte, câţi n-or fi murit dintre cei care se pregăteau pentru o viaţă lungă! Câţi nu mi-or fi luat-o înainte, care, tineri, liberi şi sănătoşi, aşteptau să îmi vadă capul cazând, în cutare zi, în piaţa Grève.


***


Testament: Nu mă deranjează ce fac cei din congres (parlament) atâta vreme cât nu o fac în public şi nu sperie caii. Dumnezeu a făcut un tron pentru bărbat şi un altar pentru femeie. Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.

Biblia ar trebui să fie pâinea zilnică şi nu prăjitura pentru ocazii festiveAi curaj pentru marile suparari din viata si rabdare pentru cele mici; dupa ce ti-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi linistit. Dumnezeu este treaz. Cel mai frumos altar este sufletul unui nefericit mângâiat, care mulţumeşte lui Dumnezeu.


Infinitul există. E-acolo. Dacă infinitul n-are avea eul său, eul ar fi hotarul său; n-ar mai fi infinit: cu alte cuvinte, n-ar mai exista. El însă există. Deci are eul său. Acest eu al infinitului e Dumnezeu. Să iubeşti pe altcineva înseamnă să vezi chipul lui Dumnezeu.


Prin urmare, prietene, nu ezita să ai o pasiune, să te îndrăgosteşti de un ideal, şi, mai ales, să perseverezi în această iubire. Nu ţine cont de privirile ironice ale celor din jur la adresa producţiilor tale. Ei nu pot înţelege cât de mult ai crescut cu ele şi prin ele. Şi pentru că ai totuşi nevoie de recunoaştere, de gratificare, felicită-te singur pentru orice reuşită, dacă ceilalţi nu se grăbesc să o facă. Cert este că, înaintând cu răbdare, stoicism şi fără abateri majore pe acest drum, vei merita, într-o zi, să ţi se pună la rever insigna de persoană creativă.


Fii fericit, rămâi în înaltul cerului, fii îngerul unui înger, rămâi în lumină, mulţumindu-te cu atât, şi nu te îngrijora de felul în care un biet osândit se apucă să-şi sfâşie pieptul şi să-şi facă datoria; ai în faţa dumitale un mizerabil, domnule!

Omul are nevoie de credinţă. Vai de cel care nu crede în nimic. România! Da, îmi imaginez foarte bine; un steag care are la mijloc Roma şi în jur numai raze. Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.


Dumnezeu e în fiecare lucru, dar toate îl ascund. Lucrurile sfinte sunt cufundate în noapte, fiinţele sunt opace. A iubi o fiinţă înseamnă a o face străvezie. 

 
 
Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *