Jurnalul unei fete greu de multumit
Share
Memoriile și însemnările personale sunt o specie literară aparte. Îți aduc în față un om așa cum este el, fără prea mari retușuri. De aceea ori de câte ori am ocazia, intru indiscret în viețile altora prin rândurile pe care le-au scris despre ei înșiși sau despre alții. E o altă lume acolo, o lume reală, lipsită de fardul metaforei.
Memoriile sunt însă niște capcane
Oamenii au mereu tendința să-și vândă imaginea, să afișeze vizual sau auditiv măști împrumutate din contextul istoric/social prin care trec. Asta pentru că îi preferăm mereu pe cei care sunt asemenea nouă, dar un pic mai buni ca noi. N-o să dăm doi bani pe unul care ne sfidează contractul social, fie și dacă peste o vreme sau peste veacuri atitudinea lui va constitui normă de comportament.
Recent mi-am manifestat deschis începutul intoleranței mele față de neguțătorii de imagini. Mi-au devenit plictisitori, anoști, chiar dacă înainte îi apreciam prin prisma rolului de personaj caragialesc pe care-l jucau. Erau amuzanți, în prostia lor. Pe cine n-ar amuza un samsar care face din evidentul lui măgar șchiop și bătrân un tretin adus din grajdurile regale? Dar la un moment dat mi-am zis: hai, hai, gata cu gluma, că se răcesc sarmalele!
Prefer de zece ori mai repede memoriile unui Steinhardt încolțit în anchete și distrus de prezența hârdăului din celulă decât perorațiile unui Eliade preocupat să-și clădească o imagine prin lecturile din mansarda casei părintești; jurnalul naiv al lui Jeni Acterian decât lamentațiile motivate, dar agasante, ale unui Adrian Marino. Lista ar putea continua la nesfârșit. Să nu-l uit pe Pleșu, care recent mărturisea public că e „fundamental leneș” și nimeni n-a aruncat cu ouă în el. Ceea ce vreau să spun e că semenii care fac din clăditul propriului soclu o meserie de-o viață sunt de-a dreptul de compătimit (eu am preferat să-i ignor), în timp ce oamenii care își duc crucea indiferent de anotimp sunt de admirat.
Sau: îi prefer pe cei care caută fapte la justificările lor, în detrimentul celor care caută justificări la faptele lor.
Sau: elocvența nu presupune neapărat sinceritate, iar atitudinea funciară nu înseamnă întotdeauna ignoranță și naivitate.
