Marturia Gloriei Polo (I)

Mărturia dată de Gloria Polo, medic dentist, într-o biserică din Caracas, Venezuela, în data de 5 mai 2005.

A fost înregistrată, apoi tradusă în diferite limbi. Traducerea noastră s-a făcut din italiană.

Această mărturie a Gloriei Polo a ajuns în mâinile mele printr-o persoană care îmi este bun prieten. Când am citit-o, am simţit datoria de a o publica: realităţile de credinţă care sunt relatate aici, îmi erau deja cunoscute. Dar conştiinţa îmi spunea că ele trebuie să ajungă la cât mai multe persoane, mai ales la tineri, de aceea am cerut Gloriei Polo autorizaţia de a publica această experienţă a ei.

Aşadar, broşura pe care o citeşti nu conţine nimic în plus şi nimic în minus faţă de ceea ce poţi găsi în Sfânta Scriptura, dar în zilele noastre, când mulţi nu reuşesc să accepte adevărul de după-moarte, Dumnezeu face ca cineva să experimenteze, să trăiască pe viu aceste realităţi din viaţa viitoare, despre care ne vorbeşte Biblia. Acest „cineva” este Gloria Polo care, întorcându-se în această viaţă, devine ca un far ce aruncă lumină asupra unor realităţi care ne privesc pe toţi.

Sper ca această mărturie a Gloriei Polo să te poată ajuta şi pe tine în căutarea adevărului. Această broşură vrea pur şi simplu să-ţi vorbească despre o realitate vie, căreia nu-i dai atenţie, deşi s-ar putea s-o cunoşti măcar în parte, dacă citeşti sau asculţi în Biserică fragmente din Biblie.

Dacă cineva are îndoieli, sau gândeşte că Dumnzeu nu există, că viaţa de Dincolo e o poveste de film, sau că odată cu moartea totul se sfârşeşte, să aibă curajul de a citi această mărturie, de la început până la sfârşit. S-ar putea ca opinia lui, chiar şi cea mai sceptică, să se schimbe…

Este vorba de un fapt întâmplat în mod real, Gloria Polo fiind o femeie „care” a murit, a trecut în viaţa de dincolo, şi i s-a îngăduit să se întoarcă pentru a da mărturia sa atâtor increduli. Dumnezeu ne dă multe dovezi, dar noi negăm existenţa Lui, sau a vieţii de Dincolo.

Bună ziua, fraţilor.

E minunat pentru mine să fiu aici pentru a vă vorbi despre extraordinarul dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Ceea ce vreau să vă povestesc, mi s-a întâmplat în ziua de 5 mai 1995 la Universitatea Naţională din Bogota, începând cu orele 16:30.

Sunt dentistă. Împreună cu vărul meu de 23 de ani, şi el tot dentist, studiam pentru examenul de specializare. În acea zi de vineri, în jurul orei 16:30, mergeam împreună cu soţul meu, spre Facultatea de Stomatologie pentru a căuta câteva cărţi de care aveam nevoie. Soţul meu, având o pelerină de ploaie, mergea pe lângă zidul Bibliotecii Generale, iar vărul meu şi cu mine ne adăposteam sub o umbrelă şi ne amuzam sărind peste băltoace. La un moment dat ne-a lovit un fulger care ne-a lăsat carbonizaţi.

Vărul meu a murit pe loc; fulgerul a intrat arzându-l complet pe dinăuntru, dar lăsându-l intact la exterior. El a făcut un stop cardiac şi nu răspuns la tentativele de reanimare făcute de medici. Deşi tânăr, era un băiat foarte credincios şi avea o mare devoţiune pentru Pruncuşorul Iisus.

Cât despre mine fulgerul mi-a intrat prin braţ, arzând în mod înspăimântător tot trupul atât pe afară, cât şi pe dinăuntru; practic, mi-a dispărut carnea, până şi sânii, mai ales cel stâng, în locul căruia a rămas o gaură. Mi-a ars carnea de pe coaste, de pe burtă, de pe pulpe, mi-a carbonizat ficatul, mi-a ars grav rinichii, plămânii, ovarele… şi a ieşit prin piciorul drept.

Am rămas în stop cardiac, practic fără viaţă, cu trupul tresăltând din cauza electricităţii încă prezentă în acel loc. Acest trup pe care voi îl vedeţi aici, acum, acest trup recostruit e rodul Milostivirii Domnului nostru.

Dar aceasta este numai partea fizică… Partea frumoasă este că, în timp ce trupul meu rămânea acolo, carbonizat, într-o clipă m-am aflat într-un tunel plin de lumină, o lumină minunată, care mă făcea să simt o bucurie, o pace, o fericire ce nu o pot descrie în cuvinte. A fost un adevărat extaz. Priveam spre capătul tunelului unde se vedea o Lumină albă, ca un soare, o Lumină minunată… Spun albă pentru a vă spune o culoare, dar de fapt sunt culori care nu se pot compara cu cele existente pe Pământ. Era o Lumină uimitoare; sinţeam că din ea izvorăşte pacea, iubirea, lumina…

În timp ce urcam prin acest tunel spre lumină, mi-am zis: ”Pe …(cel rău), sunt moartă!”

Atunci m-am gândit la copilaşii mei şi am suspinat: ”Vai, Dumnezeul meu, copilaşii mei! Ce vor spune ei? Această mamă aşa de ocupată, care nu avea niciodată timp pentru ei…” De fapt plecam aproape în fiecare dimineaţă devreme şi mă întorceam puţin înainte de 11 noaptea.

Atunci am văzut realitatea vieţii mele şi m-am simţit foarte tristă. Ieşeam din casă gata să cuceresc lumea, dar cu ce preţ!… În continuare neglijindu-mi casa şi copilaşii.

În acea clipă de gol pentru absenţa copiilor mei, fără să îmi mai simt trupul şi nici dimensiunea timpului sau a spaţiului, privii şi văzui toate persoanele din viaţa mea, în acelaşi moment, toate persoanele, cele vii şi cele moarte. Am putut să-mi îmbrăţişez străbunicii, bunicii, părinţii (care erau morţi)… pe toţi! A fost un moment de plinătate minunat. Am înţeles că fusesem înşelată cu problema reîncarnării… Îmi spuseseră că bunica mea se reîncarnase şi pentru că informaţia m-ar fi costat prea mulţi bani, nu mai continuasem ca să aflu în ce se reîncarnase… Ştiţi eu apăram teoria reîncarnării… Şi aici tocmai îmbrăţişasem străbunicii, bunicii… I-am îmbrăţişat bine şi am putut face aceasta cu toate persoanele pe care le cunosc vii sau moarte. Şi totul într-o clipă. De fapt nu-mi dădeam seama de trecerea timpului în acel moment atât de minunat. Când am îmbrăţişat-o pe fetiţa mea de 9 ani, ea a simţit şi s-a înspăimântat, căci puteam să-i îmbrăţişez şi pe cei vii (numai că în mod normal nu simţim această îmbrăţişare).

Şi apoi, acum, când nu mai aveam trup era uimitor să văd persoanele într-un mod cu totul nou. Mai înainte nu ştiam decât să critic: una era grasă, alta slabă, alta urâtă, alta neelegantă… etc. Şi când vorbeam despre alţii trebuia mereu să critic. Acum, nu: vedeam persoanele din interior, şi cât era de frumos! În timp ce le îmbrăţişam, vedeam gândurile lor, le vedeam sentimentele…

Aşa continuam să avansez plină de pace, de fericire; şi cu cât suiam cu atât simţeam că voi vedea lucruri şi mai frumoase. De fapt am văzut în depărtare un lac minunat, înconjurat de pomi frumoşi, minunaţi… Şi flori foarte frumoase, de toate culorile, cu un parfum delicios, diferite de cele de pe Pământ… Totul era foarte frumos în acea grădină minunată. Nu există cuvinte ca să o descriu, totul era iubire. Totul e atât de diferit faţă de ceea ce ştim noi aici, jos. Nu există pe lume culori asemănătoare, acolo totul e minunat! În faţă erau doi arbori, de o parte şi de alta, care păreau să marcheze o intrare. Atunci l-am văzut pe vărul meu intrând în acea grădină minunată.

…Dar eu ştiam, simţeam, că nu trebuia, că nu puteam intra acolo…

Chiar în acea clipă am auzit vocea soţului meu. Se văita şi plângea strigând: „Gloria!!! Gloria! Te rog, nu mă lăsa! Priveşte la copilaşii tăi, au nevoie de tine! Gloria! Vino înapoi! Nu fii laşă! Întoarce-te!” Auzeam totul şi l-am văzut plângând cu multă durere.

Vai de mine, în acel moment Domnul îmi îngădui să mă întorc… Dar eu nu voiam să mă întorc! Acea pace, acea bucurie de care eram învăluită, mă fascinau! Dar încet, încet, am început să cobor spre trupul meu pe care l-am găsit fără viaţă. L-am văzut nemişcat pe o targă la infirmeria Universităţii Naţionale. Am văzut medicii care dădeau impulsuri electrice inimii mele pentru a mă scoate din stopul cardiac. Eu şi vărul meu rămăsesem mai mult de două ore întinşi pe pământ pentru că din trupurile noastre ieşeau descărcări electrice şi nu puteau fi atinse. Numai când electricitatea s-a descărcat complet au putut să ne dea ajutor. Atunci au început încercările de reanimare asupra mea.

Am privit, am pus picioarele sufletului meu pe trup (şi sufletul are formă umană), capul meu făcu o scânteie, şi am intrat cu violenţă, căci trupul părea că mă aspiră înăuntru. Intrând, am simţit o mare durere; ieşeau scântei din toate părţile, iar eu mă simţeam încastrată în ceva foarte mic (trupul meu). Era ca şi când trupul meu pe care-l vedeţi, cu această statură a sa, intrase pe neaşteptate într-un costum de copil, dar din fier. Era o suferinţă îngrozitoare, simţeam durerea intensă a cărnii mele arse, întregul trup ars îmi provoca o durere indescriptibilă, mă ardea şi ieşeau vapori din el… Am auzit medicii strigând: „Îşi revine! Îşi revine!”

Ei erau fericiţi, dar suferinţa mea era îngrozitoare! Picioarele erau înspăimântător de negre, trupul şi braţele rămăseseră cu carne vie! Problema picioarelor era complicată, se avea în vedere posibilitatea amputării. Pentru mine, aceasta era o durere teribilă: vanitatea unei femei moderne, întreprinzătoare, intelectuală, studentă… Sclava trupului, a frumuseţii, a modei, dedicam 4 ore pe zi exerciţiilor aerobice; devenită sclavă pentru a avea un corp frumos, acceptam tot ceea ce mi se spunea să fac: masaje, diete, injecţii… Aceasta era viaţa mea: o rutină de sclavaj pentru a avea un trup frumos! Spuneam mereu: dacă am un sân frumos, e pentru a-l arăta; de ce să-l ascund? La fel spuneam despre picioare, pentru că ştiam că am nişte picioare spectaculare… Dar într-o clipă, am văzut cu groază cum întreaga mea viaţă fusese o continuă şi inutilă grijă pentru corp…Aceasta fusese centru vieţii mele: dragostea pentru trup. Şi acum, ce-mi mai rămăsese? În locul sânilor două găuri; picioarele descărnate, negre precum cărbunele. Observaţi: părţile trupului pe care le îngrijeam şi le stimam cel mai mult au fost cele care au rămas complet arse şi fără carne.

M-au dus la Spitalul de Ajutor Social unde m-au operat imediat şi au început să extirpe ţesuturile arse. În timp ce mă anesteziau, am ieşit din nou din trup preocupată de problema picioarelor mele când deodată, surveni un moment îngrozitor…

Dacă mai înainte, trebuie să vă explic ceva fraţilor: eu eram o catolică „dietetică”, adică relaţia mea cu Dumnezeu se restrângea la o Liturghie de 30 de minute Duminica şi atât! Mergeam la Liturghie* acolo unde preotul vorbea cel mai puţin, pentru că mă plictiseam! Acei preoţi care vorbeau mult, mă enervau. Aceasta era relaţia mea cu Dumnezeu!!! De aceea toate curentele din lume mă fascinau: îmi lipsea protecţia rugăciunii făcute cu credinţă, mai ales în timpul Liturghiei.

Într-o zi, când studiam pentru specializare, am auzit un preot care spunea că nu există iad şi nici diavoli. Exact ce voiam eu să aud spunându-se! Imediat m-am gândit: „Dacă nu există diavoli şi nici iad, atunci mergem cu toţii în Cer. Deci, de ce avem să ne temem?!”

Ceea ce mă întristează mai mult acum şi vă mărturisesc cu ruşine, e că singura legătură care mă mai ţinea de Biserică era frica de diavol. Când am auzit că iadul nu există, mi-am spus imediat: ”Minunat, dacă toţi mergem în Cer, nu contează ceea ce suntem sau ceea ce facem!” Aceasta a determinat îndepărtarea mea totală de Domnul. M-am îndepărtat de biserică şi am început să spun tuturor că nu există diavoli, că sunt o invenţie a preoţilor, că e manipulare din partea Bisericii şi, în sfârşit, am ajuns să afirm în faţa colegilor mei de la Universitate că Dumnezeu nu există, că eram un produs al evoluţiei, etc., etc., reuşind să-i influenţez pe mulţi…

Acum să ne întoarcem în sala de operaţie, în acel moment îngrozitor: ce spaimă oribilă: vedeam în sfârşit că diavolii există şi că ei veneau să mă caute tocmai pe mine! Veneau să-mi ceară socoteală, ca să spun aşa, pentru că acceptasem oferta lor de păcat. Şi aceste oferte nu sunt gratuite! Se plătesc!! Păcatele mele aveau consecinţele lor…

Deci, în acel moment, am văzut ieşind din pereţii sălii de operaţii o mulţime de persoane, aparent obişnuite, normale, dar cu o privire plină de ură diabolică, înspăimântătoare, care a făcut să tremure sufletul meu. Am înţeles imediat că era vorba de demoni. Aveam în mine un fel de cunoştinţă specială: Am înţeles că fiecăruia dintre ei îi datoram câte ceva, că păcatul nu e gratuit, şi că principala minciună a diavolului este aceea de a spune că nu există: aceasta este cea mai bună strategie a sa pentru lucra nestingherit cu noi. Mi-am dat seama că da, existau, şi că tocmai veniseră să mă caute, ca să-mi ceară socoteală. Imaginaţi-vă spaima şi teroarea prin care am trecut!

*Nota tr. Dar cel puţin mergea… Astăzi unora li se pare greu şi inutil să meargă la Liturghie în fiecare duminică…

Mintea mea ştiinţifică, intelectuală, nu-mi era de nici un folos. Mă învârteam prin cameră, încercând să mă ascund. Am vrut să reintru în trup, dar acesta nu mă primea şi spaima mea era îngrozitoare! Am încercat să fug cu orice preţ şi nu ştiu cum am traversat peretele sălii de operaţii, sperând să mă ascund undeva în spital, dar am trecut prin zid, am făcut un salt în gol. M-am trezit într-un tunel ce cobora… La început era puţină lumină, şi pe pereţi am văzut ca un fel de galerii laterale în care se aflau mulţi oameni: tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, care plângeau sau urlau îngrozitor şi scrâşneau din dinţi… Iar eu, tot mai îngrozită, continuam să cobor încercând să ies de acolo, în timp ce lumina se pierdea din ce în ce mai mult. Am început să rătăcesc prin acel tunel într-un întuneric de nedescris, care nu se poate compara cu nimic pe Pământ. Acel întuneric generează durere, groază, ruşine şi miroase oribil. E un întuneric viu, da, viu. Acolo nimic nu e mort sau nemişcat.

La sfârşitul coborârii mele, am ajuns într-un loc plan. Eram disperată, cu o voinţă de fier să ies de acolo, dar care acum nu-mi servea la nimic. Acolo eram şi probabil că acolo aveam să rămân! Am văzut pământul deschizându-se ca o gură enormă: era viu! Viu!! Mi-am simţit fiinţa goală, impresionant de goală, şi sub mine un abis incredibil de înspăimântător, oribil; iar ceea ce te îngheţa de spaimă, era faptul că de aici nu se mai simţea nici măcar un pic din Iubirea Lui Dumnezeu, nici măcar o picătură cât de mică de speranţă. Acea prăpastie avea ceva care mă trăgea înăuntru. Eu strigam ca o nebună, terorizată, simţind cu groază că nu voi putea evita acea coborâre şi că voi aluneca iremediabil înăuntru… Ştiam că, odată intrată, nu voi rămâne acolo, ci voi continua să cobor, fără să mai pot urca vreodată. Aceasta era moartea spirituală a sufletului meu.

Moartea spirituală a sufletului: eram iremediabil pierdută pentru totdeauna. Dar în acest moment de groază atât de mare, tocmai când era gata să cad, Sfântul Arhanghel Mihail m-a prins de picioare… Trupul meu apucase să intre în abis, dar picioarele rămăseseră prinse afară… A fost un moment îngrozitor de dureros. Când am intrat acolo, lumina care mai rămăsese în spiritul meu i-a înfuriat pe demoni; toate fiinţele acelea oribile care locuiesc acolo s-au repezit spre mine. Erau ca nişte larve, ca nişte lipitori care încercau să astupe lumina. Imaginaţi-vă groaza mea văzându-mă acoperită de asemenea orori… Strigam ca o nebună; acele lipitori mă ardeau! Fraţilor, acolo este un întuneric viu, este o ură care te arde, te devorează, te lasă gol. Nu există cuvinte să descrie acea oroare!

Imaginaţi-vă că eu, care ajunsesem să mă declar atee, acolo am început să strig: „Suflete din Purgator! Vă rog, trageţi-mă afară de aici! Vă implor, ajutaţi-mă!!”

În timp ce strigam, am auzit plângând mii şi mii de persoane, mai ales tinere… Da, mai ales tinere, care suferă foarte, foarte mult. Am înţeles că acolo, în acel loc îngrozitor, plin de ură şi de suferinţă, cu plânsete şi urlete care ar umple pe oricine de compasiune şi pe care nu le voi putea uita niciodată…(iată, au trecut 10 ani de atunci şi încă plâng şi sufăr când îmi amintesc suferinţa acelor persoane)… Spuneam că am înţeles că acolo se găseau acele persoane care, într-un act de disperare, se sinuciseseră… Acum stau în acel loc oribil, cu acele fiinţe îngrozitoare alături de ele, înconjurate de demonii care le chinuiesc. Dar cel mai crud dintre aceste chinuri este absenţa Lui Dumnezeu, căci acolo nu se simte Dumnezeu. Am înţeles că aceia care şi-au luat singuri viaţa, trebuie să rămână acolo, în acele chinuri, până când pe Pământ se vor scurge toţi acei ani pe care ar fi trebuit să-i trăiască; pentru că toţi aceia care se sinucid ies din Ordinea Divină.

Acele sărmane persoane, mai ales mulţi, mulţi tineri, plâng şi suferă foarte mult… Dacă omul ar cunoaşte suferinţele care îl aşteaptă, niciodată nu ar lua hotărârea să-şi ia viaţa!

Şi mai este un chin foarte mare acolo: acela de a vedea părinţii şi rudele, sau pe cei apropiaţi, care sunt vii, plângând şi suferind învinovăţindu-se: mai bine l-aş fi pedepsit; sau dacă nu l-aş fi pedepsit…, dacă i-aş fi spus…, dacă nu i-aş fi spus…, dacă l-aş fi certat, etc. Aceste remuşcări sunt un adevărat infern pentru cei rămaşi în viaţă şi diavolii se folosesc de ele pentru a mări chinurile celor din Purgator, arătându-le aceste scene: „Priveşte cum plânge mama ta, cum suferă, cum plânge tatăl tău, cît sunt de disperaţi, cum se învinuiesc unul pe altul, priveşte la toată suferinţa pe care ai produs-o. Priveşte cum se revoltă împotriva Lui Dumnezeu… Toate acestea din vina ta!” Ceea ce este mai necesar pentru aceste suflete, este ca cei rămaşi aici să înceapă un drum de convertire, să-şi schimbe viaţa, să facă opere de caritate, să viziteze bolnavi… Şi mai ales să ofere Liturghii pentru acel suflet decedat. Acele suflete beneficiază enorm de toate acestea, căci sufletele care se află în Purgator nu pot face nimic pentru ele însele. Nimic! Dar Dumnezeu poate, prin Liturghie. Şi noi putem să le ajutăm în acest fel.

Am înţeles deci, că acele sărmane suflete nu puteau să mă ajute şi în acea suferinţă, în acel chin, am început din nou să strig: Dar aici e o greşeală! Eu sunt o sfântă! N-am furat! N-am ucis! N-am făcut rău nimănui! Ba chiar înainte de a da faliment, importam materiale scumpe din Elveţia şi reparam dinţii chiar şi acelora care nu erau în stare să plătească costul lor… Făceam daruri săracilor… Ce să caut eu aici?

Îmi revendicam drepturile! Eu care fusesem atât de bună, care ar fi trebuit să merg direct în Cer, ce căutam aici? Mă duceam în fiecare duminică la Liturghie, cu toate că mă consideram atee şi nu dădeam atenţie la cele spuse de preot, dar nu lipseam… Dacă lipsisem în toată viaţa mea 5 duminici, era mult. Deci, ce să caut eu acolo? Scoateţi-mă afară de aici! Trageţi-mă afară! continuam să strig îngrozită, cu acele fiinţe lipite de mine. Eu sunt catolică! Sunt catolică! Vă rog, scoateţi-mă afară de aici!

Când am strigat că sunt catolică, am văzut o mică lumină: şi imaginaţi-vă că o mică lumină, oricât de mică, în acel întuneric, e cel mai frumos cadou pe care îl poţi primi. Atunci am văzut ca nişte paliere pe pereţii acelei prăpăstii deschisă în faţa mea şi pe una dintre ele l-am văzut pe tatăl meu (care murise cu 5 ani în urmă). Avea puţină lumină. Mult mai sus am văzut-o pe mama, învăluită în mai multă lumină şi în poziţie de rugăciune. Când i-am văzut, m-a cuprins o mare bucurie şi am început să strig: „Tată! Mamă! Veniţi să mă luaţi! Scoateţi-mă de aici! Tata, mamă, vă implor, scoateţi-mă de aici!” Când se întâmplau toate acestea, trupul meu se afla în comă profundă: eram în agonie, legată prin tuburi de tot felul de aparate. Aerul nu mai intra în plămânii mei, rinichii nu funcţionau…Dacă mă lăsaseră încă legată de aparate era numai datorită insistenţelor surorii mele, care este medic, şi care stătea permanent lângă mine. Ceilalţi medici încercaseră să o convingă că nu era cazul să se mai încăpăţâneze, că era mai bine să mă lase să mor în linişte, căci mă aflam deja în agonie. Dar sora mea insistase atât de mult, încât ei au cedat…

Vedeţi ce situaţie? Eu apărasem eutanasia, dreptul de a muri cu demnitate! Iar acum aş fi făcut orice ca să mă pot întoarce la viaţă!

Medicii nu lăsau pe nimeni să intre acolo unde mă aflam eu, în afară de sora mea. Când sufletul meu, care se afla dincolo, i-a văzut pe părinţii mei, sora mea m-a auzit strigându-le să vină să mă ia…Atunci sora mea s-a speriat foarte tare şi a început să strige: „O, e clar că e moartă surioara mea! Tatăl şi mama mea au venit să o ia…Plecaţi, n-o luaţi! Du-te, mamă, te rog! Du-te, tată, te rog! Plecaţi, n-o luaţi!…Are copii mici… Plecaţi, n-o luaţi, n-o luaţi!!!…”

Personalul venit în grabă a trebuit să o scoată cu forţa afară; credeau că delirează, că e în stare de şoc. Şi nu era de mirare, cu cele întânplate: moartea vărului meu, scoaterea cadavrului lui de la morgă, sora care ba murea, ba nu murea, care nu va depăşi 24 de ore după părerea medicilor…Erau 3 zile de când trecea prin chinurile astea aproape fără să doarmă. Deci nu era de mirare că o credeau pradă unor halucinaţii.

Cât despre mine, nu vă puteţi imagina cât m-am bucurat văzându-mi părinţi; în situaţia îngrozitoare în care mă aflam… Dar când au privit spre mine, am văzut pe feţele lor o durere nesfârşită. Tatăl meu a început să plângă şi să strige: „ Fiica mea! O, nu! Dumnezeul meu, fiica mea nu! Dumnezeul meu, fetiţa mea, nu!!…”

Mama mea se ruga şi când a întors privirea spre mine, am văzut durerea din ochii ei, dar în acelaşi timp faţa ei radia de pace. În loc să plângă, şi-a înălţat ochii, apoi a privit din nou spre mine. Am înţeles cu groază că ei nu mă puteau scoate afară de acolo. Aceasta a mărit suferinţa mea, văzându-i acolo, împărtăşind suferinţa mea, dar fără să poată face nimic pentru mine!

Am înţeles că erau acolo şi pentru a da socoteală pentru educaţia pe care mi-o dăduseră. Ei erau tutorii cărora li se încredinţase misiunea de a gestiona talentele pe care Dumnezeu mi le dăduse. Cu viaţa şi mărturia lor, ar fi trebuit să mă apăre de atacurile satanei. Şi ar fi trebuit să alimenteze Harurile pe care Dumnezeu mi le dăruise la Botez. Toţi părinţii sunt păzitorii talentelor pe care Dumnezeu le dă fiilor lor.

Când am văzut suferinţa lor, mai ales pe cea a tatălui meu, am urlat din nou, cu disperare: „Scoateţi-mă de aici! Eu nu am de ce să stau aici, pentru că sunt catolică. Eu sunt catolică! Trageţi-mă afară de aici!!”

Când am urlat din nou că sunt catolică, am auzit o Voce dulce, extrem de dulce, care a umplut totul de pace şi iubire şi a făcut să tresalte sufletul meu. Acele fiinţe oribile care stăteau lipite de mine, s-au prosternat imediat în adoraţie şi au cerut permisiunea să se retragă, căci nu rezistau la dulceaţa acelei Voci; atunci s-a deschis ceva, ca un fel de gură jos, şi ele au fugit îngrozite. Imaginaţi-vă ce am simţit când am văzut acele fiinţe oribile, acei demoni prosternaţi acolo… Numai la auzul Vocii Domnului, cu tot orgoliul satanei s-au aruncat în genunchi.

Apoi am văzut-O pe Sfânta Fecioară prosternată la Elevaţie, când preotul Îl ridică pe Domnul nostru în Ostie, în timpul Liturghiei care se celebra pentru sufletul vărului meu. Sfânta Fecioară se ruga şi pentru mine! Îngenunchiată la picioarele Domnului nostru, aduna toate rugăciunile care se făceau pentru mine şi I le încredinţa.

Ştiţi, în momentul Elevaţiei, când preotul înalţă Ostia, Prezenţa Lui Iisus se simte, toţi îngenunchiază, până şi diavolii!… Iar eu, care mergeam la Liturghie fără un minimum de respect, fără atenţie, cu gumă de mestecat în gură, uneori trimiţând mesaje pe telefon, preocupată de tot felul de gânduri banale!… Şi apoi mai aveam curajul să mă plâng, plină de mândrie că Dumnezeu nu m-a ascultat când Îi ceream ceva!!

Am văzut-O pe Sfânta Fecioară, înclinată în mod graţios la picioarele Domnului nostru, rugându-se pentru mine, în adoraţie în faţa Lui… Iar eu, păcătoasa, în josnicia mea, o tratam fără pic de respect şi mai ziceam că eram bună… Mizerabila de mine! Bună, renegând şi vorbind de rău pe Domnul!

***

Acea voce atât de minunată îmi spuse: „Foarte bine, dacă tu eşti catolică, spune-mi care sunt Poruncile din Legea Lui Dumnezeu.”

…Gândiţi-vă cât m-am speriat, la acea întrebare chiar nu mă aşteptam! Ştiam doar că erau 10 şi…nimic mai mult!

„Acum, cum să mai scap?” mă gândeam nenorocită. Mi-am amintit că mama mea spunea că prima poruncă era Iubirea, ne vorbea mereu de ea…Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. În sfârşit, discursurile mamei mele îmi serveau la ceva, mi-am spus. M-am hotărât să dau acest răspuns sperând să ajungă. Speram să scap aşa cum făcusem de atâtea ori în viaţă: întotdeauna reuşisem să am un răspuns pregătit, să mă justific şi să mă apăr total, încât nimeni nu descoperea ceea ce nu ştiam. Acum speram să scap în acelaşi mod şi am început să spun: „Prima poruncă este să-L iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice…şi pe aproapele ca pe mine însumi.”

„Foarte bine; îmi spuse – şi tu ai făcut-o? Ai iubit?”

Cu totul încurcată am răspuns: „Eu…da! Da, eu…da!”

Dar acea voce minunată spuse: „NU!!!”

Vă asigur că atunci când mi-a spus: „NU!”, am simţit lovitura trăznetului. De fapt, atunci nu simţisem din ce parte m-a lovit…Dar când am auzit acel „NU!”, am simţit toată durerea produsă de fulger…M-am simţit dezgolită, au căzut toate măştile mele şi am rămas descoperită.

Acea Voce suavă continua să-mi vorbească: „NU!!! Tu nu L-ai iubit pe Domnul tău mai presus de orice, şi cu atât mai puţin l-ai iubit pe aproapele ca pe tine însăţi! Tu ţi-ai făcut un Dumnezeu pe care L-ai modelat după tine, după viaţa ta. Numai în momentele de extremă necesitate sau de suferinţă îţi aminteai de Domnul tău. Atunci îngenuncheai, plângeai, cereai, ofereai novene, îţi propuneai să mergi la Liturghii, la grupe de rugăciune, cerând un anumit Har sau un anumit miracol…Când erai săracă, când familia ta era umilă, când ai dorit să devii profesionistă, atunci da, te rugai în genunchi implorând mila Domnului tău. M-ai rugat să te scot din sărăcie, să-ţi permit să devii medic şi să ajungi cineva! Când aveai probleme şi aveai nevoie de bani, atunci da promiteai: „O să mă rog Rozariul, dar Tu Doamne dă-mi ceva bani!”

Aceasta era relaţia pe care o aveai cu Domnul tău! Dar niciodată nu ţi-ai ţinut promisiunile făcute, nici măcar una! Şi în afară că nu-ţi ţineai promisiunile, nici nu-Mi mulţumeai!” Şi Domnul a insistat: Îţi dădeai cuvântul, făceai o promisiune Domnului tău, dar niciodată nu ţi-o ţineai!”

Şi Domnul mi-a arătat una din multele mele rugăciuni: când i-am cerut Harul să-mi dea prima maşină, mă rugam şi cu umilinţa ceream să-mi dea o maşină, fie ea chiar veche, nu conta… numai să funcţioneze. Dar abia am primit ceea ce doream, n-am spus nici un „mulţumesc” Domnului; iar opt zile mai târziu, deja îl renegam şi-L vorbeam de rău…El mi-a arătat că la toate Harurile pe care mi le acordase, nu numai că nu-mi ţinusem promisiunile făcute, dar nici măcar nu-I mulţumisem.

Vedeam acum cât de urât mă purtasem cu Domnul… relaţia mea cu Domnul fusese de tip BANCOMAT: spuneam un Rozar şi El trebuia să-mi dea bani… iar dacă nu-mi dădea, mă revoltam. Domnul mi-a arătat toate acestea. De îndată ce-mi permisese să am profesia mea, – şi în consecinţă să am un anumit prestigiu şi chiar şi bani – Numele Domnului a început să mă stânjenească. Am început să mă simt mare, fără să am pentru El nici cea mai mică expresie de iubire sau recunoştinţă.

Să fiu recunoscătoare? Niciodată! Nici un mulţumesc pentru noua zi pe care mi-o dădea, sau pentru sănătatea mea, sau pentru că aveam o casă în care să locuiesc… Nici măcar o rugăciune de compasiune pentru acei sărmani care nu au casă sau nu au ce să mănânce… Nimic! Ingrată la maximum! În plus, deveneam tot mai incredulă în învăţăturile Domnului, în timp ce mă lăsam atrasă de ghicitoare şi mercur pentru a avea noroc, mergeam orbeşte după astrologie spunând că aştrii ne conduc viaţa. Am început să cred în toate doctrinele pe care mi le oferea lumea. Credeam, de exemplu, în reîncarnare: m-au convins că pur şi simplu mureai şi reîncepeai de la capăt… uitând că am costat preţul Sângelui pe Domnul meu Iisus…

Domnul continuă: „Tot ce aveai nu ţi s-a dat pentru că ai cerut, ci erau o binecuvântare pe care o primeai din Cer: tu, în schimb, spuneai că ai obţinut totul singură, pentru că erai muncitoare, luptătoare, că fiecare lucru îl câştigaseşi cu mâinile tale, cu puterea ta de a studia. Nu! Priveşte, câţi profesionişti nu sunt, mai calificaţi decât tine, care lucrează la fel sau mai mult decât tine şi nu au ce aveai tu…”

Apoi Domnul mă examină conform celor 10 porunci, arătându-mi cum eram de fapt: că în cuvinte spuneam că-L ador şi că-L iubesc pe Dumnezeu, dar în realitate îl adoram pe satana. La cabinetul meu venea de obicei o femeie care ghicea în cărţi şi făcea vrăjitorii ca să te elibereze de influenţele negative, iar eu ziceam: „Nu cred în lucrurile astea…dar fă-mi totuşi, căci nu se ştie niciodată…” Şi ea îşi făcea lucrările ei diavoleşti. Într-un colţ, fără să o vadă cineva, a pus o potcoavă de cal şi o plantă de aloe, ca să îndepărteze nenorocul, şi alte lucruri de acest fel. Ştiţi ce am făcut permiţându-i acestea? Am deschis poarta diavolilor, care intrau în voie circulând veseli, în mod liber, în cabinetul şi în viaţa mea. Vedeţi cât de ruşinoase sunt toate acestea? Dumnezeu îmi analiza întreaga viaţă în lumina celor zece Porunci şi îmi arăta cum eram în raporturile mele cu aproapele şi cu El.

Îi criticam pe toţi şi toate…Domnul îmi arăta acum când spuneam că îl iubesc pe Dumnezeu şi aproapele că de fapt eram foarte invidioasă. Şi sublinia de fiecare dată: „Aceasta era Sfânta Gloria! (cum mă credeam eu!!)”

Acum vedeam că atunci când înşelam pe cineva sau minţeam, era ca şi cum aş fi jurat strâmb, pentru că în momentul în care spuneam „sunt catolică”, declaram că Iisus Hristos este Domnul meu şi în acelaşi timp dădeam dovadă de minciună şi înşelătorie…Cât rău făcusem oamenilor! Cum de altfel n-am fost recunoscătoare nici faţă de părinţii mei, pentru tot sacrificiul făcut ca să pot avea o profesie şi să triumf în viaţă; pentru toate sacrificiile şi truda făcută pentru mine…Dar eu nu le-am văzut, le-am ignorat şi abia ce mi-am început lucrul că ei au scăzut în ochii mei, până acolo încât mă ruşinam de mama mea, pentru sărăcia şi umilinţa ei.

Iisus continuă arătându-mi ce fel de soţie eram: îmi petreceam ziua bombănind, încă de când mă trezeam. Soţul meu îmi spunea: „Bună dimineaţa!”, iar eu răspundeam „O fi pentru tine…Ia te uită cum plouă!” Mereu bombăneam şi contraziceam totul.

…În ce priveşte sfinţirea zilelor de sărbătoare, ce spaimă! Ce durere am simţit! Iisus m-a făcut să văd cum dedicam patru şi chiar cinci ore pe zi îngrijirii trupului meu cu gimnastica, machiajul, depilarea, vopsirea unghiilor, etc, şi nici chiar zece minute pe zi pentru Domnul meu, nici o mulţumire, sau o rugăciune bună…nu, nimic! Câteodată recitam Rozariul începându-l în toată viteza în pauza de la telenovelă. Îl spuneam repede, fără să dau atenţie la ce spuneam, preocupată mai degrabă să văd dacă nu cumva reîncepuse telenovela…Cu alte cuvinte, fără să-mi înalţ inima la Dumnezeu.

Iisus continua să-mi arate că nu fusesem deloc recunoscătoare în relaţia cu El, precum şi lenea pe care o aveam când era vorba să merg la Liturghie. Când trăiam încă cu părinţii mei şi mama mea mă obliga să merg cu ea, eu spuneam: „Dar mamă, dacă Dumnezeu este peste tot de ce e nevoie să mergem în Biserică pentru Liturghie?!” Şi Iisus îmi arăta toate acestea…Îl aveam pe Domnul lângă mine 24 de ore din 24, toată viaţa Dumnezeu avusese grijă de mine iar eu eram aşa de trândavă şi nerecunoscătoare încât nu voiam să-i acord puţin timp măcar Duminica, pentru a-i arăta recunoştinţa mea, iubirea mea pentru El…Dar lucrul cel mai grav a fost să aflu că frecventând Biserica însemna să merg să-mi hrănesc sufletul în timp ce eu mă dedicasem în întregime îngrijirii trupului, devenisem sclava lui şi nu mă mai gândeam că am un suflet, că trebuie să am grijă şi de el…

Despre Cuvântul Lui Dumnezeu spuneam, de exemplu, că cine citeşte mult Biblia devine nebun. În inocenţa vieţii mele, am ajuns chiar să fiu blasfemiatoare spunând: „Dar care Preasfânt Trup şi Sânge? Dumnezeu chiar stă acolo în potir??”…Cât de îngrozitor se degradase relaţia mea cu Dumnezeu! Îmi lăsasem sufletul fără hrană, şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, nu făceam altceva decât să critic preoţii. Dacă aţi ştii, fraţilor, cât rău mi-am făcut prin asta! Domnul mi-a arătat cum se redusese sufletul meu din cauza acestor critici…Şi cât rău făcusem prin ele. Ar fi multe de povestit, dar vă spun numai atât, că o singură vorbă are puterea să ucidă şi să distrugă un suflet. Acum vedeam tot răul pe care îl făcusem. Ruşinea mea era atât de mare încât nu am cuvinte să o descriu. Pot numai să vă implor să nu faceţi la fel: nu criticaţi, rugaţi-vă! Am văzut că una dintre lipsurile grave cu care s-a pătat sufletul meu şi care a atras mari nenorociri în viaţa mea a fost tocmai vorbirea de rău despre preoţi.

În familia mea erau mereu criticaţi preoţii. Tatăl meu şi toţi din casă îi criticau şi ziceau: „Preoţii ăştia nu ştiu decât să ceară şi au mai mulţi bani decât noi… Şi fac aşa… sau zic aşa…”, iar noi… repetam.

Domnul Nostru mi-a spus aproape strigând: „Cine credeţi că sunteţi pentru a-Mi la locul şi a judeca pe consacraţii Mei?! Ei sunt din carne, iar sfinţenia lor le este dată în beneficiul comunităţii în care i-am pus ca dar. Iar comunitatea are datoria să se roage pentru ei, să-i iubească şi să-i susţină”.

Să ştiţi, fraţilor, că atunci când un preot cade, comunitatea va răspunde pentru sfinţenia lui. Diavolul îi urăşte pe creştini, mai ales pe catolici, şi cu atât mai mult pe preoţi. Urăşte Biserica noastră pentru că acolo unde este un preot care consacră…

Acum deschid o paranteză: trebuie să ştiţi cu toţii că un preot, deşi rămâne om, este consacrat de Domnul, recunoscut de Părintele Veşnic, astfel că sub mâinile lui, în bucăţica de pâine (Ostia) de pe altar se produce un miracol, o transformare: ea devine Trupul şi Sângele Domnului Nostru Iisus Hristos… Ori aceste mâini sunt urâte de diavol. Diavolul ne detestă din cauza Euharistiei care este o poartă deschisă spre Cer. Este o Taină, un Har imens pe care îl avem în Biserica noastră, de la Dumnezeu. Şi multă lume vorbeşte de rău această Biserică deşi prin Ea primeşte salvarea şi merge în Purgatoriu, unde continuă să beneficieze de Harul Euharistiei*. Sunt salvaţi! Merg în Purgatoriu, dar sunt salvaţi! De aceea diavolul îi urăşte atât de mult pe preoţi: pentru că acolo unde este un preot, sunt mâini care consacră pâinea şi vinul făcându-le să devină pentru noi Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos. De aceea trebuie să ne rugăm mult pentru preoţi, căci satana îi atacă necontenit. Domnul Nostru m-a făcut să văd toate acestea.

*… prin cei care se împărtăşesc pentru ei.

Numai prin intermediul preotului avem, de exemplu, Sacramentul reconcilierii (spovada). Numai prin intermediul lui obţinem iertarea păcatelor noastre, Ştiţi ce este confesionalul? E o „spălătorie de suflete!” Nu cu apă şi săpun, ci cu Sângele Lui Hristos! Când sufletul era murdar, negru din cauza păcatelor, dacă m-aş fi spovedit, aş fi fost spălată cu Sângele Lui Hristos şi astfel aş fi putut rupe lanţurile care mă ţineau legată de cel rău.

Aşadar, nu are motiv diavolul să-i urască de moarte pe preoţi? Chiar şi aceia dintre ei care ar fi mari păcătoşi, au puterea de a acorda Sacramentele şi deci şi de a ierta păcatele. Iar Domnul mi-a arătat cum, în Rana din Inima SA… Da!… Ştiţi că sunt lucruri care depăşesc puterea de a înţelege a omului pentru că sunt realităţi spirituale, adică e vorba despre realităţi mai reale decât ale noastre… Prin această Rană din Inimă, spuneam, un suflet este înălţat la nivelul Divin, la nivelul Milostivirii Divine, urcă până la Inima Lui Iisus, Preotul Veşnic; şi acolo Iisus pune Crucea Sa, sângerând în Veşnicul Său Prezent… Iar acel suflet se întoarce curat. Acum vedeam cum sufletul meu se întorcea curăţat după primele spovezi, cum Domnul Nostru rupea laţul care mă unea cu satana… (Iar eu, nemernica, am fost în stare să mă îndepărtez de spovadă! Pentru toate acestea diavolul îi urăşte doarte mult pe preoţi. De aceea avem obligaţia şi datoria de a ne ruga pentru ei, pentru ca Dumnezeu să-i ocrotească, să-i lumineze şi să-i conducă.