LOADING

Type to search

Marturia Gloriei Polo (II)

Stiri Generale / Evenimente

Marturia Gloriei Polo (II)

Share
Căsătoria
Mi-ar plăcea să vă vorbesc despre marele Har care este Sacramentul căsătoriei. Când intrăm în Biserică în ziua nunţii noastre, în momentul în care spunem „Da”-ul nostru, promiţând să fim fideli mereu, în bucurie şi în durere, în sănătate şi în boală, etc, ştiţi cui promitem toate acestea? În faţa preotului şi a rudelor, da, dar promitem direct Lui Dumnezeu Tatăl. El e Martorul principal, când spunem aceste cuvinte şi le scrie cu litere de aur în Cartea Vieţii. Fiecare din noi, când vom muri, va vedea acest moment în propria Carte a Vieţii. În momentul în care primim Trupul şi Sângele Lui Iisus. Încheiem un legământ cu Dumnezeu şi cu persoana pe care am ales-o ca să împărţim împreună viaţa. Când pronunţăm acele cuvinte, le spunem Preasfintei Treimi.
Am văzut cum în ziua căsătoriei mele, când soţul meu şi cu mine am primit Sfânta Euharistie, nu mai eram doi, ci trei: noi doi şi Iisus! De fapt cum ne-am împărtăşit cu Iisus, El ne-a unit într-unul. Ne-a pus în Inima Lui şi am devenit Una formând împreună cu Iisus o Trinitate Sfântă. „Omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit!”
Acum vă întreb: cine va putea despărţi acest Unu? Nimeni! Nimeni nu-l poate despărţi, fraţilor! Nimeni, după ce căsătoria a fost consumată. Iar dacă cei doi miri au intrat virgini în căsătorie, nu vă imaginaţi ce binecuvântări se revarsă asupra acelei căsătorii.
Am văzut şi căsătoria părinţilor mei. Când tatăl meu a pus inelul în degetul mamei mele, apoi preotul i-a declarat soţ şi soţie, Domnul Nostru a încredinţat tatălui meu un fel de baston din lemn, strălucind de Lumină. E vorba despre un Har pe care Dumnezeu îl dă bărbatului: un dar de autoritate din partea Lui Dumnezeu Tatăl pentru ca acest bărbat să poată conduce mica turmă pe care o reprezintă fiii născuţi în căsătorie şi pentru a apăra familia de multele rele ce o atacă. Mamei mele, Dumnezeu i-a pus în inimă ceva care părea o minunată sferă de foc: ea înseamnă Iubirea Lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Am înţeles că mama mea fusese o femeie foarte pură. Dumnezeu era bucuros, fericit.
Dar nu vă imaginaţi câte spirite necurate au pus stăpânire pe tată meu în acel moment. Aceste spirite semănau cu larvele, cu lipitorile. Să ştiţi că atunci când cineva are relaţii în afara căsătoriei, imediat spiritele rele atacă persoana respectivă în toate părţile; încep de la organele sexuale, pun stăpânire pe carne, pe hormoni; ocupă creierul, prind glanda hipofiză şi toată partea neurologică astfel încât poartă omul spre instinctele cele mai animalice. Transformă un fiu al Lui Dumnezeu într-un sclav al cărnii, al propriilor instincte, al poftelor sexuale, într-o persoană dintre acelea despre care se zice că „se bucură de viaţă”.
Când un cuplu este virgin, dă slavă Lui Dumnezeu, face o alianţă sacră cu El, care sfinţeşte sexualitatea lor. De fapt sexualitatea nu e un păcat. Dumnezeu e Cel care participă la uniunea celor doi punând sufletul în embrionul abia format. Acolo există Sacramentul Căsătoriei (Chiar dacă soţii nu au ajuns virgini), Dumnezeu este prezent prin Spiritul Sfânt. Până şi la prepararea hranei Dumnezeu este prezent şi o binecuvântează. El e fericit să însoţească mirii în noua lor viaţă. Cei doi şi cu Domnul formează un Tot. Dar mulţi miri nu ştiu, nu au această noţiune… Sau nici măcar nu se gândesc la Dumnezeu: se căsătoresc numai din tradiţie şi nu din credinţă… Se gândesc să iasă mai repede din biserică pentru a merge la masa festivă, să mănânce, să bea, să plece în luna de miere… Răul nu constă în aceste lucruri, ci în faptul de a-l lăsa pe Dumnezeu în afara a tot ce facem. Aşa cum am făcut eu, care L-am lăsat pe Domnul pe stradă: nici nu mi-a trecut prin cap să-l invit în noua noastră casă. El, în schimb, doreşte să-L invităm ca să intre şi să stea cu noi mereu, în bucurii şi în momentele mai puţin bune; doreşte să-I simţim Prezenţa…
Desigur, în Sacramentul Căsătoriei Dumnezeu este prezent şi fără să fie invitat. Dar cât de frumos ar fi dacă am fi conştienţi de această Prezenţă!
La căsătoria părinţilor mei, cel mai frumos lucru a fost că Dumnezeu a restituit tatălui meu darurile şi Harul pe care îl pierduse: aceasta pentru că se căsătorea cu mama mea care era virgină, cu sentimente foarte pure. Deci Dumnezeu l-a vindecat pe tatăl meu de sexualitatea sa dezonorantă şi ruşinoasă. Dar după aceea, pentru că era bărbat „foarte bine”, iar prietenii lui au început să toarne venin spunându-i să nu permită soţiei să-l încânte şi să-l domine, ci să-şi continue viaţa de mai înainte, iată-l intrând într-un bordel pentru a demonstra prietenilor că rămăsese acelaşi…
Şi ştiţi ce s-a întâmplat cu bastonul de autoritate şi protecţie primit de la Dumnezeu în ziua nunţii? I l-a luat diavolul. Şi toate acele spirite rele s-au întors la el şi l-au prins. Din păstorul turmei sale, tatăl meu se transformă în lupul propriei familii!
Când cineva este infidel căsătoriei sale, este înfidel Lui Dumnezeu. Îşi calcă cuvântul, jurământul făcut Lui Dumnezeu şi persoanei cu care s-a căsătorit. Nu îndeplineşte ceea ce a promis. Dacă cineva are intenţia să nu fie fidel în căsătorie, e mai bine să nu se căsătorească. Domnul ne spune: „Dacă eşti necredincios, te vei condamna! Dacă nu vei fi fidel, mai bine nu te căsători! Fiule, fiică cereţi-Mi Harul de a fi credincioşi soţiei, sau soţului şi Dumnezeului vostru”.
Câte rele nu vin într-o căsătorie din cauza infidelităţii?! Un soţ, de exemplu, merge într-un bordel sau e infidel cu secretara. Cu toate precauţiile, contractează un virus; şi acel virus nu moare. Mai târziu acel virus poate fi transmis soţiei care nu ştie nimic, dar după ani de zile se trezeşte cu o tumoare. Da, cancer! Şi atunci cine poate spune că adulterul nu ucide? Sau câte avorturi nu se fac din cauza adulterului? Câte femei infidele care au rămas însărcinate nu recurg la avort, ca soţul să nu le descopere? Ucid un nevinovat care nu poate să vorbească şi nici să se apere! Şi astea toate sunt numai câteva exemple; adulterul ucide în multe feluri!… Apoi avem curajul să protestăm împotriva Lui Dumnezeu când lucrurile nu merg bine, când avem probleme, când apar bolile: în timp ce, de fapt suntem noi cei care le procurăm cu păcatele noastre, atrăgând răul asupra vieţii noastre.
În spatele păcatului este întotdeauna cel rău. Îi deschidem uşa lui atunci când păcătuim grav. Şi apoi ne plângem că Dumnezeu nu ne iubeşte. „Unde e Dumnezeu care permite asta şi ailaltă??” Aşa suntem în stare să spunem…
Să ştiţi că Dumnezeu este stânca care ocroteşte căsătoria. Vai de cine încearcă să distrugă o căsătorie! Când cineva încearcă, se loveşte de această stâncă, Care este Iisus. Dumnezeu apără căsătoria, să nu vă îndoiţi de asta.
Doresc să vă mai avertizez pentru a fi atenţi cu acele soacre care intervin în căsătoria fiilor pentru a-i tulbura, cauzând probleme în relaţia lor. Chiar dacă ginerele sau nora, pe drept sau pe nedrept, nu sunt pe placul lor, acum sunt căsătoriţi şi mai e nimic de făcut. Nimic altceva decât să se roage pentru ei. Să se roage pentru căsătoria lor şi să stea deoparte. Multe femei s-au condamnat pentru că au intervenit în căsătoria lor. Acesta este un păcat grav! Dacă vedeţi că ceva nu merge, că unul dintre ei sau amândoi păcătuiesc, imploraţi pe Dumnezeu pentru ei, cereţi ajutorul Lui Dumnezeu. Puteţi chiar să încercaţi să vorbiţi cu amândoi, să-i îndemnaţi să salveze căsătoria, să se gândească la copii, să-şi amintească promisiunea de a se iubi, asta da, dar să interveniţi în alt fel – nu, cu atât mai puţin să luaţi poziţie în favoarea unuia sau a altuia.
Să-i respecţi pe tatăl şi pe mama ta
Isus continua să-mi arate totul… V-am povestit deja cât de ingrată am fost faţă de părinţii mei, cum mă ruşinam de ei, cum îi vorbeam de rău şi îi renegam pentru că erau săraci şi nu puteau să-mi dea tot ceea ce aveau prietenele mele cele bogate. Am fost o fiică atât de ingrată, încât am putut spune că aceea nu era mama mea, pentru că mi se părea inferioară mie. Este înspăimântător să vezi ce face o femeie fără Dumnezeu. Distruge totul în jurul ei. Şi pe deasupra, mă simţeam şi mă credem o persoană grozavă!
Credeam că peste a 4-a Poruncă o să trec cu bine că părinţii mei mă costaseră mult: am cheltuit mulţi bani cu ei pentru bolile pe care le-au avut înainte de a muri, Soţul meu a fost cel care a suportat cheltuielile, şi totuşi eu bombăneam: „Ia uite la ei, nu lasă nimic ca moştenire şi în plus trebuie să cheltuim o avere pentru ei… În schimb părinţii prietenelor mele…” Şi Domnul îmi arăta cum analizam totul prin prisma banilor, căci profitasem şi eu de pe urma părinţilor mei în vremea când erau în putere şi aveau bani. Din bani îmi făcusem idoli şi pentru ei călcam în picioare şi pe părinţii mei.
Acum ştiţi ce mă îndurera mai mult văzându-i acolo? Tatăl meu plângea: crezuse că fusese un tată bun, că îşi învăţase fiica să fie muncitoare, întreprinzătoare, să se facă respectată, pentru că numai cine munceşte avansează, etc…Dar uitase că eu aveam un suflet şi că el era evanghelizatorul meu, prin exemplul pe care mi-l dădea. Ori viaţa mea începuse să se afunde tocmai prin exemplul lui. Vedea acum, cu durere profundă, responsabilitatea pe care o avea în faţa Lui Dumnezeu pentru că fusese un uşuratic care îşi spunea fericit lăudându-se faţă de mama mea şi faţă de noi toţi că era „bărbat bine”, căci avea multe femei şi putea să le cucerească pe toate. De altfel, bea mult şi fuma, altfel era un om bun, dar avea aceste vicii, care după el erau calităţi! Era foarte orgolios. Eu eram încă copilă şi vedeam cum plângea mama cînd el vorbea despre alte femei; aceasta a început să mă umple de mânie, de resentimente şi de furie. Resentimentul a început odată cu moartea spirituală: simţeam o furie înspăimântătoare când vedeam cum tata o umilea pe mama în faţa oamenilor, cum îi cauza atâtea lacrimi, iar ea…nu spunea nimic! Atunci a început răzvrătirea mea.
Când eram adolescentă, îi spuneam mamei: „Eu n-o să fac ca tine. Tu calci în picioare demnitatea femeilor. De aceea, noi femeile, nu valorăm nimic: toată vina e a femeilor ca tine, fără demnitate, fără mândrie, care se lasă călcate în picioare şi umilite de bărbaţi!” Iar tatălui i-am spus: „Tată, fie atent, eu nu voi permite niciodată unui bărbat să-mi facă ce-i faci tu mamei. Niciodată! Dacă într-o zi, un bărbat îmi va fi necredincios, mă voi răzbuna, voi face acelaşi lucru, ca să se înveţe minte!” Tatăl meu mă lovi, strigându-mi: „Cum îţi permiţi, fetiţo?!” Dar eu am continuat: „Foarte bine, acum n-ai decât să mă loveşti, dar dacă într-o zi mă voi căsători şi soţul meu mă va trăda, îi voi plăti cu aceeaşi monedă, pentru ca bărbaţii să înţeleagă cum suferă o femeie când un bărbat o umileşte în acest mod!”
M-am umplut de toată această ură şi de acest resentiment. Ştiţi, mă cuprinsese o asemenea furie, încât am devenit o răzvrătită: am început să trăiesc cu dorinţa de a apăra femeia. Apoi am continuat susţinând avortul, eutanasia, divorţul şi sfătuiam toate femeile pe care le cunoşteam să se răzbune dacă soţul lor avea să le trădeze. Eu n-am fost niciodată infidelă în mod fizic, dar am făcut foarte mult rău oamenilor cu aceste sfaturi.
Apoi, când am început să stau mai bine din punct de vedere economic îi spuneam mamei: „Mamă, separă-te de tata pentru că e imposibil să suporţi un astfel de om. Ai puţină demnitate mamă!” Şi cu toate acestea, îl iubeam pe tata. Şi ştiţi de ce? Pentru că mama mea era o femeie cu adevărat bună, care niciodată, niciodată nu m-a învăţat să urăsc, nici pe tata, nici pe altcineva! Iar eu, imaginaţi-vă puţin, aş fi vrut să-i fac să divorţeze pe părinţii mei. Dar mama spunea: „Nu, fiica mea, nu pot! Sufăr, e adevărat, dar mă sacrific pentru voi, copiii mei. Voi sunteţi şapte, iar eu una singură. Mă sacrific pentru că nu vă pot lăsa fără tată. Şi apoi, dacă m-aş separa, cine s-ar mai ruga pentru tatăl tău să se mântuiască? Eu sunt cea care pot să-L implor pe Domnul pentru el. De fapt, durerea şi suferinţa pe care mi le face, le unesc cu durerile Lui Iisus suferind pe cruce. În fiecare zi merg la Biserică şi spun în faţa tabernacolului: <>. Încredinţez pe tatăl tău Lui Iisus şi în timpul Rozariului. Diavolul îl impinge în jos, făcându-l să păcătuiască, dar eu îl ridic în sus cu Rozariul, îl port în faţa tabernacolului şi îi spun Lui Iisus: <>”.
Să ştiţi că, cu câţiva ani înainte de a muri, tatăl meu s-a convertit, a cerut iertare Lui Dumnezeu şi Domnul l-a iertat. Stătea în Purgator, şi încă destul de jos, în mari suferinţe, pentru că nu-şi reparase păcatul. A repara păcatul e ceva pe care nu-l prea luăm în serios, nu prea ne gândim la asta. Desigur, omeneşte nu e posibil, dar de aceea Domnul nostru ne acordă Harul de a ne repara greşelile prin Euharistie. De fiecare dată când participăm la o Liturghie, Domnul ne dă Harul de a repara răul pe care l-am comis. Domnul ne arată când suntem dincolo, consecinţa păcatelor noastre, a răului pe care l-am făcut aproapelui. Până şi cu o privire rea, cu un cuvânt urât…dacă aţi vedea cât e de îngrozitor! Şi cum plângem acolo toate aceste greşeli.
În cazul tatălui meu: mama îi spunea să-i sfătuiască pe fraţii mei să abandoneze viaţa de păcat pe care o duceau, căci mergeau pe urmele tatălui, în infidelităţi, băutură…Dacă el ar fi făcut ce îi spunea soţia, aceasta ar fi fost reparaţia. Dar el răspundea să-i lase în pace pe băieţi, să se distreze, că acum erau doar logodiţi şi că aveau timpul să se schimbe când se vor însura! Dăduse un exemplu prost fraţilor mei şi nu şi-a reparat păcatul. Acum plângea acolo, în Purgator: “M-am salvat de iad numai datorită celor 38 de ani de rugăciuni ai acestei sfinte femei pe care Dumnezeu mi-a dat-o ca soţie!”
Satana şi strategia lui
Cine a văzut filmul Patimile Lui Hristos, îşi va aminti că în timp ce Iisus era biciuit se vedea un demon cu un copil mic (şi el un diavol), care priveşte zâmbind la Iisus. Ei bine, să ştiţi că astăzi nu mai e un bebeluş ci un geniu malefic, enorm şi pervers, care ţine în sclavie multă lume cu plăcerile trupului, cu vrăjitorii, cu teologii greşite, ca de exemplu cu cea care afirmă că diavolul nu există. Imaginţi-vă viclenia satanei care îşi neagă propria existenţă! Ne face să credem că nu există, ca să poată acţiona netulburat. Da, conduce instruirea oamenilor pentru a-i face să creadă că nu există şi astfel să-i ducă la distrugere. Găseşte modalităţi de a-i zăpăci până şi pe cei care cred în Dumnezeu; de exemplu, când sunt apariţii adevărate, el îi face pe oameni să creadă că sunt false.
Zăpăceşte poporul în mii şi mii de feluri, profitând de latura slabă a fiecăruia. Mulţi catolici, care se cred credincioşi şi practicanţi, merg la Liturghie, dar şi la vrăjitori, pentru că cel rău îi face să creadă că nu e nimic rău, că toţi mergem în Cer, pentru că nu folosim vrăjitoria ca să facem rău cuiva… Diavolul conduce, foloseşte şi dirijează totul cu o strategie foarte bine pregătită. Să ştiţi deci, că atunci când folosim magia, vrăjitoria, nu contează în ce scop, diavolul ne pune pecetea sa. Când mergem la vreun mag, la o vrăjitoare, la o ghicitoare în cărţi sau în cafea, la un astrolog sau la cei care invocă spiritele, în toate aceste locuri satana ne pune pecetea sa, sigiliul său.
Eu am intrat într-un asemenea loc cu o prietenă care m-a dus la un vrăjitor ca să-mi ghicească viitorul: acolo am fost marcată de bestie. Cel rău mi-a pus pecetea sa. Şi începând din acea zi, am început să am tot felul de supărări: nelinişte, coşmaruri, frică şi chiar dorinţa de a mă sinucide! Nu înţelegeam de ce. Plâneam şi mă simţeam nefericită, nu mai aveam linişte. Mă rugam, dar simţeam pe Domnul departe de mine, nu mai puteam ajunge la acea apropiere pe care o simţisem în copilărie. Şi îmi era tot mai greu să mă rog… Deschisesem uşa bestiei şi cel rău intrase cu toată forţa în viaţa mea.
Minciunile şi cea dintâi spovadă făcută rău
Încă de când eram de vreo 9-10 ani, am învăţat că, pentru a evita pedepsele mamei mele, care erau destul de aspre, puteam să mint. Astfel m-am aliat cu tatăl minciunii fără a avea nici un fel de scrupule şi pe măsură ce creşteau păcatele mele, creşteau şi minciunile. Ştiam, de exemplu, că mama mea avea un mare respect pentru Domnul. Pentru ea, Numele Domnului era sacru. Am ajuns până acolo încât am îndrăznit să mă folosesc de acest Nume! Spuneam:”Mama, jur pe Hristos că n-am făcut asta!…” În acest fel reuşeam să evit pedepsele. Iar o dată, când mama a insistat mai mult, am spus: „Să mă trăznească Domnul, dacă mint!” Auzisem la alţii această expresie şi nu mi-a fost teamă s-o folosesc… Şi vedeţi, a trecut ceva timp, dar am fost trăznită mortal. Iar dacă acum mă mai aflu aici, e numai din marea Milostivire a Domnului.
Într-o zi, prietena mea Estela mi-a spus: „Cum? Ai împlinit de mult 13 ani şi mai eşti virgină?” Eu o privisem înspăimântată: ce vroia să spună? Mama îmi vorbea mereu despre importanţa virginităţii, spunând că era vorba despre inelul de Căsătorie cu Domnul. Dar prietena mea, cu un aer de superioritate, mi-a spus că mama ei o dusese deja la ginecolog şi că acum folosea pilula. În acel timp eu nici măcar nu ştiam despre ce era vorba, dar ea mi-a explicat cu mândrie că erau pilule contraceptive pentru a nu rămâne însărcinată şi că ea deja se culcase cu vărul ei, cu un prieten, cu cutare, cu cutare… Afirma că e ceva foarte plăcut. Celelalte prietene se mirau:” Chiar nu ştii nimic???” Şi pentru că susţinusem că nu ştiu, mi-au promis să mă ducă într-un loc unde învăţaseră şi ele multe lucruri. Eram preocupată; în faţa mea se deschidea o nouă lume. Eram conştientă că mama nu ar fi fost de acord, dar n-am avut curajul să mă opun prietenelor mele şi am preferat să o mint pe mama. M-au dus la un cinematograf din centru, ca să văd un film pornografic. Vă imaginaţi prin ce spaimă am trecut? O fată de 13 ani care la vremea respectivă nici televizor nu avea în casă, să vadă un asemenea film! A fost un coşmar. Aş fi vrut să fug de acolo, dar mi-era ruşine de colegele mele…
În aceeaşi seară a trebuit să merg cu mama la Liturghie. Eram atât de înspăimântată încât m-am dus să mă spovedesc. Mama stătea şi se ruga în faţa tabernacolului. Mi-am spus păcatele ca de obicei: că nu-mi făcusem datoria acasă, la şcoală, că nu ascultasem…Mă spovedeam la acelaşi preot, deci el cunoştea mai mult sau mai puţin lipsurile mele. Dar în acea zi am spus că fusesem la cinema pe ascuns de mama mea. Surprins, preotul aproape strigă: „Pe ascuns de cine?! Unde ai fost?” Înfricoşată, am privit spre mama, dar ea se ruga liniştită şi din fericire nu auzise nimic. M-am sculat de la spovadă furioasă pe preot şi bineînţeles fără să-i spun ce fel de film văzusem: dacă se scandalizase numai pentru că fusesem la un film pe ascuns, ce ar fi zis dacă-i spuneam şi ce film văzusem?!…
Aici şi-a desăvârşit lucrarea satana, căci de atunci au început spovezile mele rele făcute: pur şi simplu selecţionam ce voi spune la spovadă: „Asta da, asta nu; acest păcat îl spun preotului, pe celălalt nu!” Aşa au început şi Împărtăşaniile mele sacrilege: mergeam să-L primesc pe Domnul în Sfânta Ostie, deşi ştiam că nu spusesem totul la spovadă! Îl primeam în mod nedemn!
Acum Domnul îmi arăta cât de îngrozitor se degradase sufletul meu în timpul vieţii, cât de grav avansase asupra mea procesul de moarte spirituală încât la sfârşitul vieţii nu mai credeam în nimic. Îmi arăta cum în copilărie mergeam mână în Mână cu Dumnezeu, aveam cu El o relaţie profundă. Dar păcatele şi minciuna m-au făcut să las Mâna Domnului. Ştiam că cine mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului în mod nedemn, îşi mănâncă propria condamnare – dar nu acordasem nici o importanţă acestor cuvinte. Acum înţelegeam clar că-mi mâncasem şi băusem propria condamnare!
Am văzut Cartea Vieţii cum diavolul era disperat pentru că la 13 ani credeam încă în Dumnezeu, mai mergeam încă cu mama la Adoraţie Euharistică…Era foarte disperat văzând asta.
Când mi-am început viaţa de păcat, Domnul m-a făcut să simt că pierdeam pacea inimii. Am început să mă lupt cu conştiinţa mea. Colegele îmi spuneau: „Să te spovedeşti?! Eşti învechită, nu mai e la modă! Şi apoi la cine să te spovedeşti? La preoţii ăştia care sunt mai păcătoşi decât noi?!” Nici una dintre ele nu se spovedea. Începu o luptă teribilă între ce spuneau fetele şi ceea ce îmi spunea mama şi conştiinţa mea. Dar odată cu filmul acela, balanţa s-a înclinat şi prietenele mele au învins. Am hotărât să nu mă mai spovedesc pentru că preoţii aceştia bătrâni se scandalizau că te-ai dus la un film…Vedeţi viclenia satanei?! Acuzam preotul şi nu pe mine care mersesem în ascuns şi nici nu mărturisisem ce văzusem….satana este un expert, ştie cum să ne câştige şi cum să infiltreze idei greşite în mintea noastră.
Aşadar, nu mult după 13 ani, Gloria Polo era deja un cadavru viu, un trup fără suflet! Dar pentru mine era motiv de orgoliu, era foarte important că aparţineam acelui grup de fete la modă, rafinate şi experte…Am ajuns să cred la fel ca ele că ştiam tot, că tot ce avea de a face cu Dumnezeu era ori în afara modei, ori o idioţie…
Nu v-am povestit încă ceva: când S-a auzit Vocea Lui Iisus şi diavolii au fugit de acolo fiindcă nu puteau suporta Acea Voce, unul dintre ei a rămas. Avea permisiunea Domnului să rămână. Acest demon îngrozitor urla cu furie: „E a mea! E a mea! E a mea!!” Rămăsese numai el pentru că el fusese acela care manipulase, cu strategia lui, slăbiciunile mele pentru că eu să păcătuiesc. El mă îndepărtase de spovadă. De aceea Domnul îi permisese să rămână, iar acum mă acuza şi striga că îi aparţineam. Avea permisiunea să rămână pentru că eu murisem în păcat de moarte. De atâţia ani nu mă mai spovedisem, şi chiar mai înainte făcusem spovezi rele. Imaginaţi-vă deci ruşinea mea, văzând cu oroare multele mele păcate şi pe deasupra de faţă cu acel diavol oribil care striga că sunt a lui!
Şi pe bună dreptate! El mă îndepărtase de spovadă aşa cum tot el mă făcuse să-mi întinez sufletul. De fiecare dată când păcătuisem, păcatul comis făcuse să-mi întinez sufletul. De fiecare dată când păcătuisem, păcatul comis nu era gratuit: pe candoarea sufletului meu, cel rău îşi punea pecetea lui de întuneric…Şi sufletul cel alb începu să se umple de tenebre. Numai la Prima Împărtăşanie făcusem o spovadă bună, şi încă câteva luni după aceea. Apoi începusem să mă împărtăşesc în mod nedemn.
Când mergem să ne spovedim, trebuie să cerem întotdeauna, întotdeauna, Duhului Sfânt să ne lumineze, să trimită Lumina Sa asupra tenebrelor din mintea noastră: pentru că diavolul este expert în a întuneca mintea noastră făcându-ne să ne gândim că nimic nu e păcat, că totul e bine, că nu e nevoie să mergem la preot ca să ne spovedim – mai ales că şi ei sunt păcătoşi – că spovada nu mai e la modă, etc…
Avortul făcut de prietena mea
La 14 ani prietena mea Estela rămase însărcinată. Am întrebat-o: „Ce ai făcut? Nu ai luat pilula?” „Ba da, mi-a răspuns, dar n-a funcţionat!” „Şi acum, ce o să faci? Cine e tatăl?” Mi-a răspuns că nu ştia…
În luna iunie a plecat în vacanţă cu mama. Când s-a întors, am rămas surprinsă: nu se vedea nici urmă de sarcină, iar ea părea un cadavru! Era foarte palidă şi din acea tânără fată extrovertită, care ne făcea să ne distrăm din orice, nu mai rămăsese nimic. Nu mai era aceeaşi!
Ştiţi, nici uneia dintre noi nu-i plăcea să meargă la Liturghie, dar pentru că şcoala noastră era condusă de călugăriţe, trebuia să mergem cu ele. Era un preot bătrân care vorbea rar şi aceste Liturghii ni se păreau fără sfârşit. Rămâneam în spate şi ne jucam, râdeam, fără să dăm cea mai mică atenţie celebrării. Estela ne făcea mereu să râdem. Dar într-o zi a venit un preot nou, foarte tânăr şi drăguţ. Am comentat că un asemenea tânăr era păcat să fie preot şi ne-am înţeles să vedem cine dintre noi îl va cuceri. Surorile se duceau mai întâi la Împărtăşanie. După ele hop şi noi, fără să fim spovedite, făcând ochi dulci preotului! Vedeţi la ce lucruri diabolice ne îndemna cel rău? Iar noi le consideram simple glume…
Ei bine, când Estela s-a întors din vacanţă, nu mai era aceeaşi: nu mai glumea, nu ne mai făcea să râdem. Avea privirea stinsă, tristă, foarte tristă. Vedeţi unde duce păcatul? Şi acum o mamă infirmă din punct de vedere spiritual, în loc să-şi ferească fiica de o viaţă dezordonată, o ia de mână şi o duce la avort?! Iată ce face diavolul când îi deschidem uşa cu păcatul şi nu-l spălăm la spovadă!
Când am întrebat-o pe Estela dacă nu suferise, dacă nu era tristă, mi-a răspuns ironic că n-ar avea de ce să fie tristă din moment ce fusese eliberată de acea problemă… Dar era o minciună, pentru că niciodată nu a mai fost aceeaşi. Puţin după aceea a intrat în depresie. Apoi a început să ia droguri, şi bineînţeles că mi-a oferit şi mie. Mi-ar fi plăcut să încerc, pentru că zicea că drogul te face să te simţi foarte bine, dar n-am putut! Mă gândeam cu groază că mama mea, care avea un miros foarte fin, m-ar fi descoperit şi m-ar fi ucis! Deci n-am încercat. Domnul îmi arăta acum că nu de frica mamei nu încercasem, ci datorită Harului Lui Dumnezeu, pentru că aveam o mamă care se ruga şi rugăciunea ei cu Rozariul mă susţinea, mă împiedica să cad atât de jos. Prietenele mele au rămas dezgustate de refuzul meu dar eu nu puteam…nu puteam!…Acesta a fost unul dintre multele Haruri primite prin meritul unei mame pline de Dumnezeu, care se ruga pentru mine şi care trăia cu Dumnezeu.
sursa foto: www.profeti.net

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *