LOADING

Type to search

Mărturie din ţara lui Hamlet

Stiri Generale / Evenimente

Mărturie din ţara lui Hamlet

Share

Aş dori să citiţi cu atenţie duhovnicească acest text-mărturie scris cu puţin timp în urmă de un aristocrat danez. Nu este, nici pe departe, un text ecumenist – în sensul strâmt şi gol la care s-a redus astăzi acest cuvânt. Este o mărturie. O mărturie venită de la alţii despre comoara nepreţuită pe care o avem numai noi, ortodocşii: deplina comuniune în iubirea euharistică. Iubire neverosimilă pentru alţii care, iată, a ajuns să lumineze ceţurile ţării lui Hamlet, prin mijlocirea parohiilor ortodoxe din Scandinavia. Iubire care mărturiseşte pe viu, prin oameni concreţi, că Hristos este lumina lumii până şi în „răceala şi în întunericul din Nord”.

La Copenhaga, ca acasă…

Aşadar, Hristos al nostru, al românilor ortodocşi, poate fi înţeles şi iubit până şi de către oamenii reci ai Scandinaviei, care s-au îndepărtat în mare măsură de credinţa creştină. Noi, azilanţii lumii occidentale, sărmanii sărmanilor, noi, cei veniţi din „Estul sălbatic” şi fost comunist, îl avem cel mai bine reprezentat şi slăvit pe Dumnezeul oamenilor! Noi L-am păstrat, noi Îl ştim, noi Îl mărturism şi Îl putem dărui şi altora prin slujbe, prin dragoste venită de sus, prin căldură, prin jertfa postului, prin asceză.

Dar cine sunt luminătorii dreptmăritori de aici? În primul rând, oamenii. Oamenii simpli, creştinii din Danemarca printre care am avut privilegiul să petrec sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, precum şi 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. Din cei 5500 de români stabiliţi în cochetul Regat din peninsula Iutlanda, aproximativ o sută au umplut biserica cu hramul ortodox Naşterea Domnului şi Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. Aceasta pentru noi, căci hramul aceleiaşi biserici romano-catolice (care ne găzduieşte cu neprefăcută onestitate şi bucurie) este Sfântul Ierarh Martir Ansgar, luminătorul Danemarcei, şi… Sfântul Apostol Andrei. Aici, supriză de proporţii: părticele din moaştele Apostolului românilor se află puse la loc de cinste chiar sub Sfânta Masă, într-o raclă aurită! Ce providenţială lucrare: de Sfântul Andrei am putut fi în preajma cinstitelor sale moaşte, mai ceva ca în România! Cu o mică/mare diferenţă: regulile antiepidemiologice ale statului danez au împiedicat scoaterea şi cinstirea prin sărutare a sfintelor relicve… Dar a fost foarte bine şi aşa, căci mare întărire am primit de la Apostol de acolo, chiar de sub masa Sfântului Altar!

Părintele Daniel Dascălu (botoşenean de obârşie) este tânărul paroh din Copenhaga, venit aici numai din vara anului trecut. Dar în acest scurt timp a reuşit, prin tact duhovnicesc şi printr-o puternică harismă personală, să refacă releele comunitare şi de comunicare între români. S-au adunat în preajma lui câteva zeci de familii creştine, dintre care mai râvnitori sunt soţii bănăţeni Mihai şi Cristina Ursta-Anghel, cu băieţelul lor Mihai-Vlăduţ. (Aici trebuie să deschid o paranteză şi să povestec următoarele: după sosirea în Copenhaga, alături de PS Ciprian Câmpineanul, trimisul PF Patriarh Daniel, am poposit la această ospitalieră familie. Încă din holul imobilului, spre marea noastră surprindere, am auzit un glas cristalin cântând încetişor: „Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru…”. Era Mihai-Vlăduţ, cu un felinar mare în mână, care în lift ne-a mărturisit în şoaptă că vrea să se facă preot, atunci când va fi mare…)

Turma şi Păstorul

În rest, românii vin de la distanţe mari pentru Sfânta Liturghie, iar când aceasta este arhierească, bucuria este dublă. Aici intră în scenă Episcopul Macarie Drăgoi, cel care, începând cu data de 6 iulie 2008 (când a fost întronizat la catedrala sârbă din Stockholm – Suedia), arhipăstoreşte destinele spirituale ale românilor din Scandinavia.

Un om bun – aşa l-aş caracteriza pe episcopul de numai 32 de ani, originar din Spermezeu, Bistriţa-Năsăud. Ucenic al ÎPS Bartolomeu Anania (i-a fost secretar de cabinet), apropiat al ÎPS Andrei Andreicuţ (care l-a şi tuns în monahism, naş de călugărie fiindu-i PS Vasile Someşeanul), vlădica Macarie a reuşit să-i cucerească pe toţi. Deschis, onest şi harnic, s-a dovedit a fi un real sprijin tuturor românilor din Suedia, Norvegia şi Danemarca, dar şi celor din Islanda sau Groenlanda! Da, există şi acolo o mână de români (vreo 40), cercetători, dar care au şi ei nevoi sufleteşti. Spre ei se va îndrepta episcopul lor, dar şi spre toate sufletele risipite pe un spaţiu uriaş, între Marea Baltică şi Marea Nordului, între Oceanul Atlantic şi puzderia de insule şi fiorduri ale Nordului îngheţat. Pe toţi îi caută, pe toţi îi mângâie, nici unul nu rămâne pe dinafară. De unde acum un an erau doar câteva parohii înfiinţate de demult, acum sunt 24. Există preoţi (precum cei din Danemarca, dar şi precum cei din Suedia, care au făcut sute de km să ia parte direct la eveniment: Florin Bălan, de la parohia Sfânta Treime din Stockhom, mâna dreaptă a episcopului, Ovidiu-Theodor Băncilă din Jonkoping ori Alin Popa din Solvesborg) care au primit curaj şi întărire. S-a înmulţit turma, au venit şi păstorii!

Sfânta limbă română…

Impresionantă pentru unul ca mine a fost agapa (iată, acel agape de care vorbea baronul danez, sau liturghia de după liturghie), în care m-am simţit mai român ca în România. Emoţia ţării, aromele ei de bucate tradiţionale, dar mai ales colindele au făcut ca solidaritatea din slujba de dimineaţă să fie prelungită comunitar până spre seară, în salonul din complexul parohiei, unde pe vremuri a funcţionat un seminar catolic. Acum locul s-a umplut cu cei Trei Crai de la Răsărit, poposeau îngerii din colinda românească, iar „ziurel de ziuă” mijea în glasuri, printre lacrimi de recunoştinţă. Cei câţiva danezi, chiar dacă nu înţelegeau mare lucru, îngânau cu mult entuziasm colindele româneşti. (Aici se mai impune o paranteză: baronul nostru nu a vrut sub nici o formă să-i fie tradusă liturghia în daneză, motivând că – auziţi! – limba română este o limbă sfântă şi el vrea să audă slujba numai în română, că aşa sună bine; singurul lucru pe care-l înţelege este „Doamne miluieşte”… Dar, între noi fie vorba, dacă înţelege „doar” asta, ce-i mai trebuie altceva?) O figură aparte o constituie ambasadorul României la Copenhaga, Alexandru Victor Micula. Nu numai că este prezent la toate slujbele duminicale, dar rămâne ultimul să strângă sfintele icoane. Apropiat şi cunoscător al parohiei, dar şi al Bisericii Ortodoxe, este un diplomat atipic. D-l Micula dovedeşte o inteligenţă duhovnicească iscoditoare şi o atracţie nefăţarnică („nediplomatică”) faţă de cele sfinte… Un laic foarte serios, care s-a arătat a fi o gazdă primitoare pentru toţi cei 300 de români care au sosit la reşedinţa ambasadorului cu ocazia Zilei Naţionale. Discursuri scurte, vin românesc şi sarmale, dar şi bucate de post, toate pregătite cu migală. Contacte noi, schimburi de adrese, binecuvântări. Am părăsit Danemarca lăsând în urmă o adevărată comunitate, aşa cum rareori vezi în România natală. Fără să exagerez, pot spune că este meritul Episcopului Macarie. El a dat curaj oamenilor să redevină români şi ortodocşi afirmaţi, el a iniţiat noi parohii şi a adus preoţi vrednici, el îi adună la praznice, el îi mângâie când le e greu. Deşi tânăr, el le este părinte, căci pe mulţi i-a (re)născut la viaţa cea întru Hristos.

Răzvan BUCUROIU

Articol din numarul Lumea Credinței nr. 78/ianuarie 2010

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *