Piteşti după Piteşti: PARACLISUL NEUITĂRII

În numărul trecut v-am informat despre Memorialul de la Aiud, unde s-au inaugurat biserica noii mânăstiri şi viitorul centru de martirologie. În acest număr aveţi veşti proaspete şi de la Sighet, unde a fost mucenicită floarea vechii clase politice româneşti. Aici am surprins – şi vi-l împărtăşim cu emoţie – un alt eveniment de dreaptă pomenire din pragul acestei veri: prima Sfântă Liturghie săvârşită în paraclisul amenajat, prin strădania familiei Axinte şi cu binecuvântarea ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, în incinta fostei închisori Piteşti, chiar în Camera 4 Spital (spaţiul predilect al terorii din vremea odiosului torţionar Eugen Ţurcanu: 1949-1951).

Fenomenul Piteşti: un experiment diabolic

Vreme vitregă, la propriu şi la figurat; dar lumină aurorală în sufletele celor ce şi-au făcut un crez de viaţă din stăruinţă şi neuitare. La o jumătate de secol de la desfiinţarea închisorilor politice din România, măcar elitele mărturisitoare ale noilor generaţii stau de veghe, pe tot cuprinsul ţării, în locurile sfinţite de suferinţa şi sângele celor ce şi-au jertfit tinereţea, iar nu o dată şi viaţa întreagă, în numele lui Hristos şi pentru demnitatea creştină a neamului românesc. Pe această hartă a muceniciei contemporane, Piteştiul ocupă un loc de o tragică centralitate, căci “experimentul” de acolo, îmbinare bestială şi diabolică de violenţă şi perversiune, a rămas fără egal în tot sistemul concentraţionar comunist (nu numai de la noi, dar şi din lumea întreagă).

Vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a făcut 21 de ani de închisoare şi a trecut prin cea mai dură fază a “reeducării”, mărturisea într-un interviu publicat chiar în paginile revistei noastre (an II, nr. 8, august 2004): “Ca să înţelegem ce a fost Piteştiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii şi la dimensiunea ei metafizică. Eu cred că Piteştiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în care călăii şi victimele n-au fost decât simple instrumente. Este un experiment diabolic care a avut loc în ţara noastră mai mult decât în orice altă parte a lumii. […] Celelalte «reeducări », de la Canal, de la Gherla, nu au fost decât expansiuni palide ale Piteştiului. Centrul de luptă spirituală a fost Piteştiul, pentru că acolo erau tinerii, acolo erau cei curaţi, oameni care nu fuseseră niciodată implicaţi în acţiuni de genul celor politice, de dinainte de război; adică oameni de o mare puritate: o elită de suflet a tineretului românesc.[…] Unii au rezistat, alţii s-au sinucis, cei mai mulţi au cedat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei care au rezistat. Unii şi-au revenit mai devreme sau mai târziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are nişte legi tainice, se realizează mai greu sau niciodată…” (părintele însuşi, pe atunci doar student medicinist, numit la un moment dat “îngerul căzut cu ochi albaştri”, mărturisea cât de anevoie şi-a revenit, dedicându-şi apoi, ispăşitor, viaţa lui Hristos, pe Care L-a slujit exemplar până la moarte).

Paraclisul neuitării din Camera 4 Spital

În paraclisul cu hramul Înălţarea Domnului (care este şi Ziua Eroilor Neamului), al cărui iconostas atipic evocă gratiile închisorii, Sfânta Liturghie şi pomenirea celor morţi în “reeducarea” de la Piteşti au fost oficiate de un sobor de nouă preoţi, iar în strană s-au aflat, râvnitoare şi neobosite, măicuţele de la Diaconeşti.

Asistenţa a fost constituită în mare parte din tineri (nelipsind reprezentanţii presei scrise şi ai televiziunii naţionale), iar dintre foştii deţinuţi politici au fost de faţă profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor (care a şi luat cuvântul, recitând, în final, versuri emoţionante din lirica penitenciară), Vasile-Jacques Iamandi (repatriat în ultimii ani dintr-un lung exil canadian), Demostene Andronescu (unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr), Nicu Popa (venit de la Los Angeles, unde trăieşte de peste patru decenii) şi Tache Rodas (unul dintre puţinii “piteşteni” încă în viaţă).

Clădirea vechiului penitenciar, ridicată spre sfârşitul anilor ‘30 ai secolului trecut şi acoperită cu o neagră faimă în vremea stalinismului, este astăzi parţial în proprietatea familiei Axinte (Gheorghe, Adela, Maria), care este ferm hotărâtă s-o prefacă în muzeu memorial (proces demarat deja), sub egida Fundaţiei “Sfinţii Închisorilor” (care se recomandă şi printr-o frumoasă activitate editorială, încununată spre sfârşitul anului trecut de apariţia celei de-a treia ediţii a Drumului Crucii, cartea de memorii a eroului muscelean Aurel State, luptător în cruciada antibolşevică, trecut prin lagărele ruseşti şi prin temniţele politice din România). Deocamdată este găzduită în incinta fostei închisori o primă expoziţie permanentă, organizată de Asociaţia “Rost” (care până acum o prezentase doar ca expoziţie itinerantă): “Destine pe drumul Învierii” (sunt evocaţi în ea, prin fotografii şi documente de arhivă, Arhim. Arsenie Papacioc, Ierom. Arsenie Boca, Ieroschim. Daniil Sandu Tudor, Pr. Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu, “sfântul închisorilor”).

Trei absenţe de la eveniment (toate “motivate”, ce-i drept) au fost regretate cu precădere: a ierarhului locului, a d-lui Radu Ciuceanu (directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, trecut el însuşi prin iadul de la Piteşti) şi a d-lui Radu Preda (noul director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, care are planuri mari atât în ce priveşte Piteştiul, cât şi în ce priveşte Jilava).

Important este că bazele memorialului piteştean s-au pus, iar perspectivele sînt promiţătoare, chiar dacă de proporţii mai reduse decât cele de la Sighet şi Aiud. Mai rămâne de jucat cartea Jilavei (de-acum trecută în custodia Ministerului Culturii), unde memorialul scontat, mai la îndemână şi poate mai cutremurător decât toate celelalte la un loc, nu se va putea realiza fără implicarea decisă şi constantă a oficialităţilor statale şi bisericeşti. Să ne ajute Dumnezeu să vă dăm veşti bune şi de acolo, cât de curând.

Răzvan CODRESCU

(articol apărut în revista Lumea Credinței nr. 132/ iulie 2014)