SĂRBĂTORILE LUNII DECEMBRIE ÎN TRADIȚIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

Poporul are habar mai puţin de identitatea şi biografia reală a Sfîntului Nicolae, deşi îl ţine foarte drag. Sîn Nicoară (Nicoară este cea mai veche formă românească a numelui, ieşită direct din latină), cum i se zicea îndeobşte în lumea tradiţională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au ţesut legende diverse şi uneori năstruşnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. Aşa, bunăoară, el ar fi al doilea sfînt făcut de Dumnezeu şi ar sta de-a stînga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sîn Nicoară (ajutat de Sîn Toader, care are cai buni) păzeşte Soarele, nu cumva s-o tulească şi să lase lumea în beznă şi frig. Sîn Nicoară e acum bătrîn, dar în tinereţile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alţii că ar fi fost corăbier şi pescar (ca protector al corăbierilor, ce-i drept, Sfîntul Nicolae cel adevărat, arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi mare făcător de minuni, ale cărui moaşte odihnesc la Bari, este cunoscut pe scară largă, atît în Răsărit cît şi în Apus).

El ar fi oprit şi apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, e mai mereu ud şi cam posomorît. Se pare că ipostaza mai vioaie de Moş Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminţi, însă nuieluşe pentru cei neastîmpăraţi), e o inovaţie orăşenească, prefigurînd dărnicia mai substanţială a lui Moş Crăciun. Nuieluşa corecţională stă însă sigur în legătură cu un episod real din viaţa marelui ierarh din secolul al IV-lea: la Sinodul de la Niceea (325), blîndul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie (cam în felul în care blîndul Hristos îi biciuise pe zarafi, răsturnîndu-le tarabele şi alungîndu-i din Templu), poate chiar cu mîna aflată astăzi la Biserica „Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti. Închipuită prin nuia, „palma Sfîntului Nicolae” ne aduce aminte că uneori, după vorba românească, „bătaia e ruptă din rai”…

IGNATUL (20 decembrie)

Numele zilei se trage de la Sfîntul Mucenic Ignatie Teoforul, trecut în calendarul bisericesc la data respectivă (o bucăţică din moaştele sale se află la Tismana). Pentru ţărani, Ignat a fost însă un simplu om necăjit care, vrînd să-şi taie porcul, ca tot românul, a scăpat securea taman în capul lui tată-său, omorîndu-l pe loc, apoi căindu-se toată viaţa şi, în cele din urmă, primind milă de la Dumnezeu şi de la Sfîntul Petru (ce aveau pe atunci obiceiul să umble pe pămînt). În ziua de Ignat se taie porcul şi nu e bine să lucrezi altceva. Cînd tai porcul (care mai nou cică ar trebui mai întîi adormit, după normele europene!), zici: „Ignat, Ignat,/ Porc umflat”. Porcul nu-i luat chiar pe nepregătite, căci se spune că, în noaptea de dinaintea Ignatului, îşi visează cuţitul… Cu sîngele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoşi peste an. După tăiere şi tranşare, urmează „pomana porcului” (ce contravine jenant postului rînduit de Biserică pînă în ziua de 24 inclusiv!), la care iau parte casnicii şi ajutoarele. Regretata Irina Nicolau observa că în popor se face o fină deosebire între „a tăia” porcul şi „a-l omorî”: dacă respecţi întru totul regulile tradiţionale (cum îl înjunghii, cum îl pîrleşti, cum îl tranşezi, cum îl chiverniseşti), atunci îl tai (ceea ce e în firea lucrurilor, plăcînd şi lui Dumnezeu), în vreme ce, dacă încalci regulile (ritualul), se cheamă că-l omori, prefăcînd sacrificiul legiuit în crimă nelegiuită! O vorbă spune că cine n-are porc gras de Crăciun şi cuţit ascuţit la vremea pepenilor, acela n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de asemenea: „Paştele fudulul” şi „Crăciun sătulul” (niciodată românul nu mănîncă atît de mult şi de greu, ceea ce uneori umbreşte bucuria spirituală a Crăciunului, riscînd să-l prefacă în sărbătoare a pîntecului, ispăşită nu o dată prin revolta ficatului sau a maţelor).

MOȘ AJUNUL (24 decembrie)

Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul unui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: Moş Ajunul. Acesta pare mai autohton decît Moş Crăciunul actual, de vădit import occidental (Santa Claus). Românul se pune să chefuiască încă din seara de ajun, cînd în unele părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru ei (s-ar zice însă că morţii, destul de ponderaţi, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se împart cu precădere). Copiii umblă cu Moş Ajunul („Ne daţi ori nu ne daţi…?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E bine să se împartă bucate, atît în numele morţilor, cît şi ca semn de belşug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor. Lipsa reciprocităţii în această privinţă e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgîrciţii încasează pedepse de la Moşul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe urători în „noaptea mare-a lui Ajun”). Dăruitul de bani nu intra cîtuşi de puţin în optica tradiţională (fiind vorba de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decît pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalalele oraşelor (mai ales o dată cu „ţigănizarea” colindatului, la care sîntem astăzi martori neputincioşi).

MOȘ CRĂCIUN (25 decembrie)

Reprezentarea curentă astăzi a lui „Moş Crăciun cu plete dalbe”, îmbrăcat în costum roşu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenţii, deplasîndu-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă un împrumut tîrziu din lumea apuseană. Comuniştii l-au rebotezat Moş Gerilă (uzînd abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă implicaţiile religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun (după Al. Rosetti, numele s-ar trage din lat. „creationem”) ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a născut Fecioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mîinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor (neavînd nici o legătură cu Crăciuniţele nurlii de astăzi, inventate după modelul majoretelor americane). În faţa unei asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează (topos-ul clasic al evreului rebarbativ şi convertit printr-o minune pilduitoare), deve¬nind primul dintre sfinţi. S-a spus şi că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeităţi păgîne a locului. Se ştie, pe de altă parte, că sărbătoarea Naşterii Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a naşterii zeului Mithra („Natalis Solis Invicti”), cult oriental adus la noi de legiunile romane. În vechime, creştinii sărbătoreau tot acum şi Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri şi „Crăciunul cel mic”.

POMUL DE CRĂCIUN

Pomul de Crăciun, îndeobşte bradul, cu podoabele şi cîntecele aferente („O, brad frumos…”, după O, Tannenbaum…), constituie tot o influenţă apuseană de dată relativ recentă. Crăciunul românesc tradiţional nu-l cunoştea, bradul avînd la noi alte întrebuinţări rituale (legate mai ales de naştere, nuntă sau înmormîntare). Desigur, în obiceiul actual se recunoaşte (chiar dacă nu mai este decît rareori conştientizată) vechea simbolistică a „stîlpului lumii” („axis mundi”), sugerînd ideea rectitudinii şi corespondenţa dintre pămînt şi cer. Pomul împodobit devine astfel o imagine a cosmosului şi a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însuşirea lui de a-şi păstra „cetina tot verde”, traducînd ideea vitalităţii eterne. S-a încetăţenit obiceiul ca bradul să fie gătit în ziua de Ajun şi desfăcut după Anul Nou (cu care pare, de altfel, mai potrivit decît cu Crăciunul). Oricum, avem de-a face cu o stranie osmoză între sărbătoarea creştină şi reminiscenţele unor datini păgîne care se pierd în negura timpului. Descreştinarea lumii contemporane se reflectă trist şi în desacralizarea Crăciunului: „omul recent” e mai preocupat de brad şi de darurile „Moşului” decît de scenariul Nativităţii, pe care aproape că-l ignoră. Numele paralel de Crăciun dat sărbătorii Naşterii Domnului va fi contribuit şi el la această „uitare” a temeiului religios. În Occident, bunăoară, deşi fronda împotriva tradiţiei religioase este astăzi mai mare decît la noi, numele curent al sărbătorii rămâne grăitor prin sine însuşi („Christmas”, „Christfest”, „Nativité”, „Navidad”, „Natale” etc.), fără altă concurenţă, ca să nu mai vorbim de puternicul caracter mnemotehnic al ieslelor reprezentate public (chiar dacă adeseori ni se par – sau chiar sînt – de prost-gust, ilustrînd invazia generală a kitsch-ului). Mai trebuie precizat că, pentru apuseni, Naşterea Domnului este cea mai de seamă sărbătoare bisericească a anului, în vreme ce pentru răsăriteni întîietatea o păstrează praznicul Învierii Domnului.

COLINDATUL

Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreştin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creştinismul. Cîntecelele respective atrag „norocul” sau binecuvîntarea asupra oamenilor şi gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. În vechime, colindele erau „specializate” (de preot, de păstor, de fată mare etc.). O categorie importantă de colinde, mai ales cu caracter de rememorare, sînt strict legate de Crăciunul bisericesc, evocînd închinarea magilor („Viflaimul” sau „Vicleimul” – stîlcire a numelui Betleem) sau panica şi viclenia lui Irod („Irozii”), culminînd cu tăierea pruncilor (cei 14000, după tradiţie, pe care Biserica îi pomeneşte pe 29 decembrie). Scenariile sînt simple, cuceritoare în naivitatea lor. Cam în acelaşi timp, flăcăii umblă însă şi cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, în cete pestriţe şi gălăgioase (că e un obicei păgîn receptat ca atare se vede şi din aceea că în unele părţi se zice că astfel de colindători „glumeţi” ar fi părăsiţi vreme de 6 săptămîni de îngerul lor păzitor!). Copiii (băieţi şi fete deopotrivă) umblă mai ales cu Steaua („Cine primeşte steaua cea frumoasă şi luminoasă…”). Cîntecele de stea cu care sîntem familiarizaţi astăzi (mai ales „Steaua sus răsare…”) sînt de origine cultă, adeseori chiar bisericească. În fine, Pluguşorul şi Sorcova, la fel de notorii, ţin de „înnoirea” anului, neavînd nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului. Din păcate, toate par a fi pe cale de dispariţie, sau în orice caz iremediabil compromise de transformarea lor într-o formă de cerşătorie „interactivă” (extinsă stupid şi penibil cam de pe la Sfîntul Nicolae şi pînă pe la Sfîntul Vasile, în vederea unui „profit” cît mai substanţial). Într-o lume care tinde să nu mai aibă nimic sfînt şi în care totul se mercantilizează galopant, ce altceva era de aşteptat? La o privire mai atentă şi în pofida aparenţelor, stăm mult mai prost cu tradiţia (de care ne pasă din ce în ce mai puţin) decît cu actualitatea (de care ne plîngem la tot pasul)…

Răzvan CODRESCU