Sf. Apostol Iacov (9 octombrie): Fratele evanghelistului Matei, rastignit in Egipt
Share
lacov, fiul lui Alfeu, a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli. El a fost frate de sînge cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei.
El a fost martor ocular al minunilor şi cuvintelor adevărate ale Domnului şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos, martor ocular al Patimii Lui, al Învierii şi Înălţării Lui. După Pogorîrea Sfîntului Duh la Cincizecime, lui lacov i-au căzut sorţii ca să predice Evanghelia lui Hristos în Elefteropolis şi ţinuturile înconjurătoare, iar apoi în Egipt, unde a luat chinuri grele pentru Mîntuitorul.
Cu mare putere în faptă şi în cuvînt, Sfîntul Apostol lacov a semănat vestea mîntuitoare a Cuvîntului lui Dumnezeu întrupat, dărîmînd la pămînt idolii, scoţînd diavolii afară din oameni, şi vindecînd toată neputinţa şi boala întru Numele Domnului lisus Hristos.
Lupta şi rîvna lui pentru Evanghelie au fost încununate cu roadă îmbelşugată. Mulţi păgîni au crezut în Hristos, s-au întemeiat şi s-au înălţat biserici, s-au sfinţit episcopi şi preoţi.
Sfîntul lacov a luat moarte mucenicească în Egipt, la Ostracina, unde a fost răstignit pe cruce de către păgîni. Aşa s-a strămutat fericitul lui suflet la ceruri, unde domneşte veşnic împreună cu împăratul Slavei.
De Domnul trimis,
Domnului supus,
Atotslăvitul lacov bine s-a nevoit:
El pretutindeni Evanghelia a vestit,
Ca din a ei sămînţă să rodească
Popor credincios lui Dumnezeu.
El mierea cea dumnezeiască în Siria toată şi în Egipt
Cu rîvnă mare a purtat.
El cu ale Domnului cuvinte dulci, vindecătoare
Mulţime de popor de la foamete a scăpat.
Pe unde a vestit, pretutindeni,
Minuni mari în urma lui a lăsat:
Vase duhovniceşti de miere pline, revărsat.
Mierea vieţii este aceasta, în izvor nesecat:
Sfinte biserici, plină de bogăţie dulce, curată.
În ele Făcătorul Cel Veşnic neîncetat Se slăveşte,
În ele se preamăreşte veşnic Lucrarea Fiului lui Dumnezeu.
Hristos este a credincioşilor miere,
Mana de viaţă făcătoare, din pline şi din vin.
lacov săvîrşitu-şi-a alergarea întru roşie pecete:
Al său sînge de mucenic, de pe Cruce izvorînd.
El astfel s-a încununat de Hristos, în ceruri,
Ca şi ceilalţi Apostoli ai lui Dumnezeu.
„Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”
„Stricatu-s-au oamenii şi urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul” (Psalmul 13: 1).
Mintea este cîrma întregului om. Ea sfătuieşte, lămureşte şi conduce. Atît sufletul cît şi trupul acţionează conform poruncilor minţii. Dacă mintea este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, atunci întregul om este drept înaintea Lui. Dacă mintea este nelegiuită, nedreaptă şi strîmbă înaintea lui Dumnezeu, atunci aşa este înaintea Lui şi întregul om.
Chiar dacă numai şi cu gîndul zice omul: „Nu este Dumnezeu”. simplul acesta gînd îndată prinde viaţă în faptele lui. Căci mai întîi sînt gîndurile rele, iar faptele cele rele urmează inevitabil. Vedem noi oare cît de bine cunoaşte prorocul insuflat de Dumnezeu sufletul omenesc? Mai întîi, el arată cauza, iar apoi arată şi consecinţele la care duce ea. Faptele rele ies cu necesitate din gîndurile cele rele.
De aceea, fraţilor, să nu îi credeţi pe cei pe care îi auziţi zicînd: „Eu nu cred în Dumnezeu, dar fac binele”.
Mai întîi, cel care nu crede în Dumnezeu nici măcar nu ştie ce este acela binele, necum să mai facă şi diferenţa între bine şi rău.
Prin necredinţa lui, el se taie pe sine cu mîna lui de la cel mai mare Bine şi de la însuşi Izvorul oricărui bine!
În al doilea rînd, să privim cu luare aminte la următorul fapt: anume că toate faptele celor fără Dumnezeu sînt stricate şi urîte. Ele sînt stricate pentru că sînt rele, fără valoare şi nedurabile; ele sînt urîte pentru că sînt împotriva voii lui Dumnezeu Celui Viu.
Cei fără Dumnezeu nu sînt capabili să deosebească binele de rău, căci deosebirea aceasta nu se poate face cu precizie decît la lumina legii lui Dumnezeu. Se mai întîmplă însă şi oameni care zic că ei cred în Dumnezeu, pe cînd faptele lor sînt pline de urîciune şi potrivnice Legii lui Dumnezeu. Aceştia sînt aceia care îl mărturisesc pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima lor sînt foarte departe de El.
Dumnezeu trebuie mărturisit şi cu inima, şi cu credinţa în El, şi cu faptele credinţei în El.
Dar se mai întîmplă şi oameni care cred în Domnul şi cu cuvîntul, şi cu inima, şi cu toate acestea sînt robi păcatului.
Aceasta se întîmplă fie din slăbiciunea voinţei lor, fie din lucrarea diavolului, [fie, cel mai des, din amîndouă]. Acest fel de om trebuie să se pocăiască pururea din tot cugetul, sufletul şi vîrtutea lui, şi va primi iertare. Pocăinţa este mîntuitoare chiar şi pentru cei care sînt fără Dumnezeu! – cu cît mai mult nu va fi atunci pentru cei credincioşi! Cîtă vreme suflă omul pe pămînt, el are şansa să se pocăiască. Dar cine poate fi sigur că va mai trăi şi mîine? De aceea, amînarea pocăinţei pe mîine este curată nebunie.
O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Mîngîierea sufletelor noastre, Fiule al lui Dumnezeu! Ajută-ne nouă să ne pocăim cu amar de păcatele noastre, aşa cum ne ajuţi şi să suflăm în fiecare zi! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!
