Sf. Pelaghia (8 octombrie): averea obtinuta din desfrau, data saracilor!

Ea a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea s-a născut la Antiohia, din părinţi păgîni, şi a fost dăruită de Dumnezeu cu nemaivăzută frumuseţe trupească. Pelaghia şi-a folosit marea frumuseţe spre a ei pierzanie şi a celor căzuţi în mrejele ei. Din desfrînările ei ea se făcuse putred de bogată. Trecînd odată pe lîngă Biserica Sfîntului Mucenic Iulian, în care tocmai atunci predica înaltpreasfinţitul Nonnus, ea s-a oprit şi a auzit cuvîntul pentru înfricoşata Judecată şi pedeapsa care îi aşteaptă pe păcătoşi în iad. Cuvintele acelea au zguduit-o, şi Pelaghia şi-a schimbat radical viaţa.

Ei i-a fost scîrbă de ea însăşi, s-a temut tare de Dumnezeu, s-a pocăit cu amar de noianul păcatelor ei şi a căzut înaintea lui Nonnus rugîndu-se de el ca să o boteze: „Îndură-te şi fie-ţi milă de mine, Sfinţite Părinte. Botează-mă pe mine şi învaţă-mă pe mine pocăinţa, căci iată eu sînt adînc de păcate, gheena pierzării, mreaja şi unealta diavolului”.

Aşa s-a rugat Pelaghia de Ierarhul lui Hristos cu lacrimi, şi el a primit-o, i-a cercat pocăinţa şi a botezat-o pe ea. La sfîntul ei Botez a slujit şi Fericita Romana Diaconița, care i-a fost şi naşă. Romana a învăţat-o bine toată creştineasca vieţuire şi tainele credinţei. Dar Pelaghia a rîvnit mai mult decît Sfîntul Botez. Prea conştientă fiind de noianul adînc al păcatelor ei, împunsă de boldul conştiinţei, ea a voit să se nevoiască pînă la moarte cît mai aspru. Ea a împărţit imediat toate imensele ei averi cele cîştigate din desfrîu săracilor, şi a plecat în taină la Ierusalim, sub numele de monahul Pelaghie. Acolo ea s-a închis într-o peşteră de la Muntele Măslinilor, şi s-a închinat cu totul celor mai aspre postiri, rugăciuni şi privegheri de toată vremea.

După trei ani a cercetat-o lacov, diaconul Sfinţitului Nonnus, şi a aflat-o încă vie. Dar cînd a revenit după trei zile, a aflat-o pe ea moartă, şi i-a îngropat trupul ei cu cinste. Sfînta Pelaghia s-a săvîrşit către Domnul cam pe la anul 461.

Astfel, cumplita desfrînată de mai înainte i-a plăcut mai după aceea lui Dumnezeu cu asprimea pocăinţei celei cu lacrimi, a fost iertată de noianul păcatelor ei, şi s-a sfinţit. Iar Domnul a socotit vrednic sufletul ei cel curăţit de Împărăţia Cerurilor.

Pelaghia cea mult păcătoasă aplîns cu amar,

Şi aflînd credinţa sufletul şi-a luminat.

Lumea semne i-a făcut ca s-o ademeneasă iar,

Dar ea o a lepădat.

Conştiinţa ei s-a trezit, şi sufletul, ca din coşmar.

Ce mult a chinuit!

Cît s-a nevoit, cît a îndurat

Pentru a ei mîntuire!

Sufletul ei cu păcătosul ei trup a luptat,

Şi acesta i s-a făcut ca un măr putred.

Ea muceniceşte a plîns şi s-a nevoit

Pînă ce sufletul ei nenorocit i l-a sfinţit Domnul.

Pe cer soarele de Domnul zidit străluceşte,

Dar al Pelaghiei suflet străluceşte mai mult.

Pocăinţa!

Pocăinţa ne-o a dăruit Domnul,

Pelaghia cu aceasta s-a preaslăvit.

O, de-am investi şi în sufletele noastre efortul pe care îl investim în confortul nostru trupesc!

De-am fi tot atît de dornici să ne împodobim cu virtuţile înaintea lui Dumnezeu, pe cît sîntem în a ne împdobi trupul cu cele stricăcioase! La început, şi Pelaghia cea păcătoasă, şi Taisia nu se interesau decît de frumuseţea trupurilor lor, care le ţinea sufletele în robie. Amîndouă nu se străduiau decît pentru deşertăciune: a rochiilor splendide, a parfumurilor, a tuturor podoabelor! Ele erau înconjurate numai de linguşiri şi laude, pe care şi le doreau şi cu care se hrăneau. Dar ce schimbare neaşteptată în vieţile lor! O schimbare mai minunată decît a altoiului care scoate mere nobile din mere pădureţe, sau preface într-un lac de apă limpede şi dulce mlaştina cea rău mirositoare!

Cînd a văzut-o întîia oară Preasfinţitul Nonnus, înconjurat şi de alţi Sfinţiţi Ierarhi, pe desfrînata Pelaghia pentru întîia oară, împodobită şi frumoasă ca o zeiţă şi înconjurată de sclavii şi sclavele ei, gătită cu cea mai scumpă şi mai aleasă podoabă de mătase, cu brăţări, coliere şi inele şi înmiresmată cu parfumuri rare, el a lăcrimat şi a zis celor ce erau cu dînsul: „Cu adevărat, mult învăţăm de la această femeie. Domnul o va pune de faţă la înfricoşata Judecată şi ne va osîndi cu pilda ei. Oare cîte ceasuri pe zi nu petrece această femeie în cămara ei, îmbăindu-se şi gătindu-se, împodobindu-se şi privindu-se în oglindă – pentru ce?

Doar spre a apărea un ceas, mai strălucitoare ca soarele, înaintea oamenilor. Iar noi, carele Mire avem pre Hristos Cel Nemuritor din ceruri, nu ne străduim măcar puţin timp pe zi ca să ne împodobim nevăzuţi de nimeni cu pocăinţa! Noi nu grăbim să ne îmbăiem cu lacrimile, nici să ne împodobim întru frumuseţea virtuţilor, ca să apărem şi noi mai frumoşi decît soarele înaintea lui Dumnezeu!”

„Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărîmat; pierita pomenirea lor cu sunet” (Psalmul 9: 6).

Vrăjmaşul neamului omenesc, cela ce a fost ucigaş de oameni încă de la început, a folosit orice arme şi cea mai deşănţată înşelăciune împotriva omului, dintotdeauna. El zi şi noapte inventează arme şi ţese intrigi noi, în scopul de a distruge oameni, indiferent cum şi cîţi, „răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5: 8).

El se ascunde ca un şarpe şi îşi aşteaptă cu răbdare drăcească prada; el îşi întinde mrejele pretutindeni, ca un păinajen, cu singura ţintă de a înşela vreun om şi a-1 surpa în stricăciunea rău-mirositoare a iadului. Popoarele păgîne erau cetăţile lui întărite. Pînă la venirea lui Hristos, el a domnit suprem şi nestingherit în ele. Cînd acelea aduceau jertfe idolilor din capişti şi de pe înălţimi, lui îi aduceau; descîntăturile şi vrăjitoriile lui îi slujeau; el păzea, călăuzea şi sporea poftele tuturor desfrînărilor oamenilor; jertfele umane, patimile necurate şi arzătoare, ura, războiul, fărădelegile de tot felul, acestea erau plăcerea lui perpetuă. Dar la sfîrşit au pierit armele lui. „Cetăţile” lui au fost sfârâmate, iar pomenirea lui a pierit cu sunet. Acest „sfîrşit” de care vorbeşte aici prorocul este venirea Domnului lisus Hristos în lume.

Domnul Şi-a arătat puterea Lui asupra diavolului cînd a biruit ispitirile diavoleşti în pustia din munte. El Şi-a arătat stăpînirea asupra diavolilor cînd i-a scos afară din oameni, şi le-a poruncit să meargă într-un loc sau în altul; El Şi-a arătat stăpînirea Lui absolută şi invincibilă asupra păcatului şi morţii prin Patima şi învierea Lui.

Iar ceea ce este poate cel mai important aici, El S-a pogorît la iad şi a scos de acolo sufletele omeneşti şi a risipit puterea diavolului. El nu a dorit să-i piardă cu desăvîrşire, ci doar să-i împrăştie şi să le distrugă desăvîrşit armele; El i-a zdrobit şi i-a împrăştiat aşa cum a făcut-o mai după aceea şi cu iudeii, dar mai cumplit decît cu iudeii. El a eliberat poporul omenesc din stăpînirea lor, iar ceea ce este şi mai important, El a dat putere oamenilor asupra diavolilor, astfel încît ei pot să îi scoată afară din sufletele, trupurile şi casele lor şi chiar şi ale altora [aceştia ce fac acestea din urmă sînt sfinţiţii preoţi şi sfinţii] cu Numele Lui Cel Sfînt! Oare vedem noi cum a împletit Domnul biruinţa Lui asupra diavolului cu milostivirea şi dragostea faţă de noi? El 1-a slăbit şi 1-a zdrobit atît de tare, El 1-a înfricoşat şi 1-a risipit atît de desăvîrşit, încît 1-a dat cu totul în puterea oamenilor! Dar nu a tuturor, ci doar a acelora care cred cu adevărat şi desăvîrşit în El şi împlinesc întocmai sfintele Lui porunci. Acestora le-a dat Domnul putere asupra diavolului, şi acestora le-a dat şi armă, arma Sfintei Cruci.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce ne-ai mîntuit pre noi din puterea diavolului, ajută-ne nouă să lucrăm şi această „mai mică” parte ce ne-ai lăsat-o nouă. Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin!

 

 Sf. Nicolae VELIMIROVICI, Proloagele de la Ohrida