Traian nu uită că locuieşte în cer

În 1966, într-o zi de 4 noiembrie, se muta spre cele veşnice Traian Chelariu, scriitor de mare talent. Comuniştii nu l-au lăsat să îşi desăvârşească apostolatul în învăţământ: este nevoit să lucreze la Deratizare şi ecarisaj. Reintră încet-încet în lumea şcolii, cu toate că la „neprieteni” e nevoit să îl pomenească zilnic pe Mihai Beniuc (intelectualul de sorginte „nouă”). De ce ne este drag? Pentru concluzia operei sale fubuloase: „Niciodată nu ar trebui să uităm că locuim în cer şi călcăm luminile unei stele, că ni se pare numai că este noroi la picioarele noastre”. Ce bine: să ai conştiinţa că locuieşti în cer, că nu te laşi doborât de „noroi”, de gregar, de grosier, de grosolan, de lumesc. Şi, odată având flotantul „de cer”, nu te mai ocupi cu treburile „uşoare”, de pământ. Faci ce se face în cer: te rogi. Dar nu aşa, fuşărit. Şi nu te mai lauzi, că nu se cade, aici, între sfinţi (ai fi cel puţin penibil, dacă nu ipocrit). „Cerul” începe de aici, din inima ta şi nu se sfârşi niciodată: cel ce crede, chiar de va muri, va trăi. Cerul din inima ta înseamnă curăţie, rugăciunea inimii neîncetată, bucurie, pace şi lumină.

Umbrele noastre se clatină spre moarte: gândul la moarte păstrează trezvia şi fuga de păcat. Jurnalul scriitorul sucevean Traian Chelariu nu este deschis spre lume, ci este puternic interiorizat: o meditaţie subtilă, o contemplaţie decentă, o radiografie sufletească. Se analizează zilnic, inspectează „hrana” sa de cărţi. Există o nestăvilită pasiune după lectura ziditoare, după fulgul care nu s-a topit încă, dar i se poate „fura” scânteia. Nu este un spirit polemic, dar face observaţii de morală. Treptat, se îndepărtează de ficţiune, ca o eliberare firească, ca o combustie miraculoasă. Opera lui chiar merită recuperată. Se spune, adesea, această sintagmă despre fiecare autor. În cazul de faţă, recuperarea memoriei este o prioritate.

Marius Matei