LOADING

Type to search

Un of pre(a)lung de părinte: Copii și părinți într-o societate care-i desparte

Stiri Generale / Evenimente

Un of pre(a)lung de părinte: Copii și părinți într-o societate care-i desparte

Share

Câteva ore au lipsit și era să mă nasc în școală. În școala unde părinții erau profesori. Am crescut în mediul didactic și am respirat mirosul de cretă toată copilăria. Am participat consecvent la ședințele cu părinții. De nevoie. Pentru că nu aveau cu cine să mă lase acasă. Am asistat la atâtea ședințe cu părinții, încât am crezut că-mi ajung pentru o viață întreagă. A mea și propriilor copii. Acum sunt părinte. Și mulțumesc Domnului pentru această mare binecuvântare. Până să ajungă copii la școală încă speram să mă ridic la înălțimea chemării. De când sunt elevi – și eu particip la ședințele cu părinții din clasele propriilor copii – încep să am mari dubii de reușita sistemului meu educativ, dacă ar fi să ma iau după standardele impuse de comunitatea de părinți, de societatea actuală.
Mă fac mică în bancă la ședințele cu părinții și ascult cu spaimă cum părinții-colegi de clasă, fie ea clasă pregătitoare, fie ea clasa întâi, cer vehement să se facă și aia și cealalată și se înscriu zilnic într-un adevărat maraton pentru a bifa cam 2 activități, în medie, extrașcolare, pe zi pentru micuțul de 6/7 ani.
Cum se termină cursurile obligatorii, copiii sunt înscriși la cursuri optionale în cadrul programului semi-internat de la școală la înca o activitate pe zi, cel puțin. Într-o zi au engleză, în alta au șah, în alta au laboratorul minții, în alta au muzică și mișcare, în alta au baschet, în alta dezbateri, în alta teatru, etc.
După ce sunt culeși de la școală, înarmați cu câte un instrument în mână sau cu o plasă în care zace înghesuit un echipament pentru fotbal, tenis, volei, etc., copii și părinți aleargă diperați spre următoarea activitate suplimentară, conștineți că traficul ar putea să-i întârzie. Nu au timp de povești, de plimbări, de activități comune, de râsete sau glume. De cele mai multe ori drumul e încarcat de nervi. Ei aleargă spre locurile unde alți oameni, poate părinți și ei, se ocupă de pregătirea copiilor în diferite domenii (matematică, engleză, sport, …). Dar câtă educație pot strecura acești oameni unor copii cu care se întâlnesc o dată sau de două ori pe saptămână? Destul de puțină și destul de fragmentată! Câtă dragoste părintească pot primi copiii noștri în acest timp, când noi îi așteaptăm pe-afară, atenuându-ne sentimentul de vină pentru lipsa de timp petrecut alături de ei, cu argumente legate de eforturile fizice și financiare de a-l purta peste tot, de a-i asigura – iluzoriu! – un imens volum de cunoștințe din tot ce s-a inventat până astazi pe pamânt.
Dar poate ei nu-și doresc să știe tot.

Nu doresc să cânte ca Mozart, nu doresc să picteze ca Luchian, nu vor sa fie performanți la toate și la tot. Poate își doresc mai mult să stea cu noi, părinții lor. Ei termină programul dupa ora 16 sau, de cele mai multe ori, după 18. Acești copii, care și-au început ziua la ora 6, au nu mai puțin de 12 ore de activitate trepidantă și susținută, pe care o fac în compania altor oameni, mai puțin alături de părinții lor.
Și-acum mă gândesc eu, ca părinte, ce rost mai au întrebările tardive: Copile, de ce esti atât de neascultător? Copile, de ce nu ma pot înțelege cu tine? De ce nu mă asculți?
Poate pentru că, atunci, în copilărie, când ai avut nevoie să te ascult eu, părintele, eram prea ocupat să-ți programez studiile și formarea intelectuală fără să mă găndesc la sufletul tău, la dorințele, la speranțele, la visele tale și la marea ta bucurie de a fi alaturi de mine, mamă sau tată. Recunosc că suntem împovărați de o mare responsabilitate, cu care ne-am trezit în brațe la nașterea ta. Recunosc că e înspăimântătoare uneori. Și mai recunosc și faptul că e descurajant să primești feed-back pentru activitatea ta de părinte abia târziu, spre sfârșitul vieții, când, dacă te-ai străduit, vei fi recompensat cu un copil-Om sau dacă ai evitat (din diferite pricini, unele motivate, altele închipuite) să-ți asumi rolul primit, îți vei plânge suferința eșecului ca părinte alături de un copil-neom.
Imi amintesc acum ce scria cândva Creangă: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească…“ Aș adăuga eu acum: Și dacă-i părinte, să se oprească în loc și să caute pentru copilul său cel mai bun și mai mult timp cu putință.

Pentru că mă mistuie două întrebări: Copiii noștri când se mai joacă? Și părinții, educatorii de drept, prin puterea exemplului și prin legea firii, când îi mai educă, când îi mai îngrijesc și când mai au timp să-i iubească?

 

Claudia CHIOREAN

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *