Specialitatea sfinţilor. Doctori ai bucuriei

Cunoaşte oare cineva sinele sfinţilor, ca să le poată face un portret plural? Mi s-a dat tema asta şi o mare neputinţă m-a copleşit. Eu sunt pe treapta nedesăvârşită în care abia mă pot apropia, prin rugăciune, de un singur sfânt.
Cum îl aleg?! Aşa cum mi se întâmplă când intru într-o policlinică şi caut specialitatea medicală ce ar putea să-mi rezolve durerea, devenită de nesuportat. Că pentru un fleac nu-l deranjez pe doctor, nici nu mă trezesc să fac „analize de rutină, ca să ştiu ce am”. Nu am acest orgoliu al curiozităţii ştiinţifice asupra neînsemnatei mele persoane. Mai ştiu că adesea, inteligenţa corporală rezolvă singură un început de boală şi doar când nu mai face faţă, începe între noi conversaţia durerii, a depresiei sau a neputinţei.

Mărturisesc că, înainte de a merge la doctor, obişnuiesc să alerg la un sfânt.

Poate fiindcă frumuseţea unui interior de biserică, muzica de strană, balsamul cuvintelor din Sfânta Evanghelie nu se compară cu aşteptarea chinuitoare în anticamera unui cabinet de spital. Ieşind din biserică, o parte din durere dispare.

Aproape toţi sfinţii sunt taumaturgi, chiar dacă nu au practicat în timpul vieţii medicina. Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi a fost păstor şi, de cum i-au fost scoase moaştele sfinte din apa Lomului, a vindecat o fetiţă de epilepsie.
A le citi viaţa şi minunile înseamnă să le descoperi specialitatea, ştiind să apelezi exact la acel sfânt de care sufletul tău are nevoie, ca să-ţi ajuţi trupul suferind într-o clipă anume sau ca să-ţi recapeţi bucuria, pierdută de la o vreme. Poţi fi sigur că Îngerul păzitor îţi asistă alegerile.

Toţi sfinţii sunt doctori ai bucuriei.

Şi cât de uşor se pierde ea în lume, cât de anevoioasă este regăsirea ei! Un suflet fără bucurie arată ca îmbrăcat în zdrenţe, oricât de elegantă i-ar fi croiala hainei. Un părinte bucuros are ţinuta unui prinţ, în simplitatea hainei sale monahale.

Uneori, citind Sinaxarul, mă adresez sfântului zilei, ca unui medic de gardă, găsit la lucru în cabinetul său:
-Spune-mi, preaminunate, de ce mi-am pierdut bucuria! Sigur am făcut o prostie, ajută-mă să văd, ca să nu mai fac, ca să nu mai calc pe acolo! Pe cine am jignit, cu cine am fost neatentă, pe care copil l-am judecat prea aspru sau l-am lăsat neiubit? Am rămas fără bucurie fiindcă mi-a fost silă să miluiesc obrăznicătura care chiuleşte de la şcoală ca să cerşească la mijloc de săptămână?!

Dar părintele protosinghel Nicodim Măndiţă scria să ne alegem cu atenţie sufletul pe care îl miluim, nu să risipim pe cine nu merită, nici să-i încurajăm metehnele.
Poţi cere unui sfânt, chiar sfântului de gardă, să-ţi dea să pricepi de ce suferi (el are ochiul duhovnicesc deschis), ca să repari greşeala zilei, mă rog, a timpului din urmă, căci numai dacă stărui mai mult în pacat se declanşează pedagogia durerii.
Cinstirea sfinţilor face parte din stilul meu de viaţă. Sfântul la care mă rog face mai scurt drumul între durere şi semnificaţia ei, cea de care mintea are nevoie, ca să iniţieze programul vindecării. Uneori, remediul este mai simplu ca un ceai de muşeţel. Doar că singuri, fără rugăciune, fără asistenţa sfinţilor taumaturgi, îl găsim cu greu.

Au început ploile. Stau sub balcon, în fotoliul alb şi îmi dispun lecturile pe scăriţă. Citesc până mă cuprinde frigul. Norii aleargă pe cer, încântându-mă cu spectacolul creaţiei neaşteptate de forme. Şapte vase, puse sub uluci, cântă, pe tonuri diferite, căderea picăturii de ploaie. Te iubesc, Doamne!
Fiindcă am cumpărat ieri busuioc, decid să merg azi la sfânta Parascheva. Dar, ca niciodată, uit basmaua. Simt o mare umilinţă, că mintea mea s-a degradat într-atât. Chiar când intru pe portiţa laterală a Mitropoliei, ştiu ce am de făcut: voi cumpăra o eşarfă de la lumânăreasă.
Se vede clar că nu are aşa ceva, totuşi eu cer şi ea îmi dă.
-Cât costă?
-Nimic. Doar mi-o aduceţi repejor înapoi.
Doamne, ce ţesătură mângâietoare, parcă e borangic! Ce scumpă ar fi fost, dacă mi-o vindea. Ascult Apostolul şi Sfânta Liturghie, apoi i-o duc înapoi, cu cinci leuţi, de sufletul lui Carmen. Înţeleg că asta era lucrarea îngerească: să-mi amintesc de sora mea pe care a dovedit-o disperarea. Şi mărul pe care îl dau fetiţei flămânde din tramvai e tot de sufletul ei. Călătoresc prin oraşul pe care ea n-a mai vrut să-l locuiască (nici viaţa aceasta n-a mai vrut-o) şi muşcăm amândouă, eu şi fetiţa în zdrenţe, dintr-un măr galben de un leu kilogramul.
-Ce-ai să te faci când vei fi mare, o întreb, ca să-i descopăr visul.
–Eu mă fac sfântă. Iar fraţii care mă bat şi-mi iau totul vor veni să mi se închine, ca să-i vindec de bubele lor.
-Şi de răutatea lor, adaug încet, iar fetiţa surâde.
Elena Frandeş