LOADING

Type to search

Iordanul Iordanei

Ortodoxie si traire

Iordanul Iordanei

Share
Sărbătorile de iarnă sunt pline de veselie dar, pentru mine, și de multă nostalgie.
După Anul Nou, o serbam pe bunica din partea mamei. Purta, de fapt poartă încă, deși nu mai este printre noi, un nume care mult timp mi s-a părut prea aspru, dar care apoi am înțeles că era o emblemă a personalității ei.
O chema Iordana și așa cum râul Iordan nu este un râu obișnuit, tot așa și bunica mea nu era un om obișnuit.
Era acel fel de om care nu trece niciodată neobservat, care se distinge dintr-o mie, pe care nu-l poți uita chiar de-l întâlnești o singură dată.
Îmi amintesc de serile petrecute cu ea, la gura sobii, când împletea ciorapi din lână pentru nepoți și ne povestea întâmplări din copilăria și din tinerețea ei.
Avea printre multe alte daruri si darul povestirii. Ne capta atenția și prin ceea ce povestea, dar mai ales prin felul în care povestea și, fără să realizăm atunci, ne-a lăsat în minte și suflet icoane ale vieții satului românesc, crâmpeie din viața oamenilor de altădată.
A fost cea mai mică din 10 copii și, după cum ne mărturisea, a avut libertate deplină să descopere lumea, iar peripețiile ei aveau multe în comun cu cele povestite de Creangă, fiindcă marele scriitor a desprins  de fapt esența copilăriei din acele vremuri.
Deși fetiță, era foarte zvăpăiată si deși cea mai mică, reușea să se impună ca un membru al familie care are și el un cuvânt de spus.
Am aflat, mai târziu, de la cineva din familie, că ea le punea nume mânjilor.
Tatăl ei o chema să-i boteze,  iar ea le surprindea trăsătura cea mai pregnantă, cea mai definitorie, un lucru ce mi s-a părut uluitor fiindcă, deși era mezina familiei, tatăl său a intuit și a înțeles că era înzestrată cu darul  de a vedea dincolo de ceea ce e concret și palpabil.
Copilul a crescut și a devenit o mândrețe de fată, pe care mulți băieți o curtau și ea ne povestea cu mult haz întâmplări de la horă sau de la locul de întâlnire al tinerilor de la țară, care nu era altceva decât fântâna satului. Tinerele se întâlneau cu flăcăii la fântână, sub pretextul că trebuie să umple gălețile cu apă, iar flăcăii le conduceau până aproape de casă, dar niciodată foarte aproape ca să nu intre în conflict cu tatăl fetei.
Bunicul meu a fost un tânăr frumos, înalt, cu trăsături fine și privire visătoare. Era orășean, fiu de om înstărit. A plăcut-o pe bunica mea de cum a văzut-o, fată vânjoasă de la țară, fiică vrednică de om gospodar și fire temperamentală. Și s-au completat minunat toată viața, au clădit o căsnicie durabilă  și doi copii cu care s-au mândrit.
Mama-mare, căci așa îi spuneam, ne-a sădit în minte și în suflet niște principii pe care nu le vom putea uita toată viața. Și soțul meu care a cunoscut-o în amurgul vieții a cules de la ea vorbe și sfaturi  care l-au marcat profund.
Mama-mare se ghida în tot ceea ce făcea după principiul „trebii cu rost”.
Important la ea nu era sa faci treabă ci să faci treaba cu rost că, altfel, „te afli în treabă”. Apoi, mai avea o vorbă, că o gospodină adevărată nu este aceea care nu greșește niciodată ci cea care știe să-și repare greșeala.
Mai avea un principiu major: Să nu faci niciodată treabă de mântuială! Să faci treabă de om gospodar.
Nimic nu era lăsat la întâmplare în gospodăria ei și, de fapt, în toată viața ei, ci totul trebuia să aibă un rost.
Niciodată nu vorbea vorbe, așa cum mulți vorbesc în zilele noastre – a vorbit ca să se audă și el vorbind – ea încărca cuvintele nu cu un sens, ci cu mii de sensuri pornite din înțelepciunea unui neam întreg.
De Sfintele Paști, făcea cozonaci cum nimeni alta, dar pentru care se pregătea nopți la rând cu grija de a-i  ieși așa cum se cuvine pentru o sărbătoare atât de mare. Era un fel de jertfă pe care o aducea ea în cinstea Jertfei și Învierii Domnului, cozonaci pe care bunicul meu îi ducea la sfințit  la Slujba Învierii.
 De Crăciun se tăia porcul și se pârlea cu foc de paie, apoi toți patru nepoți ne așezam pe o păturică pe spatele porcului cald și călăream porcul.
 Manată de țelul perfecțiunii, făcea la modul desăvârșit toate preparatele tradiționale: caltaboși, tobă, jumări, cârnați.
Era neîntrecută și la plăcinte iar de Anul Nou era nelipsită plăcinta cu noroc, aurie și aburindă pe care o așteptam cu nerăbdare ca să ghicim bucata norocoasă.
Acum se apropie sarbatorile, ea nu mai este printre noi, dar este lângă noi și în noi, o purtăm în sufletul nostru căci ea ne-a dăruit toata viața ei părți din sufletul ei mare si, undeva, în inima noastră, ea locuiește și ne călăuzește pe Calea spre Adevăr și Lumină…..
La mulți ani !

Ruxandra Nuță

3 Comments

  1. ioDan 7 ianuarie 2018

    Domnul să vă ajute în a o urma. LA MULȚI ANI !

    Răspunde
  2. Ruxandra Nuta 8 ianuarie 2018

    Mutumesc mult pentru urare! M-au surprins si m-au bucurat cuvintele dvs., fiindca astfel stiu ca cele scrise de mine au avut reverberatii intr-un alt suflet. La multi ani si dvs.!

    Răspunde
  3. Daniela Nicoară 11 ianuarie 2019

    Istorisirea dumneavoastră mi a deschis siie pitită amintirilor vacanțelor petrecute.in sânul satului românesc alaturi de bumicaea. Sf i pentru mine bunicii mei sunt un punct de reper în viață.Mereu îmi amintesc ce făceau ce spuneau cum se rugau..Da a fost o generație educata altfel prin modele luate din familie care la rândul lor se raportau la Hristos și Maica Domnului..Frumoși și neuitați ani..

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *