Există taine şi legi dumnezeieşti care nu pot fi aprofundate de cât în smerenie. De Hristos însuşi s-au smintit cei mai apropiaţi ucenici, pentru că faptele sale erau inefabile, adânci, conduse după ghidul proniei cereşti. Un mărturisitor al divinităţii, un inegalabil copil al cerului, un neînţeles al lumii ce l-a cunoscut, un „smintitor” pentru cei ce l-au crezut altfel decât era, a fost chiar părintele nostru drag Nicodim Bujor!
Lumea nu a fost vrednică de el, de curăţenia sa, de dulceaţa sa duhovnicească. Şi Dumnezeu l-a „ascuns” într-o căsuţă din Ploieşti, de unde părintele nu a mai avut decât o singură fereastră deschisă: aceea ce dă spre rai, spre sfinţi, spre Maica Domnului, spre Împărăţia Cerurilor!
În 5 mai ar fi fost o nouă aniversarea a zilei sale de naştere. Omul care vorbea cu sfinţii aproape că nu mai ştia în ce date şi ani se găseşte, s-au cel puţin dintr-o iconomie tainică lăsa să se întrevadă lucrul acesta doar în aparenţă. Am ajuns într-o zi la Ploieşti şi m-a întrebat:
– Sibiul! Ce mai face Antonie Plămădeală?
Pe moment m-am fâstâcit şi am răspuns bâlbâit:
– Păi a plecat la ceruri! E la Sâmbăta îngropat!
– Daa? Aşaaa… – şi ochii părintelui păreau să se piardă undeva în golul spaţial ce străbate tavanul casei din Ploieşti. Cum stătea în pat întins, după ce îi recitam o poezie spunea:
– –E SFÂNTĂ ROMÂNIA!
Vă rog să mă credeţi că mă cutremuram! Aveam atâtea prejudecăţi despre ţara mea, despre eroarea politică a Românilor din zilele de azi, despre lipsa noastră de civilizaţie, despre eludarea sentimentelor naţionale încât cuvântul Părintelui Nicodim efectiv m-a trezit la realitate!
Apoi ca un ciocan care cade pe fragilitatea liniştilor noastre sufleteşti sau a nepăsării cu care tratăm problemele principale ale ţării Părintele adăuga:
– Eu cred că ungurii o să ne ia Ardealul! Ar fi trebuit canonizat Mihai Viteazul. S- a dorit aşa ceva, dar s-a opus „un ierarh”.Urmau zeci de minute de lecţii de patriotism. Vorbea despre Tudor Vladimirescu, Anton Pann, Avram Iancu şi Eminescu cu o dexteritate de copil premiant. Despre marele nostru poet a spus că „s-a mântuit, că este sfânt şi că l-a văzut în vedenie”. A vorbit cu el…: „Părintele Galeriu chiar a făcut un Acatist pentru Eminescu! E sfânt, daa…!” Vă daţi seamă că nu mă mai miram de nimic. Regret astăzi că am făcut gestul impropriu, poate uşor vanitos de a povesti multor credincioşi astfel de taine atâta vreme cât părintele trăia. Adevărurile nu i-au sporit cultul precum mă aşteptam. Oamenii, au zis: „Da, ce frumos!” şi cam atât…
Odată mi-a spus: „Noi românii nu pierim!”Am rămas cu acea vorbă şi cu speranţa că oricât de depărtaţi am fi astăzi de evlavia dreptei noastre credinţe, noi, cu toţii avem şansa de a ne reveni, de a porni din nou la luptă, de a ne bate pentru ţară, pentru alungarea străinilor care ne domină, dar nu cu sabia ci cu armele harului, adică cu rugăciunea sau prin cuvântul mărturisitor. Exact ceea ce am încercat să fac în acest colţ de pagină electronică şi în poezia pe care vă invit să o citiţi şi să o respiraţi între lacrimi!
E sfântă România!
Dacă aveţi speranţe şi-un Dumnezeu în cuget
Români de pretutindeni vă faceţi datoria,
Striga-ţi în văzul lumii şi arătaţi cu suflet,Aici între izvoare: E sfântă România!
Şi-n ceasul deşteptării ne înmulţim avântul,
Acum când vin duşmanii ca să ne schimbe firea,
Noi voi ieşi la luptă cu viaţa şi cuvântul,
Mărturisind curajul: E sfântă România!
Avem şi noi depresii, şi slujitori făţarnici,
Plătiţi de vămi străine ca să îşi dea iubirea,
Dar peste laşitate şi peste cei amarnici,
Ne spunem crezământul: E sfântă România!
Rămâne o nădejde şi-o lacrimă divină,
Că neamul nostru zilnic îşi ia din cer trăirea,
Când Sfântă Născătoare ne spune din lumină:
Sunt lângă voi de-a pururi! E sfântă România!
Catalin Dumitrean
