LOADING

Type to search

Actorul în spatiul crestin ortodox

Ortodoxie si traire

Actorul în spatiul crestin ortodox

Share

“Îti este de ajuns darul Meu, caci puterea mea se

desavârseste în slabiciune.”

 

(II Corinteni, 9)

 

Ce legatură are actorul cu un simpozion pe tema „Ieroschimonahul Daniil de

la Rarău – un scriitor îndumnezeit”? Legatura este profunda si tainica: Parintele

Daniil a fost în toata viata sa, înainte si dupa ce a devenit calugar, un intelectual

autentic si un scriitor daruit cu mare talent. Iar dupa trecerea la Domnul – cum spune

Parintele Cleopa Paraschiv în prefata la cartea Staretul Daniil de la Rarau

Parintele Daniil este „model si ajutor deopotriva monahilor si intelectualilor crestini

ortodocsi.”

Asadar, sa-mi încep povestea.

 

Într-o zi, cu soare sau fara, nu-mi aduc aminte, mergeam spre Mitropolie, prin

zapada care se topea; si-mi vine un gând: de fapt, actorul e, într-un anume fel, ca si

calugarul. El nu se are pe sine. El traieste si se daruieste, prin personajele sale,

celorlalti – publicului. El împreuna patimeste cu personajele sale. Chiar daca nu poti

cuprinde lumea întreaga, cu problemele si bucuriile ei, prin teatru te poti apropia de

trairile, de emotia, de gândurile unui om ca tine. Poti sa te pui, cu dragoste, în locul

lui. Si pentru ca personajul de teatru are în el ceva universal, atunci, printr-un

spectacol, printr-un personaj reprezentat, printr-un recital de poezie, nu doar un om,

ci o sala întreaga poate fi alinata, bucurata, mângâiata. Sau poate fi provocata sa

gândeasca…

 

Era o vreme când în scolile de specialitate novicii erau invitati sa intre în Teatru ca într-o Biserica, acceptând nu de putine ori rigorile unei discipline monastice… Caci sacralitatea

teatrului implica o permanenta curatire, o permanenta raportare la divin, o necesara

purificare a mijloacelor de expresie ale artistului, asemeni metanoiei crestine – al

carei înteles priveste smerenia ca pe o conditie a schimbarii.

Pentru „actorul sfânt” al Teatrului Laborator al lui Grotowsky, de pilda, „succesul” era doar o ispita – una din multele – ivite în urcusul artistului catre devenire. Astazi, într-o lume care exulta individualismul, vedeta, star-ul, conditia de umilinta a artistului în fata actului creatiei devine un exercitiu din ce în ce mai greu accesibil. E ceea ce probabil ca a simtit Lee Strasberg, atunci când a înfiintat faimosul “Actor’s Studio”, punând la bataie un spatiu în care vedeta îsi lasa la usa gloria si bogatia materiala intrând într-un fel de

cantonament auster, întorcându-se astfel, macar pentru o scurta perioada de timp,

la redescoperirea mijloacelor de expresie în forma lor pura, încercând sa se

redescopere pe sine.” Asadar, atitudinea cu care eu fac teatru, arta în general, este

esentiala: constiinta permanenta si vie ca ceea ce se lucreaza prin mine, cu efortul

si munca mea, este darul lui Dumnezeu.

 

În fapt, teatrul înseamna cautare. Marii creatori de teatru au fost niste cautatori ai Adevarului – având teatrul ca mijloc, nu ca scop. În spectacolele lor, îsi puneau la încercare propriile limite sufletesti si trupesti. Scena este locul înalt de unde se spune si se arata, cu mijloace specifice, adevarul. Actorul nu „joaca”, ci face teatru. Jocul său nu este joaca, ci împreuna patimire.

Actorul iese din sine si îsi pune sufletul pentru personajele sale si, prin ele, pentru noi. Generos, el iese dintre noi si, prin inima sa, prin sângele si carnea sa, prin arta sa ne pune fata în fata – cu cine credeti? – ei bine, cu noi însine! Asa cum am vrea – sau cum nu am vrea sa fim.

 

Teatrul functioneaza pe sistemul parabolelor din Evanghelie. Orice poveste

din teatru ni se ofera spre a-i deslusi întelesul. Orice spectacol bun este o întrebare – pe care ne-o adreseaza artistii: dramaturgul, regizorul, actorii, compozitorul,

scenograful… Poate acceptam întrebarea. Sau poate spectacolul este însusi un

raspuns la întrebarile noastre. Actorul, prin personajele sale, ne aminteste ca

suntem oameni – toti, nu doar noi, ci si cei de lânga noi. Teatrul ne scoate, pur si

simplu, din egoism.

 

Ca spectatori, participam la faptul de arta, nu doar privim. Pentru ca spectacolul se

hraneste din sensibilitatea noastra, din reactia noastra – si ne daruieste, în schimb,

viata frumoasa.

Teatrul este o întâlnire cu Frumusetea. Pe actor, ca pe oricare artist, Frumusetea l-a cucerit. Si el o cauta, o cauta cu dor. Dar Frumusetea este Însusi Dumnezeu, caci unde este frumusete decât numai în Duhul Sfânt. Iar actorul este, mai ales, slujitor al Cuvântului.

 

Este adevarat ca se poate spune poezie mistica si se poate face chiar teatru crestin.

Dar cu discretie – crestinismul este o religie discreta, el cere dragoste si convertire

tainica, nu prozelitism. Si apoi, actorul este omul care traieste în mijlocul cetatii, el

simte oamenii si traieste printre ei, încearca sa înteleaga, cu dragoste, fara judecata,

viata. Iar ca mijloace, el nu se poate restrânge la un singur registru de expresie.

Darul de a face teatru este unul dintre darurile lui Dumnezeu; si ceea ce face

diferenta între un actor si altul, ca si între un om si altul, este tocmai ceea ce nu se

vede, si anume atitudinea inimii sale în fata lui Dumnezeu – si a oamenilor.

 

 

Dumitriana Condurache

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *