LOADING

Type to search

Adevar si metafora

Ortodoxie si traire

Adevar si metafora

Share

Modelul meu de frumuseţe a fost, dintotdeauna, un inspirat al cuvântului. Uneori îl întrezăream într-un scriitor cu o mare abilitate a metaforei, alteori într-un sfânt tăcut, căruia cu greu i-a fost scoasă la lumină înţelepciunea, împărţind-o şi lumii (pentru a-i fi alinată acesteia nebunia).

Nu L-am recunoscut decât târziu pe Iisus, în acest ideal. Cu ochii la El este atât de uşor să scriu, poetic şi adevărat, vreau să cred. Mă bucur, când îngerii buni consimt să ne folosească pe unul sau pe altul, ca porta-voce a lor. Altădată, când găseam un poet care mă tulbura prin frumuseţea şi inteligenţa scrisului, încercam să-mi închipui graţia totală a făpturii lui: ochii, vocea. Astăzi, mă interesează doar prezenţa Îngerului care îi priveşte peste umăr osteneala, purtându-i din când în când cotul pe pagina albă, ca unui copil, care învaţă să scrie. Faţă de sfinţii cei tăcuţi, asta suntem: nişte începători vorbăreţi, tulburând cu gălăgia noastră de vizitatori în trecere, mina de aur a Cuvântului.

Iată un poet, un scriitor tânăr, cum nu credeam să apară în timpurile noastre căzute, mi-am spus în dimineaţa aceea, a treia de când îl citeam. Perfecţiunea şi inocenţa ideilor mă face să ghicesc că un Înger vorbeşte prin el, chiar când îşi descrie propria deznădejde. Poate de aceea nu-l invidiez, cum am fost ispitită când l-am descoperit (acest obicei femeiesc urât trece greu). Nu pot decât să mulţumesc lui Dumnezeu că Îngerul l-a ales pe tânărul acesta, pentru a ne arăta prin el sclipirile gândului şi cuvintelor, care fac viaţa să ne pară frumoasă.

Este o poezie de dragoste pentru Iisus. Dar încet, simt cum dragostea profană se strecoară în arhitectura metaforei lui.

Mă reîntorc la lectura mea zilnică, înţelepţii Muntelui Athos: ei nu mă tulbură, nu-mi trezesc sentimentul competiţiei literare, dorinţa de a fi mai bună decât cel pe care îl admir, preţ de o clipă. Ei doar mă liniştesc.

Copiez cu dragoste reţeta avvei Ioan Guţu de la Colciu (consemnată de George Crăsnean):

„Trebuie să începem cu frica de Dumnezeu şi să terminăm cu dragostea pentru El. Între acestea două să punem multă smerenie şi rugăciune şi vom ajunge în Împărăţia Cerurilor”.

Pot spune că eu am început cu frica de lume, că nu mă descurc în cele mai banale treburi ale ei, că nu-mi dă niciodată rezultatul corect la probleme, că merit cearta pe care o primesc mereu, ba chiar şi bătaia, pe care, deşi nu o iau, nu va întârzia şi mă va strivi într-o zi, aruncându-mă pe străzi, unde noroiul mă va înghiţi. Această frică de nesuportat a nimicniciei mele (Jung i-ar fi spus complex de inferioritate, bazat pe traumele din copilărie) am transformat-o în frică de Dumnezeu, adică în strigăt de ajutor către El şi odată cu ajutorul Său neîntârziat s-a revărsat asupra mea şi dragostea. A mea, a Lui, cine mai poate şti?!

Aş fi putut trăi aşa, evitând bulboana tulburării de a mă compara, evitând ambiţia, jubilaţia de a termina un text. Trupul meu n-ar purta acum urmele loviturilor de cioc ale păsărilor care mă ciuguleau, încercând mereu să deşire lucrul pe care Îngerul consimţise să-l ţeasă, prin mintea şi inima mea. În ele, cu predilecţie, simt loviturile, când cineva mă citeşte. Şi vreau să-mi cer iertare, să promit că nu mai fac.

Cât de puţină vreme ne putem bucura de starea îngerească a unui poet! Pentru simplul motiv că doare atât de mult forţa cu care lumea îl aspiră spre ea, admirându-l, încât alternativele lui sunt doar tăcerea sau vorbăria goală şi neinteresantă, în care i se transformă poezia, când lumea a reuşit în fine să-l absoarbă, însuşindu-şi-l definitiv; când a reuşit să-i arate cu deplină limpezime, scara ce coboară, absolut safetly, din podul său cu îngeri. Şi iată-l, tânărul de succes, perfect adaptat la viaţa pe care, dintr-o mică neglijenţă, tocmai a pierdut-o. Căci Îngerul, odată alungat, nu se mai poate apropia. Nu-i mai poate dicta. Restul, orice ar scrie… nu-i decât maculatură.

Adevărul are frumuseţea lui, nu necesită farduri, nici crinoline, nici adaosul unor tuşe de ambient. Ajută-mă, Doamne, să pot evita înfloriturile adevărului, pe care obişnuiesc să le fac, din mândrie literară. Domnul consimte să mărturisesc îndurările Lui, dar să nu mă mândresc că le simt, că le văd. Sunt sigură că ele sunt date oricui, nu sunt o aleasă, bunătatea Domnului se manifestă peste noi toţi care Îl mărturisim. Căci minunea, deşi ar trebui să fie o excepţie, devine zilnică, dacă suntem atenţi s-o observăm.

 

Elena Frandes

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *