Adevărata izolare are valențe aparte

Îmi este din ce în ce mai greu să ascult lamentările celor care trăiesc aceste vremuri, într-o notă mai mult decât pesimistă. Cum să te plângi, când trăiești în propria-ți casă, alături de cei dragi, având la îndemână toate pârghiile tehnice de comunicare și informare? Trăind și experiența viețuirii în pustie, eu am o altă percepție despre izolare. Oameni buni, izolarea nu este neapărat un lucru rău, mai ales dacă reușești să ajungi la esență. Acum, că s-au închis și bisericile, românul și-a umplut cămările cu mâncare și băutură și ”trăiește în izolare”. Una este să Îl invoci pe Dumnezeu în rugăciune, smerenie și ascultare, hrănindu-te cu posmagi și semințe și alta e să te uiți (sătul) către cer, nemulțumit că ”Dumnezeu nu ne mai aude…”  Îmi îngădui  să fac un crâmpei de ”spovedanie”, povestind lucruri, care de obicei se păstrează în suflet. Și-apoi, când dăruiești o taină în duh pustnicesc, este cu neputință ca aceasta să nu vindece sau să nu rodească iubire.

Nu înțelegi viața de pustie dacă nu te identifici  cu locul

Pentru a înțelege lumea pustiei, trebuie să simți duhul locului, să te identifici cu viețuirea pustnicească, întregind răsăriturile și apusurile de soare cu mireasma nopților de priveghere. Nu poți vorbi despre această lume, dacă nu zăbovești printre pustnici, dacă nu trăiești rugăciunea și lacrima trezviei pustnicești. Viețuirea în pustie nu este ușoară, iar izolarea de lume cunoaște alte valențe, diferit de cum percepem noi izolarea în această perioadă de pandemie. Mi-am dorit să surprind acest contrast, pentru a delimita clar modul de viață pustnicească, în comparație cu o viață cât se poate de normală și la îndemâna oricui. În munți, diminețile de primăvară, arată asemenea unui izvor azuriu, iar lumina se revarsă generos peste creste. Cum priveam muntele din fața unei chilii pustnicești, un peisaj dumnezeiesc avea să întregească dorința unei altfel de viețuiri, trăind lumina unei împliniri, desprinse parcă dintr-o filă de carte. Priveam spre munții împăduriți, dintre care adesea țâșneau stâncile golașe ale Builei și tot gândam la locurile acelea ascunse, despre care auzisem atâtea, dar unde nu reușisem să ajung încă. În sihăstria aceasta din creierul munţilor, fiecare clipă înseamnă rugăciune. Ani de-a rândul am bătut cărările ce duc spre pustnicii din munţi, dar toate drumurile se frângeau parcă în faţa dorinţei mele de a zăbovi în lumea aceea a nevoinței și a rugăciunii. Când începi să deslușești un prim pas în această lume, fără-ndoială că vei simți nevoia de a urma până la capăt acel drum. Nici măcar nu știu dacă noi mirenii percepem nevoința pustnicească în autenticitatea și firescul ei, dar faptul că năzuim la astfel de trăiri ne dă nădejdea că visul într-o zi se va împlini. E greu să năzuiești la astfel de trăiri, dar şi mai greu este să cauţi locuri ale neâncetatei rugăciuni şi să simţi că ele sunt din ce în ce mai departe. Când am pășit pentru întâia oară într-o astfel de oază sihăstrească, simțeam cum pământul parcă îmi fugea de sub picioare iar mirificul locului mă amețea pur și simplu. Multă vreme am tânjit la clipe de priveghere în creierul munților și încet-încet simțeam că mă apropii. În ziua în care ieroschimonahul Varsanufie mi-a devenit duhovnic, am știut că în sfârșit visul mi se va împlini.

Priveghere și supraviețuire

Cum era și firesc, taina urcușului pustnicesc, aveam s-o înțeleg din cuvintele de învățătură ale duhovnicului meu, de la care am aflat  că locurile retrase reprezintă un mediu adecvat pentru aceia care se îndeletnicesc cu rugăciunea, pentru că în pustie, viaţa austeră, postul, metaniile, privegherile de toată noaptea, încununează Rugăciunea Inimii, iar cele ce îl înalţă cu adevărat pe sihastru în trăirile sale duhovniceşti, ca dar de mare preţ al lui Dumnezeu, sunt lucruri de taină, care nu pot fi descrise în cuvinte. Într-un astfel de loc, mi-am promis mie însămi că nu voi încălca în nici un mod taina acestei lumi pustnicești și voi povesti doar ceea ce-mi este îngăduit. În aceste vremuri tulburi în care se zbate omenirea, când doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin, e bine să identificăm reperele vieții pusnicești, în mod real, înțelegând cui îi este îngăduit să se retragă la pustie și cum arată viața în sihăstrie.

După ce am gustat din bucuria unei astfel de viețuiri, am să vă povestesc ce impact a avut pustia în viața mea și ce-nseamnă de fapt retragerea în rugăciune și priveghere, ce-nsemnă rugăciune și izolare. Cel dintâi drum al meu spre pustie, l-am făcut sub ascultare, însoțită fiind de măicuțele Ecaterina și Antonia. Drum greu, printre stânci, urcuşuri greu accesibile, dar toată această sălbăticie a pustiului este de o frumuseţe aparte. Cât am urcat muntele, s-a lăsat întunericul. Ne-am oprit la troiţă, la micul altar de rugăciune. Au trecut vreo şapte-opt ore de când zăboveam printre stânci. Maica Ecaterina simte că dau semne de foame (deşi n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume) şi scoate din traistă câțiva posmagi, seminţe şi apă. Mi s-a părut cea mai săţioasă mâncare din viaţa mea. Cină pustnicească şi rugăciunile obişnuite la vremea mesei. Trupului îi dai doar atât cât este nevoie. Asta a fost tot, de-acum ne vedem de rugăciune!  Cam așa se poate contura retragerea în rugăciune, izolarea de lume: priveghere și supraviețuire. Aceasta este doar o picătură din întâlnirea mea cu viața de pustie, pentru că adevărata izolare de toate cele lumești am trăit-o în Pustia Hozevei. Despre aceasta voi povesti în curând, în cartea pe care tocmai o scriu.

Am ales să vorbesc despre lumea pustiei într-un context mai actual și mai viu decât oricând. A fugi de pandemie, fie și locuri mai retrase, nu înseamnă că facem asta din dragoste pentru Dumnezeu sau pentru aproapele. Nu. Retragerea din cotidian este doar fuga din fața morții. Nădăjduiesc să fie aceste nefericite vremuri, prilej de meditație și întoarcere la adevărata credință.

Mariana BORLOVEANU