LOADING

Type to search

Adevărații orfani sunt cei ce nu Îl mărturisesc Tată pe Singurul Dumnezeu adevărat

Ortodoxie si traire

Adevărații orfani sunt cei ce nu Îl mărturisesc Tată pe Singurul Dumnezeu adevărat

Share

Cuviosul Paisie scrie că în vreme de pace, atunci când nu există greutăți, cei mai mulți se dedau plăcerilor trupești, în timp ce tocmai atunci ar trebui să profite de pace pentru sporirea lor duhovnicească. Războiul pe care ni-l face mediul lumesc în care trăim ne ajută într-un anumit fel să fim treji[1]. Prin ce are a se împodobi sufletul? Numai și numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde în sine toate celelalte podoabe, tot mărgăritarul credinței, tot argintul nădejdii și toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuți.

Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea[2].

Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumne­zeu, primeşte mereu de la Dumnezeu tot ce are nevoie pentru mântuire. Toate aceste resurse sunt disponibile în Biserică. Sguranţa noastră este dragostea lui Dumnezeu. Adesea, oamenii se gândesc să facă economii în speranţa că vor putea duce o viaţă mai confortabilă la bătrâneţe. Însă Hristos a indicat o formă de asigurare mult mai sigură (Ioan 17, 3). Ea este inestimabilă şi nu va ajunge niciodată insolvabilă! Cu cât învăţăm mai mult despre Hristos, cu atât sporeşte credinţa noastră în El.

Omul credincios concepe trăirea creștină nedespărțită de harul Tainelor. Fără Biserică, opera de mântuire nu se poate realiza. Sfântul Duh este Autorul nașterii noastre spirituale. Unitatea Bisericii se menține prin Taine și prin învățătura neștirbită. Ateii nu fac parte din Biserică, ca unii care renunță la Hristos. Nu putem vindeca nebunia lumii, dar Hristos poate.

Suntem asigurați de Dumnezeu că detenția noastră va lua sfârșit, că știm unde vom merge: alături de El, la loc de cinste. Faptul că am scăpat de infern este cea mai mare bucurie posibilă. În loc să ne preocupăm de confort si răsfăț, mai bine ne-am concentra pe efortul de a nu recidiva, pentru a evita locul cumplitelor chinuri.

 

Biserica este autobuzul care ne duce din iadul egoismului în Raiul făgăduit.

 

Prin Pocăință, Hristos ne șterge cazierul. Până la urmă, este vorba despre loialitatea noastră față de Binefăcător. Nu putem fi șerpi decât în întregime sau deloc. Tot într-un sicriu vom ieși din această lume. Măcar să aducem bucurie altora, cât timp mai putem. E momentul să sărbătorim divorțul nostru definitiv de diavol, lepădarea completă de satana. Deși avem gleznele fracturate, nu suntem părăsiți în deșert, Hristos ne poartă pe brațele Sale.

Să nu ne lăsăm distrași de îngrijorări. Dumnezeu ne liniștește și ne oferă pacea Sa. O pauză de telefon ar fi binevenită. O prezență în rugăciune ar fi urgentă, pentru a ne conecta pe frecvența bucuriei. Dacă vom întârzia, nu vom mai putea da vina pe trafic. Să nu fim invidioși pe cei ce moștenesc averi, Hristos ne asigură că vom moșteni Împărăția Cerurilor. Ca să scăpăm de debite, trebuie să ne recunoaștem falimentul.

Paul Siladi scrie că inima este locul cel mai adânc al ființei, acolo bântuie stihiile patimilor și se adună zgura păcatelor, este centrul intim al omului. Din motivele cele mai diferite (frică, neliniște, slăbiciune ori diferite forme de înșelare), inima și conținutul ei rămân ascunse. Așa se nasc ipocrizia, minciuna, nesinceritatea, care toate laolaltă adâncesc rupturile din om. Aceste diviziuni pot merge până acolo încât ajungem să trăim vieți duplicitare, înstrăinați de noi înșine, incapabili să ne mai vedem și ajungem să navigăm o viață întreagă într-o mare de iluzii. Iar iluziile sunt terenul predilect al demonilor, maeștrii fără egali ai minciunilor consecvente.

Prin Crucea lui Hristos se ridică neputința tuturor oamenilor. Păcatele iertate nu ne mai sunt imputate. Cel ce le-a ispășit nu ne mai scoate ochii cu ele. În Biserică ne deprindem cu faptul că mintea trebuie să fie clară și inima calmă. Biserica este locul nostru de retragere si de limpezire. Aici suntem mai puțin distrași de la menirea noastră. Aici învățăm cum să facem față în momentele extrem de dificile.

O pauză de la alergătura zilnică ne oferă prilejul să nu fim tulburați și să putem privi lucrurile din altă perspectivă. Să ne putem concentra pe lucruri importante. Să nu mai lăsăm mintea să rătăcească. Să ne putem debarasa de bagajele inutile. Să ne agățăm de Hristos, nu de iluzii. Să nu ne mai atașăm atât de mult de lucruri. Rugăciunea Bisericii ne vindecă de stres, de frustrare și de depresie și ne înmulțește răbdarea.

Chiar dacă multe zile cerul este înnorat, nu înseamnă că seninul a dispărut, ci doar că noi nu îl vedem momentan. În Biserică, Hristos a creat toate condițiile ca noi să gândim altfel, să ne dezvățăm de păgânism. Să nu ne punem singuri piedici, interogându-ne dacă raza de har este mare sau mică. Important este că există și că ne va vindeca de nerecunoștință. Neîmbogățirea nu înseamnă ratare. Alături de Hristos, nu există eșec.

 

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Ed. Evanghelismos, București, 2003, p. 165.

[2] Hierotheos Vlachos, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 342. Vezi și Jim Barrett, Teste de autocunoaștere, Ed. All Beck, București, 2002, p. 154.

***

Nu întotdeauna Dumnezeu ne răspunde imediat cererii noastre. În pedagogia Lui, știe mai bine decât noi că doar așa ne vom cultiva virtuțile. De cele mai multe ori cerem lucruri nepotrivite sau lucruri potrivite în momente nepotrivite. Când vom fi pregătiți, vom primi. Dacă am primi acum, ne-am mândri[1]. Orice am primi vom pierde. Totul vom pierde, ca să câștigăm doar mântuirea, nimic mai mult.

Acesta este drumul către sfințenie, care ne ferește de păcate. Fericitul Iacov Țalikis într-atât era de conectat la lumina nemărginită, încât nici ploaia torențială nu îl uda[2]. Un alt exemplu: Fericitul Gavriil Urgebadze vindecă o fetiță muribundă în Georgia – Irina Maisuradze, 13 ani –  în aprilie 2014[3].

Viitorul este al sfinților, al celor care nu își fac iluzii. Al celor care cred că moartea nu va avea ultimul cuvânt. Lipsa de credință face din oameni invalizi cerebrali. Cea mai mare atracție a creștinului este prezentul cu Hristos, nu trecutul fără El. Ipocriții sunt atât de ipocriți, încât și în infern vor declara că ei sunt în paradis. Hăul în care vrem să nu cădem e în noi. Numai Hristos ne poate umple de prezență vie. Nu noi creăm, noi doar descoperim creația divină eliberatoare. Cine nu caută infinitul nu mai descoperă nimic, nu se mai descoperă pe sine.

Nu ne vom liniști citind povești cu scufițe roșii și cu lupi. Dacă am atins o dată o plită încinsă, nu vrem să repetăm experiența. Mesajul mesianic nu este despre acumulare, nici despre realizare sau economisire, ci despre smerenie și ascultare. Orice formă de rău este o piedică în calea fericirii. Problema nu este lipsa harului, ci haosul. Într-o dezordine interioară nu simți acea putere care nu te-a părăsit niciodată.

Adevărații orfani sunt cei ce nu Îl mărturisesc Tată pe Singurul Dumnezeu adevărat. Cel mai mare obstacol care ne stă în cale este păcatul de a ne renega Părintele. Această buiecie este – simultan – cea mai mare tentație și cea mai mare slăbiciune. Un astfel de proscris nu are cum să fie pașnic, nepretențios, conciliant sau calm. Un astfel de renegat nu cunoaște bucuriade a te apropia de Tatăl iubirii.

Ne găsim fiecare locul doar centrându-ne pe restabilirea armoniei din Familie. A ne vedea așa cum suntem înseamnă a face un pas mai aproape de adevăr. Dacă am restabilit această legătură, să o și permanentizăm. Familia este claritate, fidelitate și speranță. Adulterul este trădare, tumult și anxietate. O nouă provocare: simultan implicați (în gospodărirea Familiei) și detașați (de bârfele vecinilor malițioși). Implicați în viața de sfințenie și dăruire, dar detașați de calomnii, mârșăvii și lucruri infame.

99% dintre noi petrecem 99% din timp fugind de adevăr, evitând întâlnirea reconciliantă cu Tatăl. Și asta dintr-un motiv extrem de pueril: suntem prea afectați de faptul că am fost înșelați în afaceri efemere. Iertarea părintească prinde glas: Totul e în regulă, am șters cu buretele păcatele voastre! Odată ce făclia învierii s-a aprins, nu se mai stinge niciodată.

La urma urmei, vorbim cu Iubirea. La un moment dat, ne va răspunde (când vom fi pregătiți să știm ce să facem cu mesajul primit). Când ești fericit (te simți iubit), nu simți neapărat nevoia de a vorbi despre asta. Fericirea veșnică nu are întotdeauna nevoie de cuvinte. Este o stare de har, ceva inefabil, mult dincolo de vorbe, explicații și teoreme.

Puterea noastră nu ne aparține. Este darul (averea) de a înainta în iubire, în infinit, în nemărginire, în absolut. Binele suprem nu are nici o formă prescurtată, trebuie mărturisit și practicat în întregime. Nimic din Testamentul Părintesc nu e de necrezut pentru o persoană cât de cât onestă cu sine. Ideea e renunțarea la falsitate, la cinism, la neîncredere, la orice formă de viclenie, scepticism sau furie.

Iudeii nu aveau voie să poarte sandale de sabat, așa că au scos pe piață un nou model de sandale, care fenta prescripțiile formale: noile sandale fără cuie (acum la ofertă). Este o nouă cruce care se oferă lumii, o cruce a profeților mincinoși. O cruce fără piroane, fără suferință, fără jertfă, fără altruism. Este cea mai mare și cea mai greu de recunoscut erezie posibilă: un creștinism fără Hristos, o familie fără Tată, o lume fără iubire, o biserică deosebit de activă, care să facă de toate, mai puțin ce trebuie.

Faptul că nu deținem toate răspunsurile nu e deloc ceva descurajant. În Casa Părintească suntem familiarizați cu o înțelegere corectă a mesajului către noi, pruncii. Suntem străini (pribegi) aici. Chiar este o realitate, nicidecum o metaforă nereușită. Vom pleca cât de curând din gara asta, să așteptăm pregătiți pe peron, nu cumva să greșim trenul. Cei care beau în birtul gării râd de noi, la fel cum odinioară râdeau de arca noetică.

Dumnezeu știe orice lucru nu doar cu mult timp înainte să se întâmple, ci dintotdeauna. Noi avem încredere că are grijă de noi, părintește. Cei mai răzvrătiți copii ai lui sunt FARAONII, cei cu inimile împietrite, cei cu averi colosale și cu putere lumească considerabilă. Faraonii rivalizează cu El, din invidie, prostie și slavă deșartă. Este cea mai puerilă nesăbuință. Pentru faraonul modern, aproape tot ce este scandalos este și seducător.

Este greu să ignori adevărul, odată ce ți s-a descoperit. Nu mai poți masca minciuna, înfățișarea teribilă a lucrurilor. Angoasele nordice ale lui Soren K. si ale fraților lui sunt naive. E adevărat că răul propune o lume, dar la fel de adevărat că lumea aceasta este una pe dos. Cu toate valorile răsturnate, o antifamilie. O lume pe dos este sclavia totală, teamă și obsesie. Spun unii apuseni mai citiți că explozia răului a întârziat într-un singur loc pe glob, tocmai în răsăritul ortodox.

Este posibilă salvarea, deoarece răul nu are ființă în sine, este doar absența binelui. A doua Sa Venire nu este doar posibilă, ci necesară. Pentru cei ce Îl așteaptă, El a și venit deja!

Răul este abaterea, îndepărtarea, privarea de libertate, nedesăvârșirea. Trei lucruri a pățit Adam: atacul (ispita), înfrângerea (căderea) și pedeapsa (moartea). Dar acum Hristos ne face vii pe toți. Hristos a făcut deja creația din nou. Diavolul încearcă să distrugă, dar nu reușește. Restaurarea înseamnă repararea stricăciunilor. Polița de asigurare plătită de Hristos e cea mai sigură.

  • Tinere, zise avva, Dumnezeu nu te-a abandonat, ci și-a trimis Fiul să te recupereze din teatrul acesta de război, ca să nu fi capturat de inamic. De obicei, unui Salvator ar trebui să Îi mulțumești, nu să Îl ignori. Până acum ai simțit absența Lui mai intens decât prezența Lui, de acum ești prezent în iubirea Lui. Hristos este singura certitudine. Tot ceea ce e incert este un model de manifestare a răului. Îți recomand trei căi: efortul de a nu uita, nevoia de a nu da greș și dorința de a nu rătăci. Răul nu îți dă nici o întâlnire, ci doar o sclavie.

 

Marius MATEI

_____________________

1] Sf. Ioan Scărarul, Glasul Sfinților Părinți, Egumenița, Galați, 2008, p. 134.

[2] Stelian Papadopoulos, Fericitul stareț Iacov Țalikis, Evanghelismos, București, 2004, p. 106.

[3] Sfântul Gavriil (cu numele de botez Goderdzi V. Urgebadze) s-a născut pe 26 august 1929 în Tbilisi. În anul 1955 Goderdzi a primit schima monahală, luând numele de Gavriil. La 1 mai 1965, părintele Gavriil a fost arestat de KGB pentru „activități anti-sovietice”. În închisoare a suportat torturile prelungite la care a fost supus. În ultimii ani ai vieții sale, Arhimandritul Gavriil a devenit o persoană foarte respectată și iubită în Georgia, fiind vizitat zilnic de credincioși din toată țara. Foarte mulţi dintre ei s-au vindecat ca urmare a rugăciunilor lui. Stareţul Gavriil a adormit în Domnul pe 2 noiembrie 1995 şi a fost înmormântat (înfășurat într-o pânză și așezat pe o scândură) în curtea Mănăstirii Samtravo. La mormântul sfântului s-au săvârșit multe vindecări miraculoase.

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *