Adevărul eliberează (III)
Share
În seara asta mi-am făcut pravila în biserică, luîndu-i cu mine pe Dimitrie și Dionisie.
Dimitrie a așezat mai întîi, tacticos, o vrăbiuță de pluș în strana Înaltpreasfințitului. În acest timp, Dionisie a început să tragă una cîte una pernuțele de pe scaunele pe care-și liturghisesc băbuțele bătrînețile. Dimitrie face slalom printre iconostase. Troița lui Rubliov îl atrage, dar încă nu-i poate desluși minunatu-i tîlc. Dionisie se îndreaptă vijelios spre o masă din pronaos, și trage energic acoperămîntul de pe ea, pe care Dimitrie, fără ezitare, i-l pune în cap. Dionisie se dezechilibrează, și se lovește cu fățuca de piciorul unui scaun. Izbucnește în plîns. Deh, nu-i totul ideal în biserică. Nu-i o adunătură de plute inerte, ci oameni așezați pe un rollercoaster existențial, urcînd și coborînd ca-ntr-o metanie perpetuă. Îl pup pe obraz, și-și reia fugăreala cu fratele în jurul sfeșnicelor.
Dacă am reușit să observ toate aceste detalii, e clar că numai la rugăciune nu mi-a fost capu’…
Dar, trebuie să recunosc, unul dintre cele mai frumoase momente din viața de preot, este să îți vezi pruncii cum se joacă în casa lui Dumnezeu, sub privirile de foc ale sfinților. Iar rîsetele lor neprihănite se vor amesteca cu fumul de tămîie și doxologia îngerească.
Prezența copiilor în biserică adaugă timpului coeficientul veșniciei.
Dacă din toată frumusețea și stranietatea aceasta fermecătoare a Ortodoxiei am înțeles doar că:
– dacă faci treabă de sfîntul Haralambie te ia boala;
– dacă mergi la coasă de sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava vine grindina peste tine;
– dacă aduni fînul de sfîntul Foca, acesta îți va incendia gospodăria,
atunci credința noastră nu-i decît o biată surcică jilavă cu care am vrea să facem foc de tabără, iar frica unui cîine la vederea seringii veterinarului ar cîntări mai mult în balanța virtuților.
Se impun trei dumiriri:
1. Sfîntul e iubire tămăduitoare, delicatețe și compasiune. Nu stă cu luneta pe noi ca să ne prindă călcînd pe bec, ci ne întinde mîna ca să ne ajute să ieșim din impasuri și dureri, de care el nu a dus lipsă.
2. Dacă vrei să-l cinstești de ziua lui, aprinde căndeluța, citește-i viața și acatistul, mergi la biserica unde este celebrat ca ocrotitor, iar toate acestea să le faci nu din frică, ci pentru că voiești să-l îmbrățișezi în rugăciune și să imiți, pe cît ți-e cu putință, ceva din conduita lui. A sta în crîșmă sau pe marginea șanțului crezînd că așa sărbătorești pe sfinți, e pură mîrlănie, aducătoare de boală, grindină și foc.
3. Hristos nu s-a întrupat ca să rămînem tîmpiți. Logosul ne-a dat rațiune ca să credem liber, conștient, fierbinte și în adevăr.
«Cel ce ține ziua, o ține pentru Domnul; și cel ce nu ține ziua, nu o ține pentru Domnul (…) Credința pe care o ai, să o ai pentru tine însuți, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!» (Romani 14:6, 22).
Iubirea peste tot și toate se revarsă,
De la cele mai de jos, până dincolo de stele…
Și ea este cea mai fermecătoare dintre toate,
Fiindcă a dat Marelui Împărat sărutul păcii.
Ce înseamnă să fii copil?
Înseamnă să ai capacitatea de a înțelege că inima ta e livada unde se joacă Dumnezeu cu îngerii. Să înțelegi că inima ta e un leagăn pe care Dumnezeu îl mișcă încoace și încolo, pentru a vedea, fie și numai pentru o clipă, fluturii așezîndu-se pe surîsul tău.
Tatăl se apropie de casă. Copilul care miroase a țigară se înspăimîntă cînd îi aude pașii. Celălalt, care a fost cuminte, începe să țopăie, și abia așteaptă să se azvîrle în brațele lui.
Doi oameni privesc un măr proaspăt. Unul e știrb, și clatină din cap scîrbit; nu-i place. Celălalt care și-a îngrijit dantura, îl înșfacă bucuros, înfigîndu-și colții adamantini în el.
Soarele strălucește în plină amiază. Un individ care a stat ca un hîrciog numai în beci, hotărăște să iasă la lumină și, uitîndu-se spre mingea de foc, rămîne fără vedere. Nervul optic i s-a făcut praf. Un alt individ, care s-a împrietenit zilnic cu razele solare, are ochii plini de lumină, iar fața radiantă.
No, acum ați înțeles că în perspectiva lui Dumnezeu, raiul și iadul sunt unul și același lucru? Altfel spus, El e Raiul și Iadul. Dragostea pe care o împărtășește Dumnezeu celui mai mare sfînt, e aceeași dragoste de care are parte și ultimul păcătos din fundu’ iadului. Doar că sfîntul o percepe ca mîngîiere și slavă, pe cînd cel din iad ca durere și foc, pentru că a refuzat să se cuminece din ea atunci cînd i s-a oferit.
Deci, vorba lu’ Romanides: Biserica nu dă bilete pentru rai și iad. Totul e în mîna noastră. Totul depinde de cîtă lumină reușești să acumulezi pe traseul vieții. Ce nevoie are pruncul de mădulare în pîntecele mamei? Niciuna. Dar îi vor trebui după naștere. Așa și cu noi: fiecare clipă ne este dată pentru a ne forma mădulare și simțuri spirituale ca telescoape ale eternității, care nu va fi altceva decît o „fotofanie”, adică șuvoaie de lumină, lumină, lumină…
E posibil ca refrenul melodiei lu Ed Sheeran – Shape of You, să fie imnul generației actuale?
I’m in love with your body
Oh—I—oh—I—oh—I—oh—I
I’m in love with your body
Oh—I—oh—I—oh—I—oh—I
I’m in love with your body
Oh—I—oh—I—oh—I—oh—I
Pă ce faci, mă nenicule, dacă-i explodează partenerei butelia în față? Îi dai „safely remove hardware” și gata cu iubirea?
Cel mai frumos titlu dat vreodată unei cărți:
Îndrăznește să înțelegi că te iubesc!
Cu două veacuri în urmă, Rabbi Barukh spunea ucenicilor această poveste:
David, nepotul său, se juca odată de-a v-ați ascunselea împreună cu un alt copil. S-a ascuns bine, și aștepta ca tovarășul de joacă să-l găsească. După o îndelungă așteptare, a ieșit din ascunzătoare, însă celălalt copil nu era pe nicăieri de găsit. David și-a dat seama imediat că prietenul său nu l-a căutat de la bun început, iar acest lucru l-a făcut să plîngă și, înlăcrimat cum era, a alergat în brațele bunicului său, dezamăgit de tovarășul său infidel.
Atunci, ochii lui Rabbi Barukh s-au umplut dedoată cu lacrmi:
– Vezi, Dumnezeu spune același lucru: Eu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă caute..
De pus la intrare în biserica fiecărei parohii:
«Dominus noster Christus veritatem se, non consuetudinem cognominavit» – Domnul nostru Iisus Hristos s-a numit pe Sine Adevărul, nu Obiceiul (Tertullian – De Velandis Verginibus).
Deci, Hristos e Adevăr, nu găina peste groapă, călcatu’ mirelui pe picior, Ilie Pălie, Împăratu’ verde, joile oprite, spartu’ cănii la înmormîntare, ață roșie la mînă, să nu se vadă mireasă cu mireasă, iese popa-n cale ai ghinion, ș.a.m.d.
Pe când era profesor la seminarul sârb din Bitolia, sfântul Ioan Maximovici a fost observat de studenți că rămânea treaz multă vreme (de fapt nu dormea deloc) după ce toți ceilalți adormeau, și mergea noaptea prin dormitoare, ridicând de pe podea păturile care alunecaseră, acoperindu-i înapoi pe cei ce dormeau buștean, și îi însemna cu semnul Crucii.
Cam asta au înțeles sfinții prin asistență socială: nu statistici, diagrame și interviuri, ci să fii cu ochiul mereu asupra păturii celuilalt. Să nu-i cadă. Să-i fie lui cald.
Nu am mai simțit niciodată un gust atât de amar ca atunci când am terminat de citit „Spovedania unui preot ateu”. În filmul Calvary, există o scenă spre final unde, un preot care renunță la reverendă deoarece este demascat că tratează preoția ca un contabil, este surprins de cameră citind R. Dawkins – The God Delusion. Adicătelea, omul își caută o justificare „științifică” a propriei apostazii.
Ion Aion face cam același lucru. Nu numai că își vede enoriașii doar ca pe niște nevertebrate, dar modul grotesc de a descrie preoția depășește orice barieră a bunului-simț. De pildă, fostul părinte își exprimă (cu măiestrie literară, recunosc, dar fără duh) repulsia față de babele imobilizate la pat, pe care le împărtășea (pe fugă și în scârbă), și ale căror locuințe miroseau a fecale.
Vă spun sincer, chiar dacă unii veți hlizi pe sub mustață: în afară de săvârșirea Liturghiei, nu există un alt eveniment în viața preotului mai aproape de smerenia lui Dumnezeu ca atunci când merge prin viscol, purtând la piept cutiuța cu sfintele taine, să împărtășească pe răstigniții la pat, pe abandonații care miros a urină și singurătate.
Păi nu zice sfântul Epifanie de Salamina, tradus odinioară atât de frumos de către autorul spovedaniei: «De aceea, a venit Hristos, nu aducând sceptre și trâmbițe, ci înfățișând sărăcia cea mai de jos; nu săbii și arme și sulițe, ci purtând smerenia cea mai înaltă».
Îngrozitoare carte. Nu e deloc așa cum zice dânsul. Și chiar dacă ar fi, nu știai, o, preote, că te înhami la cea mai de jos muncă? Au nu s-a coborât Dumnezeu până în cele mai grozave adâncuri ale mizeriei umane?
Dacă ne-am transporta cu mintea la Niceea în 325, fie numai pentru o clipă, am rămâne cu gurile căscate: în loc să vedem o adunătură de intelectuali blazați care stau la birou și, între două ceșcuțe de cafea, mai scriu câte un articol teologic, am observa cum încet-încet pășesc spre sinaxă niște ciudați. Unul n-are un ochi; altul șchioapătă ca Iacov după ce i-a rănit Iahve coapsa; Pafnutie poartă ca pe niște diamante urmele de fier înroșit; altuia i se văd pe spate săruturile aspre ale biciului lui Dioclețian; un episcop e purtat pe brațe de doi diaconi… Toți aceștia au pecetluit Crezul cu sângele persecuțiilor. Amin-ul final e iscălit cu limbi de foc.
Îmi amintesc un cuvânt al lui Thomas Torrance, care zice că Simbolul de credință a fost scris de Părinți stând în genunchi, fiind un cântec al lacrimilor mărturisitoare.
Să vă amintiți asta când îl veți rosti, și să o faceți cu demnitate.
Hristos este în cer, iar noi suntem pe pămînt. Oare El este departe de noi? Nici vorbă. Dacă ai întreba distanța, este departe; întreabă dragostea, și ai să vezi că este împreună cu noi! S-a coborît ca să te tămăduiască; S-a înălțat ca să te ridice. Vei cădea din nou dacă vei vrea să te ridici prin propriile tale puteri, însă vei rămîne sus dacă te va ridica El.
Ați observat că, atunci când preotul ridică mîinile la epicleza euharistică, e asemenea unui pruncușor ce vrea să fie ridicat în brațe?
Credem, de cele mai multe ori, că după ce apar copiii în viața soților, aceștia din urmă trebuie să renunțe gradual la statutul lor de îndrăgostiți lulea. Iubirea, tandrețea și atenția care i-au sudat ontologic unul de altul, ar trebui de acum înainte, zice-se, să se deplaseze de pe relația soț-soție, către cea dintre soți-copii. Am găsit la Sfîntul Ioan Gură de Aur un cuvînt care m-a dinamitat. Adresîndu-se bărbatului, sfîntul antiohian îndeamnă:
«Cuvinte de iubire să-i spui: „Eu, dintre toate, prefer iubirea ta și nimic nu-mi este atît de chinuitor și neplăcut decăt să mă găsesc departe de tine” (…) Niciodată să nu-i vorbești ei josnic, ci cu cinste și iubire multă. S-o cinstești și să nu simtă nevoia să găsească cinstire de la alții; nu va fi nevoie să caute laudele altuia dacă le are pe ale tale. Să o preferi dintre toate pentru frumusețea și cumințenia ei, și să o lauzi. Să-i arăți că îți face plăcere compania ei și că preferi să rămîi în casă ca să fii cu ea, decît să hălăduiești prin piață. Să o preferi tuturor prietenilor și copiilor pe care ți-i va da, și pe aceștia să-i iubești din pricina ei».
Ultima frază e formidabilă. Dacă găsiți ceva mai frumos, „vă plătim de zece ori diferența”.
Sfinții împărați Constantin și Elena sau cum să trăiești având Crezul drept Constituție și Crucea ca steag și busolă.
Mulțumim vouă, de-Dumnezeu-încoronaților, că ne-ați scos din crăpăturile pământului unde ne-au azvârlit luminații istoriei, taxându-ne ca irelevanți pentru societate. Ca inutili și întunecați. Inutilii care au ajuns sarea pământului și întunecații – lumină a lumii. Datorită vouă, mâinile noastre încă mai pot să zburde pe trupuri într-un dans cruciform. De la minte spre inimă și de la dreapta puterii spre a birui stânga neputinței.
Mulțumim pentru darul libertății.
Iertați-ne că nu mai știm să-l prețuim.
Povestește undeva părintele Constantin Necula despre Klaus Kenneth care s-a întâlnit odată cu părintele Sofronie. Era să-l calce cu mașina. Și părintele Sofronie zice:
– Ce faci, frate?
– Mă grăbesc că am o adunare de vestirea Evangheliei, răspunse Klaus, care era neoprotestant la vremea aceea. Și i-a zis părintele:
– Bine, du-te cu binecuvântare, liniștit, cu pace.
Acesta, Kenneth, șocat că părintele îi dă binecuvântare, se oprește și mai stă de vorbă. La un moment, mult mai târziu, îl întreabă:
– Toate ca toate, dar ce căutați voi în reverendă? La care părintele – din sala în care stăteau ei se vedea autostrada:
– Ia du-te și spune-mi ce vezi trecând pe stradă? Zi-mi marca și culoarea mașinilor.
– Păi, un Volkswagen.
– Ce culoare?
– Roșie.
– Ce mai vezi?
– Un Opel.
– Ce culoare?
– Albă.
– Ce mai vezi?
– Un Mercedes negru.
– Zi mai departe.
Ălea, ălea. Și l-a întrebat:
– Care-i cea mai bună mașină dintre toate câte au trecut? Și acesta a zis:
– Mercedesul.
– Și ce culoare?
– Neagră, răspunde Klaus cumințel.
Și i-a zis:
– No, acum știi de ce purtăm reverendă?
Gherla, camera 44. Doamne, bine ne este nouă să fim aici…
În miez de zi, atunci când soarele îți topește parc’ și cele mai ascunse gânduri, de fântâna lui Iacov se apropie gânditoare Luminița și găletușa ei de toate zilele. Când își ridică fruntea, femeia rămâne încremenită. Pe ghizdeaua fântânii patriarhului, se odihnea o altă Fântână… nefăcută de mâini omenești. Era Logosul cel de-a pururi însetat după inima omului. Ațintindu-și ochii plini cu flacără vâlvâietoare asupra chipului ei, îi zise șoptit:
– Cât de frumoasă eşti tu, sora mea, mireasa mea… tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta [Cânt. 4:9]. Dă-mi să beau [Fac. 24:45]. Vreau să te beau. Mi-e sete [Ioan 19:28].
– Cum Tu, puiule de Leu din Iuda [Fac. 49:9], Izvorule al vieții [Ps. 35:9], Apă și Rîule limpede precum cristalul [Apoc. 22:1], ceri de la mine să bei?
– Eu sunt cel ce am săpat fântâni şi am băut apă şi am secat sub paşii mei toate pâraiele Egiptului [Ier. 37:25].
– Dar ce-ai găsit în mine? Sunt seacă, stearpă și sluțită.
– Cât de dulce, când te smerești, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta. Și mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir [Cânt. 4:10]. Mai dulce decât vinul e apa dorinței pentru veșnicie pe care am sădit-o în măruntaiele tale atunci când te-am zidit [Eccl. 3:11].
– Inima mi-a tresărit! [Cânt. 5:4]. Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia [Cânt: 8:6].
– Strigă-ți bărbatul! cuvântă deodată poruncitor Cuvântul.
– Dar… și Luminița își lăsă rușinată privirea în jos.
– Nu ai bărbat. Știu. Toți pe care i-ai avut m-au părăsit pe Mine izvorul vieții și și-au săpat fântâni sparte care nu pot păstra apa [Ier. 2:13].
– Tu ești singurul meu Mire… Ești grădină încuiată, fântână acoperită și izvor pecetluit… Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul [Cânt. 1:1].
– Te iubesc. Deci nu vei muri niciodată.
– Nu voi muri, ci voi fi vie, și voi povesti lucrările Tale [Ps. 117:17].
După această convorbire, Biserica (fiindcă așa s-a chemat Luminița după scufundarea în apele Fântânii) a plecat în lume să-l vestească… Și mergând, inima-i cânta:
«Te port în suflet, ca pe-un vas de preț,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceți,
Te port în trup, în sânii albi și grei,
Cum poartă rodia sămânța ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfințit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Și port la gât, neprețuit șirag,
Strânsoarea cald-a brațului tău drag».
O bunică din parohie mă roagă să-i aduc din Iași o cutie cu vopsea. Ajung în fața porții dânsei, deschid portiera, cutia cade țanțoșă de pe scaun, iar vopseaua se împrăștie liniștită pe asfalt.
– Bunico, mii de scuze! Sunt un neisprăvit. Spune-mi cât să-ți dau pe cutie.
– Nu-mi dați nimic, părinte. Se putea întâmpla oricui.
– Nu vă pot lăsa fără vopsea. Trebuie să o rezolvăm.
– Nu e nicio problemă. Mergeți liniștit.
Ajung acasă și, înțepat de conștiință, o sun:
– Bunicuță dragă, poți să zici ce vrei, eu mă duc la magazin să-ți iau vopsea.
– Părinte, mă reped eu până la dumneavoastră să vă spun cum o scoatem la capăt.
Mamaia se apropie agale de mine. În mână are o sacoșică. Scoate din ea o punguță cu ouă și o sticlă de lapte. Mi le oferă cu un zâmbet regesc.
Apăi cum? Nu-mi ceri socoteală? Nu așa ne învață societatea, să nu plecăm capetele, să arătăm mereu că dreptatea o avem mereu în buzunarul de la piept?
În acel moment mi-am dat seama că toate studiile mele sunt praf de chibrit în fața acestor oameni care au absolvit doar școala bunului-simț din răcoarea umbrei pridvorului bisericii.
După nu-mai-știu câte botezuri și îmbisericiri, mi-a picat și mie fisa, ca unui nepriceput, de ce, în ultimă instanță, yoga (și nu numai) contravine frontal cu spiritul ortodoxiei, ergo e un păcat.
De ce? Pentru că din momentul în care te-ai îngropat și ai ieșit ca un mic dumnezeu din colimvitra feciorelnică a Bisericii, și din clipa când mămica te-a așezat la patruzeci de zile în brațele preotului, iar acesta te-a depus în fața ușilor împărătești, NU îți mai aparții. Trupul NU mai este al tău, ci al comunității care te-a dorit și a voit să te îmbrace în odăjdiile luminoase ale harului. Carnea ta a devenit o bijuterie în marea diademă de pe capul Mirelui. Are strălucire și farmec doar în măsura în care formează acel «nexus amoris», legătură a iubirii cu celelalte mădulare.
Acum sper că nu veți veni cu întrebarea: de ce am fost botezat fără voia și acordul meu, pentru că nici atunci când ați făcut febră 40 nu v-a cerut nimeni consimțământul să vă administreze anti-termice.
E Liturghie. Stai în fața sfântului jertfelnic, iar în spate ai sinaxa nemuritorilor. În jurul tău e o mireasmă îmbătătoare de tămâie, iar murmurul suav al credincioșilor care țin în palme inima lumii cu toate aritmiile ei, îți pătrunde în toate măruntaiele. Ești îmbrăcat în veșminte, hainele splendorii eshatologice ale celor chemați la nunta Mielului, iar îngerii te înconjoară plini de mirare, întrebându-se cum este posibil ca un ghem firav de carne să stea acolo fără sa ardă.
Și, deodată te trezești grăind:
«Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, împărate al slavei».
Și atunci te întrebi: – Ce caut eu aici? De ce m-a pus Domnul în această slujire? De ce eu, și nu altul mai bun? Ce am eu vrednic în mine să stau în fața Răstignitului și să țin în mâini potirul și discul ca și cum aș cuprinde întreg universul în palmă ca pe un măr? De ce?
Un tată iese de la servici, epuizat după opt ore de muncă grea, mirosind a fiare și combustibil. În drum spre casă, intră în magazin și cumpără o pâine caldă. Primește rest 5 lei, banii necesari pentru ca mâine să poată merge din nou la muncă. Însă, la casă, vede o jucărie deosebită, iar mintea lui s-a odihnit asupra chipului băiețelului său de acasă, care așteaptă cu ochii ațintiți pe clanța ușii venirea tăticului său. Acesta din urmă, uitând ziua de mâine, cumpără jucăria fără să clipească, o așază lângă pâine, și pornește spre casă. Mâine va merge pe jos la servici. Erau ultimii bani. Dar inima în piept îi cântă și fața-i strălucește fiindcă a reușit să injecteze bucurie în viața altuia.
Așadar, ce au în comun tatăl și cu Hristos: bunătatea!
Și atunci, de ce stau eu în fața altarului? Pentru că sunt fiu. Pentru că Hristos mă iubește cu o iubire nebună, amețitoare, smintior de învăpăiată.
Pentru că sunt al Lui. Doar al Lui.
IOAN BĂDILIȚĂ
