LOADING

Type to search

Adevarul elibereaza (I)

Ortodoxie si traire

Adevarul elibereaza (I)

Share

Oamenii încruntați și serioși, preocupați numai cu acumularea de informații exacte, înclinați să depisteze fisuri morale pretutindeni, și căutând cu asiduitate explicații pentru fiecare fenomen, vor avea întotdeauna probleme cu adaptarea la dumnezeiasca Liturghie. De ce? Pentru că, în esența ei, Liturghia este o joacă a copiilor în fața Părintelui ceresc, aidoma Sophiei care se veselea și se desfăta fără încetare în fața Tatălui, dezmierdându-se pe rotundul pământului (cf. Prov. 8:20-21). Liturghia generează un impresionant univers ludic, unde fiecare inimă zâmbăreață este invitată să hoinărească, dilatându-se la infinit pentru a înghiți cât mai mult din șuvoaiele surâsului lui Dumnezeu.
În Liturghie omul nu mai este preocupat de sine însuși; așa cum pruncul se joacă pentru a le capta atenția părinților, la fel și în biserică, privirea creștinului e ațintită spre Domnul, contemplându-i Shekinah, prezența maiestuoasă. Limbaj, gesturi, culori și veșminte, se împletesc pentru a forma spațiul unde cerul și pământul se suprapun, templul unei copilării stilizate metafizic sub ochii lui Dumnezeu.
Da, Liturghia e un joc. Jocul sacru al fiilor Fiului, unde nu există constrângeri, ci libertate, frumusețe și bucurie sfântă înaintea Domnului.
Ea este, până la urmă, o viață de copil, unde totul e imagine, mireasmă, melodie și dans.

Adevărul contează mai mult decât sinele meu, dar adevărul meu înseamnă mai puțin decât sinele celuilalt.

Nu-i nicio minune în faptul că Hristos a mers pe apă ca pe uscat. E un fleac pentru El.
Miracolul e întâlnirea dintre «Doamne, scapă-mă» a lui Petru cel scufundat, și mâna aceea… fermă, caldă și mântuitoare. Mâna aia întinsă către noi, înecații. Fericiții înecați!

– Părinte, de ce nu au voie femeile să intre în sfântul altar?
– Păi ce nevoie ar avea să intre acolo cele pentru care propriul pântece e un sanctuar, iar nașterea, o liturghie?

Totul începe cu câteva luni înainte. Viitorii miri vin la mine să programeze cununia, și să se intereseze de pregătirile preliminarii. Din exterior, pare o simplă banalitate: treci o dată în agendă. De fapt, atunci începe dansul. Îi iau deoparte, și declanșez un trialog, fiind atent la fiecare mișcare, silabă, respirație. Un cuvânt greșit poate destabiliza relația. Discuția vizează întotdeauna dragostea jertfitoare și cruciformă ca platformă a căsniciei lor. Nici nu vă închipuiți cât de bine trebuie să cântăresc fiecare emisie fonică. E-n joc destinul unei familii. La spovedania dinaintea săvârșirii Tainei, toate aceste simțăminte se amplifică, pentru că se adaugă coeficientul sacramental. Tot ceea ce le spun acolo mirilor, trebuie să se înfigă adânc în inimă. Sunt total responsabil de felul în care ei pleacă de sub epitrahil. O spovedanie poate dura și o ora/mire, și de cele mai multe ori, plec epuizat din biserică. Dar nu asta e important. Ei trebuie să meargă acasă cu Hristos de mânuță.
A venit ziua cununiei. Programarea e la ora 17:00. La 15:30 sunt deja echipat, pivotând ca Cinderella în fața oglinzii, să nu am scame sau cute. Mă detașez pentru jumătate de oră de toate zgomotele, pentru a-mi așeza predica în minte. Nu te poți duce nepregătit. Sunt oameni care vin însetați de cuvânt bun, cuvânt hristic, cuvânt filocalic. Nu le putem da cu praful improvizației în ochi. Intru în biserică. Din pridvor și până în capătul altarului, scanez cu dermatoscopul natural pânzele de păianjen, ceara de pe covoare, țoalele neîndreptate, icoanele prăfuite. Veghez să fie aprinse căndeluțele. Totul trebuie să respire a frumusețe. Cochetăria liturgică e indispensabilă pentru un preot. Iau cele mai noi veșminte, și încep să-mi așez cu gingășie și sfială sfintele podoabe: evanghelia, crucea, cununiile, sfeșnicele, paharul cu vin proaspăt, prescura cu pecetea vizibilă, cartea de slujbă. Sosește alaiul. Trebuie să mă găsească jovial și cucernic. Îi poftesc înauntru, și începem Sfânta Taină. Nu voi descrie fiecare etapă, dar trebuie să vă mărturiesc că, există momente când tensiunea arterială îmi ajunge și la 180/100 mmHg. Nu pot rosti cuvinte precum acestea, fără să încep a trepida: „Uneşte‑i pe dânşii într‑un gând; încununează‑i într‑un trup; dăruieşte‑le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”; sau: „Şi‑i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale”; sau: „aţi săvârşit jurământ înaintea sfântului altar că veţi păzi legătura dragostei şi a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită”. Sau când le unești dreptele… Simți cum Hristos îți curge prin artere, și săvârșește unirea dintre bărbat și femeie.
Fiecare cuvânt trebuie articulat impecabil, pe tonalitate cuviincioasă. Fiecare gest liturgic să exprime eleganță și sacralitate. Predica să fie evanghelică, iar subiectul principal – Iisus Hristos.
Toate acestea necesită încordare, atenție, efort, pregătire, trăire. Faptul că primesc un bănuț pentru această osteneală, mă onorează, ajutându-mă să supraviețuiesc, și să fiu mereu echipat intelectual și afectiv. Ce-ți dă Statul, se duce înapoi ca impozit. Ce-ți dă omul, aia pui pe masă la prunci. Și Domnul ajută mereu să fie și de-un pantof pentru preoteasă, și de-o carte bună pentru mine.
P.S. Dacă vi se pare strigător la cer să dați unui părinte un ban pentru o slujbă oficiată, gândiți-vă că, acum câteva săptămâni, au venit cei de la gaz cu revizia; s-au dus până în balcon, au pornit un aparat, l-au închis, au tăiat factura, și au plecat. Durata operațiunii: 45 secunde; cost 150 lei.
„Dignus operarius mercede sua” (I Timotei 5:18)

Cei mai mari hoți sunt preoții. Au furat și fură în continuare bețivii din crâșme, pruncii din clinicile de avort, tineri din strânsoarea ștreangului, flămânzii din șanțuri.
Dar nu-i vede nimeni.
Orice hoț știe că adevărata lucrare se face la nevedere.

Sfinte Foca,
Bucurie întru Hristos Domnul!

Peste puțin timp, clopotele bisericilor vor dănțui întru vestirea sărăbătorii tale, iar preoții vor încheia slujbele zicând: „Pentru rugăciunile Sfântului Foca, Doamne miluiește-ne pre noi”. Cu toate acestea, un sentiment de mâhnire mă ia în stăpânire, știind că realitatea din biserică nu mai corespunde cu viața de zi cu zi a creștinilor. E trist, sfinte, înțelegi? Divorțul acesta dintre liturghie și viață ne costă enorm… și cred că știi la ce mă refer. În biserică te cinstim, îți înălțăm rugi cu bucurie, ca unul ce mijlocești către Stăpânul, și ne umpli pe toți de veselia Duhului. Dar, în afară, oamenii te văd și te vestesc ca pe unul ce le faci rău… Auzi? Rău! Ei spun că le dai foc la stoguri, că îi prigonești pe cei ce pun mâna pe sapă sau ciocan de ziua ta. Oare nu pe voi, sfinții, vă numește Scriptura „prieteni ai lui Dumnezeu”? Nu pe voi vă cântă Biserica, numindu-vă mari tămăduitori și tovarășii noștri de suferință? Nu sunteți voi prelungirea bunătății lui Hristos în istorie? De unde, atunci, toate aceste nedreptăți puse pe seama ta? De fapt, nici nu trebuia să te întreb. Sfântul Petru o zice limpede în epistolă că diavolul umblă precum răcnindul leu, ca să-nghită pe om cu totul. Și mereu ne va ataca acolo, în punctele vulnerabile, ca pe Ahile. Ne va bate cu propriile arme, cu propriile temeri.
Sfinte, ăștia suntem. Superstițioși și fără vlagă. Credința noastră e doar o frică de boală și de moarte.
Trimite-mi grabnic un răspuns, și povățuiește-mă cum să-i îndrum pe oameni spre cunoașterea și trăirea credinței, așa cum Domnul a predat-o și sfinții au întrupat-o.
P.S. Atunci când soldații lui Traian te-au spânzurat pentru credință, tot așa era poporul creștinesc? O fi adevărat că vremurile de pace îi răpesc lui Hristos martirii?

 

Ioan Badilita

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1
Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *