LOADING

Type to search

ALE CUI SUNT APLAUZELE ? – Interviu cu actriţa Ana Calciu

Ortodoxie si traire

ALE CUI SUNT APLAUZELE ? – Interviu cu actriţa Ana Calciu

Share

Într-o dimineaţă de decembrie, mă sună Preasfinţitul Varsanufie. „Frate Răzvan, hai la spectacol!” Vă daţi seama că m-am mirat: ce fel de invitaţie să fie aceasta?! Deşi îl ştiu pe vlădica de pe când era şi dânsul „fratele Valentin”, lucrând împreună la o colecţie de cărţi religioase pentru copii, invitaţia m-a mirat puţin, dar mi-am luat imediat seama. Căci mi-am amintit de marea lui pasiune pentru teatru şi pentru artişti, dar şi de lucrarea lui în acest domeniu. Zis şi făcut, mă prezint la noua Biblioteca Naţională, în Aulă – o sală în care nu mai călcasem. Sala era mare, dar arhiplină. Pe scenă, un decor minimalist. Jur împrejur, oameni de toate categoriile, zăresc şi câţiva cunoscuţi. Preasfinţitul mă interceptează, mă aşează lângă dânsul şi mă prezintă doamnei directoare Târziman, care mi-a făcut o impresie excelentă, la nivelul înţelegerii juste a raporturilor dintre cult şi cultură. Pe „afiş”, un singur nume: Ana Calciu, care va interpreta, sub forma unui monolog de 50 de minute, textul bazat pe „Scrisorile” Sfântului Ioan Gură de Aur trimise diaconiţei Olimpiada – o adevărată „muză” duhovnicească pentru asceţii capadiocieni de secol 4-5. Absolut toate ingredientele unui spectacol ieşit din comun erau prezente, aşa că gongul a răsunat pentru mine ca o uşurare: eram extrem de curios, voiam numaidecât să înceapă primul spectacol ortodox de teatru din viaţa mea!

Calea cea strâmtă a Olimpiadei

Aşadar, vorbim despre un personaj special – diaconiţa Olimpiada – care a stârnit în epocă admiraţia atâtor alte personaje la fel de speciale. E vorba despre sfinţi contemporani cu ea, pe care i-a făcut să scrie, pe care i-a pus să gândească în nişte termeni… Spre exemplu, unui sfânt cum este Grigore de Nyssa să îi ceri să se gândească la nunta creştină? El, care nu a cunoscut nunta, a scris un tratat cu ocazia căsătoriei ei. Cu alte cuvinte, i-a „obligat” să se formuleze pe diferite teme. E foarte mare lucru acesta!

Da, şi chiar vreau să insist pe aspectul poziţiei şi situaţiei acestei extraordinare persoane, Olimpiada. De ce? Pentru că avea posibilitatea să aleagă orice, avea posibilitatea să trăiască oricum, să trăiască în bogăţie, să-şi permită orice. Iar ea, din toate astea, alege ascetismul.

Da, cea mai strâmtă cale…

Cea mai strâmtă cale…

…cea mai chinuitoare şi aparent, aşa, fără…

Noimă! Fără noimă, pentru cineva nepriceput în chestiunile alegerilor duhovniceşti. Adică, tocmai asta este incitant, să vezi că ai toate posibilităţile şi, în acelaşi timp, tu să refuzi acea cale largă şi să mergi pe calea strâmtă. Ce se întâmplă cu ea: ajungând la vârsta căsătoriei, Olimpiada este îndrumată să se cunune cu cineva foarte bine poziţionat din preajma împăratului, însă acesta moare după doar un an. De fapt, ea intra pe calea obişnuită a căsătoriei, dar Dumnezeu a hotărât altceva în legătură cu ea. Deci, murind soţul ei, a refuzat după aceea să se recăsătorească şi în felul acesta a ales, de fapt, această cale a diaconiei. Erau multe femei diaconiţe în vremea aceea. Diaconiţele erau slujitoarele lui Dumnezeu care apoi s-au transformat, de fapt, în monahii, în maici. De altfel, ea pune, într-un fel, bazele primei aşezări monahale în Constantinopol. În felul acesta va ajunge să-l cunoască pe Arhiepiscopul Ioan Hrisostom, care era numit şi instalat episcop. Ea – având această mânăstire; el – fiind episcopul care se ocupa de mânăstirea respectivă, de maicile de acolo, şi ele aveau grijă de episcop. Şi atunci s-a dezvoltat această relaţie duhovnicească – sigur că da, pe o afinitate spirituală, pe felul comun în a vedea monahismul şi mântuirea, de fapt, pentru că acceptă şi îşi asumă aceleaşi mijloace greoaie, ascetice pe care le are şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Deci, ea trăieşte în stilul Sfinţilor Părinţi – chiar din copilărie era obişnuită cu asta. A trăit în acest spaţiu al Sfinţilor capadocieni: Sfântul Ioan, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigore de Nyssa şi Sfântul Vasile. Şi, atunci, în acest ansamblu de sfinţenie, ea nu mai este interesată de nimic al lumii, ci doar de slujirea lui Dumnezeu, în formă destul de aspră. Intenţia mea este să arăt spectatorilor interesul pentru această abordare, în a vedea un alt fel de viaţă şi un alt fel de vieţuire.

Doamna Calciu, la sfârşit, când încep aplauzele, dumneavoastră pentru cine consideraţi că sunt acestea? Adică recunoaşterea publicului?

Îmi place foarte mult întrebarea dumneavoastră. Să ştiţi că, la început, când am pornit acest proiect, nu m-am gândit nici o secundă la mine ca actriţă… Pur şi simplu. Mi-am dat seama că, de fapt, eu nu m-am gândit la situaţia actriţei, că voi juca eu un rol de sfântă. M-am gândit doar la următorul lucru: am vrut să aduc acest personaj, să îl fac cunoscut, să o arăt pe ea, pe Olimpiada. La început am considerat că aplauzele sunt pentru ea. Acum, însă, mi-amdat seama după spectacol că, de fapt, stai, că sunt şi actriţă. Şi, de fapt, sunt şi eu acolo: spectatorul mă vede şi pe mine, ca actriţă, o vede şi pe ea, ca personaj. Ei bine, acum suntem amândouă la aplauze. Dar să ştiţi, vă spun cu  sinceritate, am foarte multă dragoste pentru aplauze, pentru că acele aplauze îi vin în primul rând Olimpiadei, şi abia după aceea mie.

Episcopul actorilor

Care a fost rolul Preasfinţitului Varsanufie în acest spectacol?

De câţiva ani am luat hotărârea să lucrez numai în zona recitalului de poezie (de poezie creştină şi a marilor clasici), şi de spectacol cu mesaj creştin. Am mai avut un spectacol cu mesaj creştin, pe care l-am jucat la „Scena” – era o adaptare după un poem al poetei Maria Calciu, care ne arată tot o căutare a lui Dumnezeu de către un artist. Am făcut introducerea asta să vă zic că îl cunosc de mai mulţi ani pe Preasfinţitul, pe care l-am descoperit lucrând în această zonă a teatrului – a teatrului creştin! – chiar în momentul în care dânsul mai avea şi alte proiecte. A avut proiecte cu alţi artişti, cu actori, cu regizori: cu Victor Rebengiuc, cu Mariana Mihuţ, cu Maria Ploae – mai mult sub formă de DVD-uri, de audiobook-uri. Dar acesta, Diaconiţa Olimpiada, este primul text care este ca o piesă ortodoxă, pur şi simplu, ca un spectacol de teatru ortodox. E primul care ia această formă de spectacol de teatru. Încercările dânsului sunt lăudabile, după părerea mea, de a trăi în lumea artiştilor şi de a încerca să producă o schimbare acolo la nivel individual, sau la nivel, să zicem, şi de concepţie teatrală, sau chiar în modul de viaţă al nostru, al actorilor. Şi cred că rolul dânsului este important, pentru că începe să determine în oameni, în artişti, schimbări la nivel individual, dar şi în conţinutul spectacolului, exact cu artiştii care încep să fie prin preajma dumnealui. M-am bucurat… Eu, în acest context am intrat „în horă”. Pur şi simplu am avut ideea acestui spectacol, tocmai, vorbind cu dânsul ce s-ar mai putea face, ce proiecte ar mai putea să fie – fiind de faţă şi alţi artişti. Şi dânsul a mai avut un rol: m-a ajutat foarte mult la verificarea textului, la verificarea textului în sensul că, da, e valabil, este corect duhovniceşte, este corect din punctul de vedere al Bisericii…

Învăţăturii de credinţă a Bisericii…

Învăţăturii de credinţă a Bisericii, asta este. Şi atunci, vedeţi că rolul este foarte important, pentru că eu, de exemplu, chiar dacă am idei, să zicem, sau alt artist are idei, dar să vii să spui: fac spectacol de teatru cu scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Sfânta Diaconiţă Olimpiada – e blocant! Şi, atunci, când vii să zici: da, dar este sub coordonarea Preasfinţitului Varsanufie Prahoveanul – proiectul are credibilitate.

Biblioteca Naţională – instituţia în care ne aflăm acum şi în care s-a jucat piesa – cum v-a ajutat concret?

Biblioteca Naţională, de fapt, m-a sprijinit în mai multe proiect ale mele gen recital. De exemplu, am avut aici un proiect despre Nicolae Steinhardt, am avut despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul – care este, de fapt, ocrotitorul Bibliotecii Naţionale.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul? De ce oare?

Da, şi l-au luat ocrotitor pentru că a fost bibliotecar. Pur şi simplu! Mi se pare un loc foarte prielnic pentru acest gen de spectacol. După părerea mea, întâlnirea cu directoarea acestei biblioteci, care este doamna Elena Târziman, mi s-a
părut o întâlnire benefică; o întâlnire, să zicem, dumnezeiască, pentru că am adus aici proiecte de acest gen. Îmi pare o instituţie „curată”. Şi unde ai putea să pui şi să spui Cuvântul mai presus de orice..

Decât într-un vas curat…

Decât într-un vas curat, care este o bibliotecă. Sfântul Ioan, fiind ocrotitorul unui asemenea spaţiu, a adus multă căldură aici. Şi mai este un cadru foarte cald tocmai pentru că un director are credinţă, şi alţi colaboratori care îi vin alături cred că încălzesc locul, şi asta e o mare binecuvântare.Să ne întoarcem la spectacol.

Ce se întâmplă, spectacolul, avanpremiera lui a fost într-o sală mai mică. Am lucrat aici, am repetat într-o sală micuţă; a fost adaptat spaţiul, cam 50-60 de locuri. După avanpremieră ne-am dat seama că, de fapt, cerinţa era cu mult mai mare şi am solicitat aula Bibliotecii Naţionale, care, însă, nu aparţine Bibliotecii. Aici este un lucru mai greu de înţeles…

Cui aparţine?

Aula este în administrarea Ministerului Culturii, căruia ne-am şi adresat şi ei au acceptat să îl jucăm acolo, o perioadă; vom vedea dacă ne lasă în continuare să îl jucăm… În mod normal, Ministerul Culturii are această sală, care este sală de spectacol, la care noi am putut să adaptăm spectacolul foarte bine, sală în care intră 3-400 de spectatori, ceea ce era absolut necesar, pentru că la două spectacole pe care le-am avut, premiera din 17 decembrie 2013 şi spectacolul din 30 ianuarie 2014, chiar de ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, am avut vreo 650-700 de spectatori.

Dorinţa de a vedea altceva

Cum ajunge publicul într-un loc care nu este foarte cunoscut, la o piesă care nu are… autor celebru (în sensul unui nume sonor de dramaturg) şi nici nu are un titlu atrăgător, comercial. Cum ajung sutele de oameni să umple sala? M-am mirat la spectacol; sincer, am rămas cu gura căscată…

V-aţi mirat…

…mi-am spus: domnule, nu se poate, cineva i-a adus. Dar nu erau aduşi. Erau oameni veniţi liber la spectacol…

Nu, nu erau aduşi… Să ştiţi că în primul rând pe noi ne-a întărit foarte mult acest lucru. Pur şi simplu a fost o publicitate făcută la un anunţ preluat de Trinitas, câteva afişe puse la biserici şi, după aceea, discuţiile dintre oameni…

Din om în om, aşa, pur şi simplu; telefonul fără fir.

Prezenţa aceasta ne-a arătat dorinţa omului de a vedea altceva decât ceea ce se întâmplă în teatru în Bucureşti, în România – nu neapărat mai bine sau mai rău. nu, eu nu vorbesc despre asta…

Era clar că erau unii care…

Erau unii pe care nu-i scoţi din casă…

Şi nu au prea călcat într-o sală de spectacole. Poate că au venit ca la slujbă, cumva, mă gândesc.

Au venit cumva… cu pietate într-un loc necunoscut, dar şi cu o curiozitate. Este foarte importantă curiozitatea pentru că, în momentul în care ai venit, după aceea o să doreşti să mai vezi altul. Şi aş dori din tot sufletul ca în această sală, în sălile Bibliotecii, să se pună bazele acestui „culoar” – eu aşa simt, că aici se naşte un culoar, care este un culoar special de teatru creştin, de teatru ortodox, în cazul nostru, şi de un culoar în care să se regăsească oamenii care doresc acest fel de spectacol şi acest gen de personaje!

Da, poate fi, practic, un Rug Aprins în forma exprimării teatrale.

V-am spus: eu nu m-am gândit la aceste efecte. Am dorit doar să mă exprim şi să exprim ceea ce simt. Acum văd rezultatele care se regăsesc efectiv în atitudinea şi reacţia spectatorilor, nu mai spun al mass-media

Care a fost extrem de receptivă!

Entuziastă, chiar! Şi pentru toate astea, sinceră să fiu, îi mulţumesc lui Dumnezeu că încă este posibil să faci acest fel de teatru, să fii artist cu aceste mijloace ale textului creştin!

Interviu realizat de
Răzvan Bucuroiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *