LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Ale lumii două fețe

Share

 

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

O faţă 

Am văzut de curînd un film intitulat No country of our time („O ţară din alt timp“). Filmul a fost produs de trei tinere doamne din fosta Iugoslavie care, tot în trei, au fondat o asociaţie (SEE.ID, adică „În dialog cu Europa de Sud-Est“), destinată să stimuleze dialogul intercultural pe tema complicatului teritoriu, european totuşi, de la sudul Dunării. Filmul, o suită de interviuri, are ca temă „Yugo-nostalgia“, sau „Tito-nostalgia“ şi, una peste alta, priveşte duios către „frumoasele vremuri de altădată“, cînd eroicul Josip Broz transformase Federaţia Iugoslavă într-un paradis. Cei intervievaţi au argumente de tot felul: de la farmecul tonomatelor care, pentru un dinar, îţi ofereau melodia preferată, pînă la absenţa şomajului, accesibilitatea staţiunilor de vacanţă şi, nu în ultimul rînd, „frăţia şi unitatea“ (Bratstvo i Jedinstvo) multietnică care domnea pe tot teritoriul Federaţiei. Pe-atunci, Iugoslavia era „europeană“, azi nu e; pe-atunci, Iugoslavia era o ţară mare şi avea un preşedinte de talie mondială, azi e o fostă ţară, fărîmiţată, în criză de lideri. „Ar trebui făcut un film despre Tito – spune unul dintre intervievaţi. L-aş vedea pe Mel Gibson în rolul principal.“ Trebuie spus că, printre interlocutorii aleşi de regia „documentarului“, mulţi sînt suficient de tineri ca să nu fi avut o experienţă directă a „socialismului cu faţă umană“ de dinainte de 1989. Se inventează, astfel, o specie necunoscută pînă acum a nostalgiei: nu nostalgia pentru ceva care nu mai este, ci nostalgia pentru ceva necunoscut. 

Pe scurt: ieri – lumină, azi – întuneric. Comunismul era uman, multietnic, etic şi echitabil, capitalismul e injust, etnicist, lipsit de suflet. Am stat de vorbă cu una dintre producătoarele filmului. Simte că lumea în care trăim nu e bună. (Unde am mai auzit, oare, această fină observaţie?) Trebuie criticată şi îmbunătăţită. Nu capitalism ne trebuie, ci pace socială. Ca pe vremea lui Tito. Nici un cuvînt despre Milovan Djilas, fostul tovarăş de drum al lui Tito, arestat de el în mai multe rînduri şi dispus să declare, într-un interviu din 1988, că experimentul comunist s-a dovedit incapabil să funcţioneze atît la nivel economic, cît şi la nivelul nevoilor şi libertăţilor umane esenţiale. Nici un cuvînt despre Slavenka Drakulici, care a atras mereu atenţia, în mod apăsat, că războiul din Balcanii de Vest a fost pregătit de ani îndelungaţi de propagandă naţionalistă, sub regimul Tito. Filmul pe care l-am văzut e un fel de muzeu tandru al epocii „pre-capitaliste“ şi confirmă teza Mariei Todorova potrivit căreia „o stafie bîntuie lumea academică: studiul nostalgiei postcomuniste“. Nu atît studiul, aş spune, cît nostalgia însăşi. De metafora muzeului se foloseşte şi Slavenka Drakulici, într-o carte de mare succes (în capitalism) Doi subcîini şi o pisică. Trei reflecţii despre comunism. Şoricelul Bohumil e ghid într-un muzeu al comunismului, dar îşi previne „turiştii“ că important nu e ce se vede, ci tocmai ceea ce nu se vede: complicitatea impură, frica şi ipocrizia vieţii sub totalitarismul titoist. Apropo de capitalism: toate cele trei realizatoare ale filmului lucrează în Occident (Klagenfurt, Frankfurt/Oder, Marburg, Jena, Berlin), iar filmul a fost finanţat de Universitatea din Graz (Austria) şi de Fundaţia Friedrich Ebert. 

 

Altă faţă 

Aflu, din presa românească, despre fulminanta despărţire a unei domnişoare de iubitul ei (fotbalist). O cheamă Andreea Tonciu, a plîns în direct la o emisiune de televiziune şi şi-a cerut iertare de la mama, pe care n-a ascultat-o. Nu ştiu cine e Andreea Tonciu. Dacă aş întreba de ce se difuzează, în prime time, ştiri despre zbuciumata ei biografie, mi s-ar răspunde, probabil, că asta cere publicul. Înseamnă că stăm bine. O populaţie care, în plină criză, degustă astfel de „gratuităţi“ e o populaţie mai fericită decît ne închipuim. Declaraţiile domnişoarei Tonciu (cînd nu se referă la detalii ale năvalnicei ei sexualităţi, dar chiar şi atunci) au un ce candid. La întrebarea: „Nu vroiai, totuşi, să te măriţi cu fotbalistul?“, răspunsul a sunat dezarmant: „Nu. Că nici nu m-a cerut!“ Am fost tentat să bombăn trivialitatea şi gustul pentru neant al presei noastre, mereu înclinată, chiar în publicaţii cu pretenţii, să se manifeste ţăţeşte. Dar după filmul cu Tito-nostalgia, mi-am pierdut aplombul. Păi, măcar fata asta (Andreea Tonciu – pour ne pas la nommer) nu vrea să schimbe lumea în numele unei idei fixe. Abia dacă îndrăzneşte să ceară iertare de la mămica. E limpede că, faţă de platitudinea ideologică, platitudinea existenţială miroase, cît de cît, a viaţă.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *