LOADING

Type to search

Alexandru Pesamosca, chirurgul care a renunţat la lume

Ortodoxie si traire

Alexandru Pesamosca, chirurgul care a renunţat la lume

Share

Spune că are 73 de ani, dar nu-i dai vârsta. De 50 de ani este chirurg, iar în ultima bucată bună de vreme nu a mai părăsit spitalul Budimex, din Bucureşti. Trăieşte ca un călugăr, zi şi noapte într-o „chilie“ de nici 10 metri pătraţi. Chirurgia infantilă este specialitatea doctorului Alexandru Pesamosca. „Pesi“, cum îl alintă liota de copii, care se ţin scai de el. A realizat operaţii extrem de dificile, salvând multe vieţi, ajutând nenumărate familii. Cazul doctorului Pesamosca poate fi, într-un fel, asimilat exemplului primilor doctori creştini, „fără de arginţi“, care aveau clară conştiinţa că ei tratează, dar numai Dumnezeu vindecă.

D-le doctor, de ce locuiţi în spital?
De câţiva ani de zile am hotărât să rămân aici, să nu mai plec deloc acasă. Pierdeam foarte mult timp pe drum. Traficul este infernal, indisciplinat. Toată viaţa asta care ne înconjoară şi pe care o numim trepidantă este – cum să vă spun? – un fel de dezordine fantastică! În toate domeniile!
Nu vă plictisiţi în acest univers închis, care este spitalul?
Am o viaţă foarte intensă aici. Nu stau o clipă. Încep la 6 dimineaţa pregătirile pentru raport, apoi pentru şedinţa cu tinerele cadre. Pot să vă mărturisesc ceva?
Desigur.
Îi oblig, domnule, îi oblig să citească, să fie la curent cu ceea ce este prin lumea medi­cală, să compare cu ce este la noi. S-o mai lăsăm pe asta cu genialul popor din Carpaţi; este o himeră. Foarte periculoasă.
Mai aveţi, în atari condiţii, viaţă privată?
Vă invit ca la 73 de ani – vârsta mea – să-mi spuneţi de câte treburi private vă veţi mai bucura atunci! Dar să trecem peste asta… Pentru mine nu a fost nimic extraordinar că m-am mutat aici deoarece toată viaţa am stat aici, de când m-am decis să fac meseria asta. Le spun şi colegilor mei tineri şi neîmpă­caţi cu ei înşişi: Dumnezeu ne-a dat o meserie extraordinară, care te solicită la o gimnastică a minţii de neimaginat. Este mare lucru să pui un diagnostic corect, dar să „cazi“ pe o rezol­vare chirurgicală corectă, din prima, ei bine, aici este partea „anormală“ a meseriei.
Aţi simţit vreodată, în timpul unei intervenţii chirurgicale, un ajutor venit din altă parte?
De 50 de ani fac meseria asta, non-stop. Este o meserie de performanţă, unde trebuie să ai integritatea totală a simţurilor. Or, toate astea scad, după o anumită vârstă. Îi mulţu­mesc lui Dumnezeu că până acum am reuşit să-mi păstrez intacte darurile pe care mi le-a dat. Nu înregistrez nici o scădere în rapiditatea cu care iau o decizie, în promptitudinea gestului chirurgical, care are o precizie milimetrică, cum este bunăoară o sutură digestivă. Mai înregistrez şi altceva, care pentru mine este un fenomen. În ultima vreme, gra­ţie experienţei pe care am căpătat-o, fac nişte operaţii foarte complicate cu o uşurinţă din ce în ce mai mare. Dar ştiţi că mă rog înainte de operaţie? Ca să cred într-un succes al meu, trebuie să cred în El. Câteodată, şi cu din ce în ce mai multă înfrigurare, am senzaţia că-mi ies unele operaţii ca şi cum m-ar conduce alt­ceva decât ceea ce am acumulat eu. Colegii mei mai tineri îşi spun între ei: „Pe pacientul ăsta nu-l mai scoate“. Şi-l scot, domnule! Să nu credeţi că mă ocup de minuni… Dar ştiţi ceva? La sfârşit mi-e frică de ce se întâmplă cu mine. Am atâtea păcate încât mi-e greu să cred că este o recompensă. Nu vreau să cer osândă de la Dumnezeu, mi-e şi frică să spun câteodată că eu am făcut operaţia aceea.
Când eraţi tânăr simţeaţi lucrurile acestea?
Nu. Meticuloziatea meseriei a fost tot timpul obsesia mea. Asta te ajută, dar mai trebuie ceva.
Ce?
Nu pot să definesc. Mi-e greu să spun precis cine mă îndeamnă să rezolv un caz sau altul. De fapt, mi-e şi ruşine să vorbesc despre astea. Îi şi spuneam părintelui de aici, din spital: trufia este sursa celor mai mari greşeli în meseria noastră. Nu vedeţi pe posturile de televiziune ce circotecă fac unii?
D-le doctor, milă vă este?
Da.
Vă este îngăduit acest sentiment?
Nietzsche spunea că mila este morala celor slabi. O zicere, nefundamentată, departe de morala creş­tină. Sentimentul pe care îl încerci atunci când vrei să-i salvezi unuia viaţa, de dragul cui?, n-aş putea să vi-l explic…
De dragul orgoliului profesional?
Atunci eşti pierdut. Dacă faci asta de dra­gul suferinţei lui, ca atare, eşti justificat. Mie mi-e milă. De asta şi am rămas la copii, eu în­ce­pând ca chirug de adulţi. Materialul ăsta pe care îl batjocorim cu sârg, şi astăzi, nu numai pe vremea comuniştilor… Avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, cea mai mare mortalitate maternă. Guvernanţii – de ieri şi de azi – n-au nici o treabă cu salvarea co­piilor, care este problema numărul unu a ţării. Ei n-au grijă nici de copiii lor, darămite de ai altora!
Prin natura profesiei dvs., sunteţi pe gra­niţa dintre viaţă şi moarte. Din constatările ex­perienţei pe care o aveţi vă întreb: există suflet?
Da.
Unde este el plasat?
Este în noi, în biologia fiecăruia din noi, în fiecare părticică din noi.
Suntem alcătuiţi din celule…
Păi şi celulele astea nu reprezin­tă, într-un fel, o dum­nezeire? Orice celulă este con­struită de un Creator.
Cum rămâne atunci cu teoria evo­luţionistă?
Sunt multe teo­rii, interpretate ulteriror eronat. Eu ar trebui să fiu, prin formaţie, tributarul teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Sunt elemente foarte clare ale evoluţiei, şi cu toate astea sunt multe lucruri care nu se pot explica astfel. Foarte multe dintre teoriile tinereţii mele nu mai sunt valabile acum. Structura cibernetică a creierului, spre exemplu… Sau clonarea, lucru cu care eu unul nu sunt de acord.
Ce s-a pierdut din profesia dvs. în ultimii ani?
Oooo! Respectul, simţul ierarhiei valorilor în toate spitalele de chirurgie. Pentru că a fost o perioadă în care fiecare a „ţâşnit“ în funcţie de muşchii politici pe care îi avea. Astfel, totul s-a răsturnat cu dosul în sus. Au apărut o groază de ciurucuri… Se sapă şi se reclamă unii pe alţii mai rău ca pe vremea lui Ceau­şescu.
Ucenici aveţi?
Am. Unii sunt corecţi şi la locul lor, alţii vor repede totul: casă, maşină, călătorii, aman­tă. Chirurgii de altădată, unii veneau din familii cu bani şi nu aveau astfel de probleme. Cei care au tras ca nişte disperaţi s-au ne­no­ro­cit, au ajuns nişte „Harpagoni“, pe spinarea popu­laţiei.
Mi se pare mie sau sunteţi un „contra­exem­plu“ pentru breaslă?
Şi eu ce să fac acum? Asta trăiesc, asta văd, ăsta sunt.
Care ar fi singurul lucru, legat de profesia dvs., pe care nu l-aţi putea face?
Nu numai eu, dar orice chirurg nu trebuie să facă rabat la onoare, la cinste şi la dem­nita­te. Dacă un medic tră­ieşte aceste 3 prin­ci­pii de bază, atunci nu poa­te să „tra­te­ze“ un bol­nav pentru o boală care nu există, numai ca să ia bani!
Există ase­me­nea cazuri?
Da, domnu­le, există! Cum să pui în ghips un bol­nav care nu are nimic!?! Am văzut asta cu ochii mei.
Vă este frică de moarte?
Acum nu, nu-mi mai este. Sunt liniştit.
V-a fost?
Da! Ca fiecare om care trece prin anumite cum­pe­ne de sănătate. Pentru mine acesta este saltul calitativ: nu mai am anxietatea aceea pe care ţi-o dă o boală. O ai, o primeşti şi începi să o vezi altfel.
În cazul acesta, eu vă urez „bun venit“ în creşti­nism!
Mulţumesc pentru urare, dar cred că eram p-aici demult. Am avut o mamă deo­sebit de religioasă; ţinea toate posturile, spre deosebire de mine. Le spuneam şi celor din spital, de la Co­mi­tetul parohial, că Patriahul a fost de acord să mă îngrop aici, că sunt ctitor de bise­rică. Capela este vizavi de sala de operaţie….

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *