LOADING

Type to search

Altfel despre inocenţă

Ortodoxie si traire

Altfel despre inocenţă

Share

Dincolo de concept, descopăr frumuseţea şi simplitatea credinţei, necomplicată de teoreme, nejustificată juridic. Acest tărâm nu include “trebuie”, nu corijează arbitar, nu oferă suspiciuni, ci doar unica posibilă certitudine: viez în Dumnezeu. Zâmbesc fericit, fără zurgălăi şi capre tradiţionale, ci copiind mesajul autentic apostolic. Ştiu ce voi fi întrebat la examen: dacă am hrănit pe cei flămânzi. Şi am voie să copiez modelul hristic. Restul e grijă de (prea) multe, e invidie şi încălcare a poruncii a zecea: Să nu doreşti piscina aproapelui tău, nici maşina lui, nici amanta lui. Adun fărâmituri de experienţă, în căutarea salvării de nefericire. Descopăr remediul contemplativ pentru agonie, mă bucur de exilul depresiei şi savurez strălucirea stelei magilor. Nu vreau cizme noi de Crăciun, câtă vreme am deja două perechi şi sunt asaltat de rugători desculţi.

Am descoperit confortul, pierzând liniştea. Am pierdut busola, concentrat pe ceea ce era urgent, fără să fie important. Există un amestec ce pulsează: supravieţuiesc şi locuiesc împreună şi părerea de rău pentru greşeli şi speranţa de iertare. Plâng pentru brazii inutil tăiaţi şi pentru risipa bogătaşilor, pentru depărtarea de esenţial, în numele civilizaţiei. Fără iubire, sunt în chin, nepansat (fără ca un semen să se gândească la mine). Dorinţa de afectivitate nu postulează sexualitatea, ci comuniunea, fraternitatea, îmbujorarea, drăgălăşenia, sinceritatea, convertirea. Gândul pervertit deformează conştiinte, dar gândul îndumnezeit sapă în fântâna Duhului, căutând apa vieţii. E simplu să fii normal, fără să te complici în patimi devoratoare. Inocentul zâmbeşte şi gângureşte acatiste printre lacrimi. Pe măsură ce se maturizează, omul trasează diferenţe delicate între a fi şi a avea, între a munci fără cap (doar pentru a te afla în treabă sau pentru a aduna aur) şi a te bucura de firul ierbii, de răsărit, de fluturi, de secundele vieţii şi ale morţii. Concluzia este că orice iubire adevărată nu este o obligaţie, ci o dăruire, nu este o compensaţie reparatorie, ci o jertfă de bună voie.

Depăşesc frica de a nu supăra, trecând de la bine la excepţional. Receptez semnalele profetice şi mă încarc la fiecare aprindere a candelei. Nimic nu se petrece mecanic, rigid sau grosolan, ci firesc, spontan, natural, fără supraefort. Totul curge lin, fără forţare, fără suprasolicitare. Sunt la etapa “În braţele lui Dumnezeu”, asiguratoare a securităţii şi eternităţii. Deja sunt gata colibele, rămâne doar să nu dezertez. Nu este plictis niciodată, ci doar o rechemare a pământului. Formez ataşament faţă de sacru, dorind să evadez din profanul dezamăgitor. Dar nu pot fugi, ci trebuie să rămân, pentru a lumina întunericul prin torţa iubirii divine. Un rău aparent inofensiv rămâne rău, lipsă a binelui, afectând o generaţie întreagă. Protecţia de rău resuscitează proiecţia luminii. Totul pulsează în jurul mulţumirii: Euharistia ca rugăciune supremă nu va avea niciodată surogat.

Puterea de contemplaţie nu îmi poate fi jefuită. Nici o barbarie reinventată nu poate dicta propriei inimi. Nici un masacru emoţional nu poate distruge catedrala credinţei din inima mea. Doar eu pot detona bomba mândriei. Străjerul-duhovnic veghează asupra acestei telecomande apocaliptice. După mărturisire, pot privi mai departe, dincolo de contul bancar. Nevoia de dialog heruvimic nu se reduce, ci creşte pe măsura înaintării spre peştera săracă şi umilă. Contactul cu sfinţii orientează sufletul nemuritor spre taina altei peşteri, devenită gol mormânt pentru Mesia. În faţa Romei renascentiste, nevinovăţia redăruită la fiecare spovadă pare inutilă. Un creştin nu se preface doar sărac cu duhul, ci se lasă batjocorit şi crucificat de smintiţii cu şanse de iertare. Nu e greu să fii martor al peşterii azi, cel puţin nu mai greu ca atunci. Sigur că va fi o persecuţie, poate doar socială, dar nu statutul lumesc este ţinta. Domnul se va îngriji (şi o face deja) de căutătorii de simplitate. Lipsa de răutate, de viclenie şi de sabotaj de orice fel înseamnă că un creştin nu este complicele viclean-mincinosului niciodată. Este botezatul luat în râs (doar şi Mesia a fost scuipat), este crucificat (în lagăre concentraţionare siberiene), este înviat. Mesia i-a oferit totul lui Dumnezeu, pentru că oamenii au refuzat să îi dea ceva. Acum, Mesia Se oferă tuturor oamenilor, vrând să-i scoată din ghearele răutăţii (iar unii refuză).

Fiecare etapă a vieţii este o revelaţie, un set de experienţe corespunzătoare, un plus de indicii spre Cărare. Un creştin nu adoră adrenalina rătăcitului, nu risipeşte banii, energia sau timpul, ci pregustă mierea paradisiacă. De ce se roagă mai mult, de aceea nu s-ar mai opri. De ce merge mai des în Casa slavei, de aceea tânjeşte de dor în zilele în care nu poate ajunge acolo. Nu se îngrijorează de sănătate, de facturi, nu îşi măreşte hambarele. Ştie că toate sunt în grija Tatălui şi pomenirea numelui Lui nu lipseşte de pe buzele şi din inima lui. Euharistia este factorul stabilizator al societăţii grăbite spre propria extincţie. Un creştin se va pregăti zilnic pentru jertfa de mulţumire, fiind la orice apel gata să se îmbarce în alt tren. Fără să fie complexat, agitat sau neliniştit. Frica e învinsă, totul e plin de curaj interior, de forţa de a modifica relieful montan, la nevoie. Nici un om nu are înclinaţii sinucigaşe: acestea sunt contra-oferta iadului. Nici o ispită nu este irezistibilă, câtă vreme Dumnezeu locuieşte în noi. Omul făureşte unelte pentru a lăuda pe Făuritor, nu pentru a cotonogi pe vecinul. Omul respiră Duh Sfânt, nu ciumează tribul lui. Un creştin se va trezi, va dezvăţa bucată cu bucată fiecare parcurs de înstrăinare. Prin inocenţă, teama descreşte.

Cel vinovat va fi pedepsit. Cel ale cărui păcate nu au fost spovedite va fi osândit. Inocenţa garantează raiul. Gândind la judecată, încetăm să mai păcătuim. Ateii spun: Să Îl văd pe Dumnezeu! La judecată vor avea ocazia. Mai mult, păcatele vor fi făcute publice. Mai avem timp, dar fiecare lună poate fi ultima. Atunci, va fi prea târziu pentru regrete. Cei milostivi vor fi miluiţi. O forţă magnetică fără putere de împotrivire îi va despărţi pe inocenţi de culpabili. Dumnezeu va zice: Am fost flămând! Voi unde eraţi? Inocentul milostiv va avea inima innobilată. Inocentul dăruieşte cu bucurie, nu face calcule, nu aşteaptă răsplată. Inocentul ştie că nu se poate mântui fără milostenie. Inocentul preţuieşte relaţia harică cu aproapele. Judecătorul va fi fără milă faţă de cel ce nu a făcut milă. Vinovatul va încerca să îşi motiveze căderea, fără rezultat. Scuzele nu vor mai fi valabile. Ionocentul ştie că răutatea e periculoasă, este o moleşeală generalizată. Inocentul răspunde în fiecare zi la întrebarea dacă poate trăi cu Dumnezeu aşa cum e acum. Realitatea înseamnă intrarea în voia lui Dumnezeu, părăsirea egoismului. Milostenia nu este o preocupare umanitară neutră (nu e suficient să faci un virament bancar, dar să rămâi pătimaş). Şi totuşi, Biserica lui Hristos este mai mult decât o multinaţională socială: ea are misiunea de a răspândi iubirea. Iar iubirea creşte pe măsură ce ne luptăm cu patimile. Iubirea se construieşte: în inocenţa familiei, ne mântuim împreună. Ne cutremurăm, gândind la judecată: Domnul vine, fii gata, suflete, de întâmpinarea Lui!

 

 

pr. Marius MATEI

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *